Românii din durerea Rusiei

Ne-am bucurat mult să primim din partea ICR Varșovia un exemplar al revistei Karta 93. În primul rând ne-a surprins coperta – un poster în spirit socialist-realist, executat de Veniamin Briskin, campion mondial al genului – medaliat cu aur în 1970 la festivalul „Satira în lupta pentru pace”. Posterul, probabil lucrat în perioada de glorie a artistului, anii 70 ai sec. trecut, reprezintă pe un fundat alb, un fierar, în nuanțe de roșu, care se pregătește să lovească cu un ciocan masiv un lanț gros, deja crăpat, de culoare neagră, aflat la picioarele sale. Fierarul e înconjurată de stele roșii, mari, cu cinci colțuri, pe care sunt scrise cu majuscule albe de tipar – socialism, democrație, pace. Pe pieptul fierarului e însemnat în alb anul – 1917.

Karta coperta

Din câte se pare, odată făcut public posterul a fost reutilizat în mai multe contexte, cu mici corectări grafice. De data aceasta pe lângă titlul revistei – Karta – 93, aflat în partea superioară a coperții, în partea inferioară, deasupra lanțului negru crăpat (parțial ascuns de proiectantul coperții) – apare inscripția – Ból Rosji – Durerea Rusiei. Deci, nu părea să fie vorba despre o proslăvire sau serbare a revoluției din 1917, ci probabil de o reinterpretare și, probabil, o acaparare a uneia dintre multele icoane ale agitpropagandei sovietice. Se cere să deschidem aici o paranteză, în URSS genul posterelor de propagandă (aghitplakat) era clar definit și cunoscut publicului larg, avându-și până și logouri proprii, ca să nu fie dubii în privința genului. Propaganda era bine înțeleasă și avea scopuri evidente, oarecum similare cu cele pe care le au ieșirile și petrecerile corporatiste de azi, adică, închegarea colectivului, comunității, competiție, sporirea producerii, etc. Aceste obiecte grafice erau adesea produse de către caricaturiști, precum e și cazul lui Briskin și în repetate rânduri încorporau o doză subtilă de umor. În posterul cu pricina, bunăoară, precum poate ați și remarcat, fierarul are chipul lui Lenin. Un chip destul de mic în comparație cu volumul corpului. Lenin a fost una dintre principalele minți din spatele revoluției din 1917, dar o fi fost el în stare, intelectualist fiind și om al peniței, să ridice ciocane masive? Poate da, poate nu. Iar stelele sau scînteile, din câte se știe, se sting mai mult sau mai puțin ușor și nu e mare folos de ele. Cam în direcția aceasta mi-au luat-o gândurile când am început să răsfoiesc revista Karta.

De fapt, am deschis-o la pagina la care era înserat un semn de carte – emis pentru a promova apariția traducerii poloneze a romanului lui Dan Lungu – „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, (Ed. Amaltea, trad. Radosława Janowska-Lascar) distins apropo, cu Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași, ediția 2015. Oare ni-l va trimite ICR și pe acesta pentru a-i face o cronică? Prima carte a lui Dan Lungu (apărută și în polonă la ed. Czarne, trad. Joanna Kornaś-Warwas), „Sunt o babă comunistă” – a fost discutată în cadrul primei întâlniri a clubului de carte în limba română din Varșovia pentru adulți inițiat de Ruxandra Timofeychev – iar între timp, regizorul Stere Gulea a turnat și un film în baza acesteia. V-o recomandăm călduros, atât în românește cât și în polonă, deși în polonă nu mai e de găsit, decât pe la unele biblioteci.

Unde era semnul găsesc în revistă o culegere de scrisori trimise de către cetățenii României socialiste la adresa redacției Europei Libere. Unele dintre ele semnate de renumiți, tot mai mult uitații dizidenți, precum Doina Cornea, Radu Filipescu, care au plătit un preț scump pentru extraordinarul lor curaj; altele de la cetățeni simpli, care deși sub acoperirea anonimatului, se declarau aliniați în rezistență contra sistemului ceaușișt. Scrisorile sunt ilustrate cu imagini pătrunzătoare de fotografie documentară semnate de Andrei Pandele. (Fotograful a avut o expoziție în Casa de întâlniri cu istoria/ Dom spotkan z historia, în 2009 – „Fotografiile personale și interzise. Viața de zi cu zi din România în timpul lui Nicolae Ceaușescu”, curator Witold Krassowski.) Aflăm că aceste scrisori sunt doar un fragment dintr-o antologie de reportaje românești, din câte îndrăznim să credem, impresionantă, în pregătire la editura Kartei. (Pentru comparație, o culegere de reportaje norvegiene publicată la aceeași editură a avut 734 de pagini!) Probabil acesta era și scopul ICR-ului, ne-au trimis acest volum al revistei Karta pentru a da lumii de știre că se pune la cale o astfel de carte. Suntem, așadar, bucuroși, să anunțăm acest proiect extraordinar în desfășurare! Din câte cunooștem, astfel de antologii nu a fost publicată nici în limba română! Sau cel puțin nu de o editură populară. Ne aflăm, așadar, în situația în care cunoașterea limbii polone ar putea apropia un cititor mai mult și cu mai puțin efort de istoria reportajului românesc, respectiv de cea mai nouă istorie a României, decât cunoașterea limbii române!

Dar să revenim la scrisori. Și în ele se regăsește topica umorului. –  Cultura umorului este vie (1). Are rădăcinile sale în tradițiile spirituale profunde ale națiunii. Omul obișnuit rîde în toate circumstanțele dificile ale vieții de zi cu zi. Această atitudine originală este exprimată în glumele pe care le puteți auzi stînd la coadă, în așteptarea că poate ni se va „arunca ceva”, în autobuzele supraaglomerate, în birouri sau în sînul familiilor. Glumele constituie istoria vorbită, care este specifică țării sub dictatură. – Traducere inversă din scrisoarea Unui român care râde, dată de punere pe post: 11 martie 1986.

De asemenea, scriitorii și artiștii râd de propriile lor lucrări. Asta a fost sugestia amuzantă făcută de google.translate, probabil, și nu atât de incorectă până la urmă, dacă e să ne aducem aminte de renumita discuție dintre Herta Muller și Gabriel Liiceanu, de la Ateneul Român din 2010. Autorul scrisorii respective, evident, susținea altceva. – Scriitorii și artiștii fac haz și ei în lucrările lor, de sistem. Toate lucrările veritabile, destul de numeroase – romane, poezii, piese de teatru, eseuri, compoziții muzicale, conțin spiritul batjocoritor, care nu lasă conducătorilor prea multe iluzii despre atitudinea reală a intelectualilor români. Autoritățile încearcă de multe ori să împiedice răspîndirea acestui râs: prin cenzură, prin reducerea cheltuielilor pentru carte, prin promovarea inadecvată a cărților, prin distribuirea lucrărilor considerate periculoase doar într-un cerc închis de oameni privilegiați. Ofensiva oficială împotriva umorului ia forma unei cruciade. – Cultura oficială e o lucrare a celor mai proști scriitorași, informează Europa Liberă Românul care râde.

Pe de altă parte, e publicată și scrisoarea, mult mai critică, a Unui ascultător [imigrant] – din 20 iulie 1986 – Acolo nu mai există o țară, e doar un teritoriu fără națiune, o adunătură de rezidenți – nu mai există o inteligență colectivă – ci doar o farsă mincinoasă, tragică. – criza constă într-o lipsă totală de libertate, lipsesc mecanismele de apărare colectivă, orice nimic poate ucide, asemeni unui virus care ucide un organism cu imunitatea slăbită.

Un alt expeditor, Drumeagul inocent (în 20 iulie 1986) observă că – Bucureștiul părea obosit, ponosit și gîtuit de murdărie (așa îi părea și lui Saul Bellow în „Iarna decanului”). Dacă e să credem publiciștii polonezi contemporani, (bunăoară pe Malgojata Reimer cu a sa „București, praf și sânge”) nu s-au schimbat multe în această privință. Ne-a bucurat, însă, relatarea următorului fragment din aceeași scrisoare – Au pus pe masă o mămăligă bine fiartă, brînză, scrob, eu am adus țuica…

Karta1

În timp ce Radu Filipescu – cofondatorul sindicatului Libertatea – scria (dată pe post în 23 noiembrie 1987): În ceea ce privește plecarea din țară, sper că nu voi fi obligat să fac acest lucru, nici de către unii oameni [Securitatea], nici de condițiile în care populația trăiește de mult timp.

Radu Filipescu a avut parte de o biografie clasic ilegalistă – întâi a fost întemnițat în urma împărțirii unor pliante antiguvernamentale în 1983, apoi, ieșit la libertate a încercat să inițieze un referendum de demitere a lui Ceaușescu, fapt pentru care iar a fost arestat. Din scrisoarea lui Filipescu republicată și în Karta, aflăm și următoarele detalii despre caracterul său combatant, dar și despre umorul său de muchie – Recent, în febra electorală curentă (2), într-o coadă gălăgioasă la ușa unui magazin, am aflat despre organizarea în după-amiaza fiecărei vineri a unor referendumuri cu privire la persoanele care ocupă cele mai sus-puse poziții de conducere. Cei care nu sunt mulțumiți cu conducerea lui Ceaușescu trebuie să se adune în piața Uniunii și pe bulevardul Sfînta Vineri, iar cei care sunt mulțumiți de conducere, să meargă pe bulevardul Victoriei Socialismului și în Piaţa Palatului. Am fost foarte fericit să aud despre această inițiativă, pe care o consider foarte utilă. Luînd în vedere opiniile mele, potrivit cărora conducerea tovarășului Nicolae Ceaușescu, dar în special, contribuția Elenei Ceaușescu – sunt nesatisfăcătoare, am luat decizia ca în zilele de vineri să mă duc în piața Unirii și a Sfintei Vineri. Vă solicit opinia, dacă această decizie a mea este contrară legii și dacă împotriva mea se pot lua anumite măsuri din acest motiv. (Karta dă și o notă de subsol –  Alegerile pentru Consiliile Naționale din 15 noiembrie 1987 au adus – conform autorităților – victoria totală a Partidului Comunist.)

Doina Cornea – într-o scrisoare către fiica sa Adriana Comber, aflată în exil în Franța (dată pe post în 9 iunie 1989) scrie – încă mă mai împiedică să părăsesc casa. Cu toate acestea, când rareori îmi permit să o fac, sunt întotdeauna atacată pe stradă de un securist care se preface că este un „muncitor furios pe mine”. Am fost scuipată pe față în mod repetat, îmbrîncită, trasă de haine și pișcată de obraji… M-a apucat într-un mod brutal de braț și de păr, și m-a împins violent într-o curte, astfel încât am căzut dureros pe pavaj … apoi a început să mă lovească cu picioarele și să-mi dea cu pumnii în cap.  – Te ucid! – a strigat el (3). –

Draga mea, anunță toate posturile de radio de limbă română și în presa [din exil], că am decis să țin un protest săptămînal (care va consta în statul în picioare lîngă poartă din partea străzii), să zicem, în fiece sîmbătă între 10.00-11.00, în cazul în care în această săptămînă nu mi se va permite să ies din casă sau voi fi atacată în casă sau pe stradă. – Mai aflăm, că în semn de solidaritate cu Doina Cornea, din august 1989 în fiecare sâmbătă între 10.00 și 11.00 Organizația studenților români din Ungaria „România Liberă“, au manifestat în fața hotelului „Forum“ din Budapesta.

O pensionară tristă povestește despre revolta de la Steagul Roșu din Brașov, din 1987. Uzina fiind vizitată de către Ceaușescu în 1988, lucrătorii acesteia au fost blocați în sălile făbricii, iar Securitatea a adus muncitori din alte fabrici, securiști în civil, precum și pe soțiile acestora îmbrăcate în port național – cei de față îl aplaudau pe Ceaușescu. Nu a îndrăznit să iasă, însă, în oraș.

Un Profesor de la sat scria profetic într-o scrisoare dată pe post în 1 iulie 1986 – Copiii vor ajunge să locuiască în casele lor numai cu vîrstnicii, deoarece părinții sau frații mai mari au plecat să muncească…

Precum ziceam, e nemaipomenită inițiativa Kartei de a scoate o antologie de reportaje românești! Cu toate acestea ne întrebăm referitor la felul în care va fi montată aceasta. Care va fi procesul de selecție a textelor? Cine va face această selecție? Culegerea Norvegiană acoperă, bunăoară, perioada dintre 1900 și 2000, separate în micro-perioade, și a fost sponsorizată de fonduri naționale Norvegiene.

Oare și ediția Românească va arăta tot așa?

Își va croi oare răscoala din 1907 drum în această antologie – al cărui număr de victime până acum nu este bine cunoscut, căci guvernul liberal de atunci, se pare că a ordonat distrugerea documentelor ce țineau de acest tragic eveniment. Wikipedia vorbește de maxim 11.000 de morți, pe când Cornel Ban în a sa „Dependență și dezvoltare” (2014), citându-l pe Philip Eidelberg – trece în revistă numărul incredibil de sute de mii de țărani uciși de armată și jandarmerie în unul dintre cele mai sângeroase episoade de represiune statală din Europa modernă! Vor fi incluse texte scrise de către liderii rebeliunii, dar și a țăranilor participanți? Vor fi trecuți în revistă corifeii celor circa 370 de greve din atât de fetișizata de intelectualii români perioadă interbelică, terminate adesea cu împușcarea muncitorilor greviști?

Nu mă îndoiesc că războaiele vor fi trecute în revistă, precum și dizidența anti-Ceaușescu, ceea ce putem conchide din teaser-ul din Karta.

Mă întreb și cum va fi reprezentată Unirea, iar apoi și dezunirea cu Basarabia, cu Bucovina, sau cu Transilvania? Probabil vor fi pomenite și lagărele din Transnistria. Vor fi oare incluși și publiciștii basarabeni în această culegere? Câte dintre cele circa 20 de minorități naționale din România vor avea posibilitatea de a-și expune glasul? Și dacă vor avea glas, ce vor fi lăsați să spună? Sau în ce măsură vor fi redate texte ale scriitorilor ne-români din România care au scris în românește sau alte limbi despre România în perioada naționalist-stalinistă, zisă și ceaușistă? Mai ales că, din scrisorile către Europa Liberă ni se sugerează, fapt deloc de mirare, cel puțin unii dintre scriitorii și publiciștii români ai timpului erau lipsiți de coloană. Vor fi incluse texte de-alde pomenitului mai sus Saul Bellow? Vor fi incluse reportaje scrise de jurnaliști străini, inclusiv polonezi despre situația din România, inclusiv de mai încoace? Va apărea Krzysztof Miller cu reportajul său „Prima mea moarte”? Stasiuk și al său „În drum spre Babadag”? Sau poate Reimer? Li se va da cuvântul jurnaliștilor români din exil, sau acum, imigrație, care aveau obligațiunea să ducă vorba în lumea că Securitatea torturează disidenții români? Care va fi balanța autoarelor versus autori?

Scrisorile publicare în numărul Kartei care ne-a parvenit la redacție au fost selectate de către Excelența sa Bohumil Luft, fost ambasador al Poloniei în România și Republica Moldova, autor al volumului „Românii în goană după happy-end.” Ambasadorii delegați în România au jucat un rol extraordinar de important, căci tocmai ei au fost de multe ori surse importante de informație referitoare la istoria României, inclusiv datele referitoare la răscoala din 1907, în mare parte, ne parvin de la capii misiunilor diplomatice străine, cu toate că acestea difereau de la o misiune diplomatică la alta. D-l Luft, în special, mai este și deosebit de interesat de istoria actuală atât a R. Moldova cât și a României, dovadă fiind și excelenta sa carte. Cu toate acestea, în textul său de încheiere afirmă, printre altele că dictatura ceaușistă nu a fost abolită de un Wałęsa; și nici de protestatarii din ‘89, zice d-l Luft, mulți dintre care și-au plătit curajul cu viața – ei nu sunt decât o mână de Drepți. Schimbul regimului a fost efectuat de securiștii mai iluminați și mai conștienți de tendințele care aveau loc în lume, afirmă destul de neașteptat d-l Luft. Nu aș îndrăzni să reduc, cât de înnobilator n-ar fi, la calificativul de Drepți meritul protestatarilor din 89. Au fost una dintre forțele centrale ale sfârșitului regimului ceaușist. Printre altele, Brașovul în urma răscoalei de la Steagul Roșu e fost supranumit Gdanskul României – printre alții, de Ban, 2014 – iar cineva ca Doina Cornea, implicată oarecum în eveniment, într-adevăr nu avea mustață și nici apucături de macio, deși e catolică ca și Wałęsa – mai precis greco-catolică, și nu a stat nici ea în afara înaltelor eșaloane ale politicului după căderea lui Ceaușescu, deși nu a devenit nici președinte și nu i s-a acordat nici Premiul Nobel pentru Pace. Se pare că o femeie,  nu putea fi percepută ca o lideră politică, ca să nu mai zic de revoluție, nici de stabilimentul vestic, nici de o bună parte dintre români. Doar acum, după trei decenii, cu toate minusurile ei, există o politiciană – Laura Codruța Kövesi, care pare să fie prima legitimată și percepută ca atare, deși ea afirmă că nu intenționează să intre în politică.

D-l Luft mai afirmă că actualmente la putere se află postcomuniștii, referindu-se la PSD, iar la opoziție ca la „democrați”, ceea ce nu este adevărat. PSD-ul de azi a moștenit infrastructura țării, în sensul în care și toate celelalte partide românești de azi sunt moștenitoare ale infrastructurilor respective, la care se mai adaugă și circa 30 de ani de experiență post-ceaușistă, pe care iarăși au creat-o împreună. PSD a existat și înaintea dictaturii PCR, deși, cu toate că Partidul Social Democrat actual se consideră continuatorul mișcării social democrate de dinaintea instaurării regimului comunist în România, legătură între PSD-ul de pe vremuri și PSD-ul de azi merită un studiu mai amănunțit, cel puțin nu poate fi simplificată la o frază. (Poate cineva o va face în această antologie?)

În orice caz PSD-ul nu are prea multe în comun cu regimul ceaușist (zis la fix și naționalo- stalinisto- sultanist). Spre deosebire de PSD, Ceaușescu a tot construit căi ferate (CFR era a 4-a cale ferată din Europa de Est), iar actuala guvernare va anula mai multe rute de tren până în martie curent. Nu sunt nici la fel de austeri ca Ceaușescu din ultimul său deceniu, la capitolul salariul minim, care, totuși va crește ceva mai mult anul ăsta decât 1750 lei, cât era programat, și se pare că va fi vreo 1900 pe sistemul vechi de impozitare, sau 2400 pe cel nou. (4) PSD-ul are un aflux destul de mare de cadre noi, sau cel puțin așa afirmă ei, ca să trecem în revistă doar trei mari deosebiri. (4)

Îmi mai permit să-l mai citez o dată pe Cornel Ban (2014) – regimul unic al PCR (1948 – 1989) e adesea identificat drept „socialist” sau „comunist”. În realitate a prezentat o formă de economie politică autoritară extrem de deconectată de la aspirațiile istorice ale socialismului democratic. Regimul de la București utiliza un limbaj marxist, însă, de facto agenda sa era fasonată de traducerea dată moștenirii lui Marx de către ideologia stalinistă, un corp de idei extrem de distanțat de marxismul critic. Nu era un proiect social emancipator, ordinea socială nu s-a putut lipsi de relații autoritare, de suprimarea sistematică a aspirațiilor spre democrație economică, de represii din punct de vedere social, sau militarism. Sistemul autointitulat „socialist” nu era însă nici o formă generică de stalinism. Reprezentanții săi depășeau cadrul stalinist, transformând îmbrățișarea strategică a naționalismului într-o formă de etnocentrism care amintea de ideologiile de extremă dreapta. Respingea aproape mecanic oricare aluzie de interdependență economică cu exteriorul și fetișiza conceptul de suveranitate absolută. Iar în timpul lui Ceaușescu regimul a început să dezvolte un fel de „sultanism” în care familia extinsă a conducătorului și regimul politic începeau să se contopească… Regimul ceaușist a incorporat și elemente selective de origine fascistă: cultul strămoșilor, definiții organice ale națiunii, încurajarea atitudinii xenofobe. E mare păcat că unele figuri de vază ale rezistenței ceaușiste au fost și ele molipsite de acest bacil al xenofobiei, care nu e nici el specific ceaușist.

Pe de altă parte, n-a fost lider comunist în blocul de la Varșovia mai pro-vestic decât Ceaușescu. În anii 70, România era singura țară a pactului de la Varșovia, care era membră a FMI și a Băncii Mondiale. Avea și un acord comercial generalizat cu Comunitatea Economică Europeană! Ceea ce îi permitea să exporte mai mult în occident decât în est, ceea ce și efectua. Pe de altă parte, pentru cititorul contemporan este evidentă agenda vag „de stânga” ce marchează Proclamația de la Timișoara, cea mai importantă declarație ideologică a partidelor de opoziție și ale organizațiilor anti-FSN – mă refer aici (după Ban, 2014) la fragmentele despre susținea investirea în bunurile publice neglijate de Ceaușescu – asistență medicală și salubritate – întreprinderi deținute de muncitori, importanța deținerii de către stat a pachetelor de control după privatizare, – să se ofere tuturor lucrătorilor șanse egale de prosperitate, semnatarii nu doreau copierea sistemelor capitaliste existente, care își au neajunsurile și inechitățile lor (!), etc. (5)

Îndrăznesc să cred că în culegerea de reportaje va fi consemnat faptul că, măsurile pe care discursul liberal contemporan le contopește cu „comunismul” au fost adoptate, de fapt, în România mai întâi de regimul unipartid carolist, între 1938 și 1940: înființarea de ferme mari, capabile să producă surplus, canalizarea economiilor statului spre industrializare și limitarea importurilor de tehnologii moderne. (Ban, 2014) Oare cum a fost primită de publiciștii vremii idea încetării organizării alegerilor în 1938, pe când parlamentul României era totuși un loc deschis dezbaterilor publice?

Carol, însă nu a fost deloc popular și nici nu prea era luat în serios, cu toate că a constituit un precedent al colectivizării, spre deosebire de proiectul paralel pentru țara, Garda de fier, care din nefericire, nu era nici nepopular, nici comic. Abia aștept să văd cum vor fi tratați Arhanghelii lui Mihail în lumina recentei radicalizări spre dreapta în Europa, în această culegere de reportaje în pregătire, pe care deja o și simt în palme! Nu mă îndoiesc că editorii Kartei se vor isprăvi cu această sarcină de minune.

Domnul Luft mai vorbește despre cadouri, amnistii și scutiri. Evident au fost și probabil vor mai fi. Cine împarte pare-și face. Inclusiv când se vine la compilarea de culegeri. Mă îndoiesc, că cinismul politic al actualei guvernări, despre care vorbește domnul Luft, a fost doar o trăsătură a regimului ceaușist și al guvernelor PSD. Lejer se pot include aici și democrații, veniți la putere inclusiv prin sprijinul dizidenților anti-ceaușiști, care printre altele au pus economia în vrie, producând un nou val de dezindustrializare, austeritate, și au împins multă lume pe cale migrației, dar și în stradă. Din punctul de vedere al cetățeanului de rând puține guverne nu sunt cinice (cu toate că motoul PSD-ului este „Pe primul loc oamenii” – nu-l urmează într-un mod prea riguros). Cinismul este o carență profesională, probabil, de care suferă întreaga clasă politică. Era și cazul epocii pre-ceaușiste în România, inclusiv sistemul mafiot, corupția, nepotismul și cumătrismul, care, într-adevăr reprezintă și a reprezentat o veritabilă povară pentru omul de rând.

Dar toate acestea nu exclud și faptul că în secolul XX, nu au fost sau că acum nu mai sunt și politicieni dăruiți care într-adevăr doreau sau doresc binele țării lor și a populației care o locuiește.

În acest context, nu știu cum să înțelegem încă un fragment a textului semnat de domnul Luft. După ce diminuează impactul revoltei civice în revoluția din 89, (sunt mai mulți autori care consideră că evenimentele din Decembrie, chiar de nu s-ar fi terminat cu descăunarea lui Ceaușescu, tot Revoluție ar fi trebuit să fie numită!) și sugerează că Securitatea ar fi fost în spatele acesteia, afirmă că azi, există o puternică mișcare socială pentru separarea finală de moștenirea comunistă! De data asta nu insinuează niciun fel de implicare a Securității împotriva „postcomuniștilor”. (Precum am încercat să schițez, n-ar trebui să fie descriși drept „postcomuniști”; nici măcar roșul siglei PSD nu se referă la comunism, ci la marcarea apartenenței la Partidul Socialiștilor Europeni și la tradiția social-democrată europeană!) Protestele de acum, pe care d-l Luft pare să le considere mai asumate și mai reale, în considerație cu cele din 89, sau din Brașov, din 1987, nu prea au treabă cu despărțirea de comunism. Incidental, în fața Ambasadei României, din Varșovia, un grup de protestatari solidari cu protestatarii din România, au venit cu lozinci inspirate chiar de Emmanuel Levinas! – Libertatea e conștiința faptului că libertatea e în pericol. – Fapt de care e super-conștientă și conducerea PSD, de asta se și cam joacă cu justiția, în detriment propriu.

Grevele au tot continuat și după căderea regimului ceaușist, uneori se suprapuneau, au fost blamate și pe guvern – excesul mineriadei asupra orășelului de protestatari pașnici – alteori guvernul (cel democrat) trimite tancuri în fața minerilor de teamă unor noi dezordini. Roșia Montană. Protestele antiausteritate, (pe atunci jandarmii încă mai ziceau – „băgați cultura în dubă”) etc. etc. etc.

Așadar ard de curiozitate să văd, care va fi atmosfera ideologică a culegerii pregătită de Karta, dar fiind faptul că, înțeleg bine și editorii revistei, culoarea ideologică a istoricului nu poate fi separată de demersul acestuia, fapt consemnat în articolul „Culoarea istoricului”, din numărul Kartei discutat aici, în care Dr. Jarosław Pałka îi ia apărarea decedatului prof. Jerzy Poksiński, printr-un răspuns dat profesorului Sławomir Cenckiewicz, care într-un text publicat recent în revista „Historia Do Rzeczy” (Istoria în esență), îl învinuiește pe Poksiński  de colaboraționism cu aparatul de opresiune de stat al Poloniei Populare, și respectiv că a fost părtinitor în demersul său științific.

Dar oricum ar fi să fie, așteptăm cu mare nerăbdare această antologie de reportaje românești!

 

Rusia în mărturii: de la țarism, prin provizorism, la bolșevism

Am parcurs întreaga revistă Karta, are circa 160 de pagini, cu gândul de a mai dibui câte ceva din măiestria creatorilor ei. Recunoaștem că ne-a surprins plăcut, deși se poate spune că e mai mult un buletin informativ al noutăților editurii decât o revistă propriu-zisă, majoritatea textelor fiind parte din culegeri mai extinse de texte. Am parcurs-o cu mare delectare. Precum ziceam e un număr axat pe Rusia și durerea adusă de revoluția din Octombrie. Cu toate acestea, contextul Românesc mai rezonează mai mult sau mai puțin direct și în alte texte, nu doar în scrisorile adresate Europei Libere și în fotografiile lui Pandele, dar și cu viața noastră zilnică în Europa contemporană.

Să le luăm pe rând. În editorial, Zbigniew Gluza, vorbește destul de paternalist despre săraca Rusie, care se tot află într-un întuneric, din care tot nu poate să iasă, și că a meritat mult mai multe de la acest veac, decât de ce a avut parte, având atâtea personalități demne de urmat. Vorbește despre Octombrie, ca mormânt al lui Martie și Aprilie din același 1917. E vorba de perioada de la abdicarea țarului – activitatea Guvernului provizoriu – până la acapararea puterii de către bolșevici.

Introducerea e urmată de o serie de note de jurnal scrise în acele câteva luni, care ar veni să coroboreze teza din introducere. Printre acestea se găsesc fragmente foarte interesante (toate preluate de pe http://prozhito.org/). De exemplu, Romualda Baudouin de Cortenay, prezentată ca publicistă și activistă pentru independența, probabil a Poloniei – ne aduce la cunoștință câte ceva despre emanciparea politică a femeilor din Petrograd în anul revoluției. Notează despre un manifest al Guvernului provizoriu referitor la votul pentru Constituantă, în care nu se mai vorbea că la alegeri vor putea participa toți, indiferent de sex. (Femeile așteptatu cu sufletul la gură dreptul de vot. Nu aflăm de unde și cum a apărut această certitudine.) Alarmarea femeilor a dus la desfășurarea unei manifestări uriașe – de câteva mii de participante – fluturând steaguri roșii și intonând cântece revoluționare acestea au ajuns până la Duma de stat, cerându-și dreptul la vot. Imediat Rada delegaților muncitori și soldați emite un prikaz în care declară că și femeile vor avea dreptul la vot.

D-na de Cortenay mai scrie și despre sporirea numărului de bolnavi mintali în casele de nebuni. – În mare parte aceștia suferă de două afecțiuni, una e un ansamblu de spaimă, mania urmăririi, anxietate, teama că vor fi uciși, că-i vor prinde și-i vor nimici; cealaltă boală e un fel de agitație exagerată militărească, în special în rândul soldaților: dau ordine, țipă, se aruncă în luptă. S-a mărit și numărul suicidarilor. Mulți soldați care au trecut de partea revoluției, se împușcă, nefiind în stare să treacă de faptul că și-au încălcat jurămintele. Soldații își omoară ofițerii (sunt pomenite masacrele soldățești de la Kronștat și Helsingfors – Helsinki). Aceste revolte ale soldaților de rând împotriva ofițerilor au avut probabil un impact și asupra independenței Basarabiei, înlesnindu-i separarea de Imperiul Țarist, și eventual a dus la Unire.

Daniil Fibich, gimnaziast și activist social-democrat, lasă și el o mărturie de execuție publică. În timp ce trupul unui general eră ciopârțit de mulțime, lumea totuși striga – Încetați! Încetați!

Elena Lakier – o studentă vădit antibolșevică de la conservatorul din Odessa – povestește cum se amuzau de presa timpului, trimițând scorneli la niște anchete emise de redacțiile ziarelor locale. Ziarul publicase răspunsurile lor exact așa cum le-au scris ele, cu pseudonimele pe care și le-au ales, de genul – cât de bine ar fi dacă mârlanul de Lenin ar fi fost spânzurat. – Azi, am fi zis că Lakier era un fel de troll, sau o generatoare de știri false. Cu toate acestea continuă să citească (și să creadă?) și să consemneze ziarele care oferă zilnic știri triste – pogromuri, omoruri, bătăi sângeroase, incendieri. „Tovarășii” – acesta e numele sub care sunt cunoscuții mizerabilii soldați – prădau, omorau, violau.

Istoricul și arhivistul Giorgii Kniaziev notează cum Mitropolitul Vladimir (tot Vladimir), a ținut o cuvântare, în care a recunoscut noua orânduire. Apoi, însemnează că Rada a emis un decret de închidere a tuturor gazetelor de dreapta, precum și a „Novoe Vremia” (Timpul nou) – chestie pe care a resimțit-o apăsător. Ce s-a schimbat? Anterior, libertatea cuvântului era sufocată de țarat, iar acum de dictatura muncitorească. Dar și ziarele de stânga sunt periclitate – în timpul distrugerii Ohranei – s-au găsit scrisori secrete pe care figurează numele redactorului -șef al Pravdei. Se pune oare la cale un plan diabolic de fărâmițare a unității și introducerea molimei rebeliunii în rândurile luptătorilor pentru libertate? Steagurile roșii de pe străzi au devenit surii-cenușii, ca și revoluția. Și totul a început atât de bine…

Vladimir Korolenko – un scriitor de origine polono-ucraineană consemnează – lucrătorii de la calea ferată au susținut clar revoluția, și poate că dacă nu refuzau ei transportarea armatei de la periferie spre centru, lucrurile ar fi putut-o lua într-o altă direcție. Transcrie și scrisoarea unui director de stație, tocmai din Bender (adică din Basarabia, care imediat era să se separe de Rusia). Acesta spune că în fiece dimineață merge la servici de parcă ar merge la moarte, că se înregistrează multe acte de violență din partea soldaților. – Lângă gară cresc vii. În timpul staționării trenurilor, soldații rup strugurii cu tot cu viță. Ce înseamnă o astfel de „libertate”? Nu există niciun fel de forțe de ordine. Dacă se întâmplă ca printre soldați să fie oameni buni, atunci îi iau feroviarului apărarea, dacă nu…

Tot Korolenko mai relatează o discuție cu un străjer care stătea de gardă lângă un teatru transformat în depozit de amuniție. Soldatul l-a lăsat să intre în cabina lui de pază. – De unde ești? – M-am născut în regiunea Poltava, apoi am locuit cu tata în România, în Tulcea, apoi în Constanța, de acolo ne-am mutat în Varna, Bulgaria. Bulgarii l-au tot chemat la oaste, dar el a decis să se alipească Revoluției, ca să nu meargă împotriva fraților săi. Bolșevismul, în înțelegerea acelui soldat, mai însemna și oprirea acțiunilor militare în Războiul I mondial – pacea dintre soldații de pe o parte și alta a frontului, lipsa dorinței de a intra în luptă din moftul comandanților… – aceasta este psihologia anarhiei noastre și a înfrângerii noastre, conchide Korolenko. – Cum să fie altfel dacă ofițerii îi fac de nimic pe soldați chiar de față cu ei. Odată a asistat la o paradă în care superiorul a zis așa – Balegă din asta – arătând spre soldați – avem peste cap – îi mărturisește străjerul lui Korolenko. Poporul simplu e doar pomenit în mai multe rânduri în aceste note de jurnale. Apare într-un mod pocit, barbar. Străjerul din jurnalul lui Korolenko este singura voce poporană fluentă, expusă în acest număr tematic al revistei Karta. Să fi fost mai puțin interesați cei din redacție de păturile mai anevoioase? Dar cum poate fi înțeleasă revoluția din 1917 fără a le asculta și pe ele?

Unii dintre țapii ispășitori de servici în Rusia și care figurează adesea în aceste fragmente de jurnale sunt anarhiștii. De cele mai multe ori prin anarhie se înțelege dezordinea socială care a acaparat Imperiul după abdicarea țarului.

Iată cum trec sub ferestrele mele niște săteni, poartă un steag roșu, merg la un „miting”. Prișvin îi și descrie – Sunt îmbrăcați de parcă tocmai au prădat un orășel și și-au pus pe sine tot ce au furat. Unul, încălțat în lapți (un fel de opinci țărănești din coajă din tei sau salcie), și în surtuc, altul poartă pe cap un joben, fetele mărșăluiesc în pălării, iar rochiile noi, de teama ploii, le-au învârtit în suluri, care arată ca niște colaci de salvare, încolăcite pe coapse. (din Mihail Prișvin,)

Dar sunt și altfel de mărturii, De Corteney, de exemplu, descrie o manifestație de câteva sute de persoane ciudate, care mărșăluind sub steaguri negre anarhiste, întâlnește o altă demonstrație de muncitori și de soldați. Cei din urmă, s-au aruncat peste anarhiști, le-au rupt steagurile, și au început o bătaie. Unii au fost împușcați.

Mihail Prișvin, dealtfel, comentează, că ce se numește azi anarhie, este indubitabil exact opusul sensului veritabil al acestui concept: anarhistul nu urăște doar puterea exterioară, jandarmii, ci și sursa acesteia, dreptul de a-și subordona alt om, sau violența. În paranteze vorbind, în versiunea anarhiei, care a început să domnească la noi – scrie Prișvin, – în fiecare purtător al ei de cuvânt, se întrevede o dorință copleșitoare de a prelua rolul jandarmului.

Anarhiștii, de la aparție, au fost țapii ispășitori cam în toate regimurile oficiale din Rusia, poate cu excepția celui provizorist – lui Piotr Kropotkin, părintelui anarhiei ruse, revenit din exil, i s-a oferit postul de Ministru al Educației, pe care acesta l-a refuzat. Inițial Kropotkin a lăudat bolșevismul, dar apoi l-a criticat dur dictatura proletariatului. Anarhismul a fost scos în afara legii după moartea lui Kropotkin în 1921. Anarhiștii mai sunt persecutați și în prezent de către guvernul Putin. Probabil, formează cel mai numeros număr de prizonieri politici în Rusia de azi.

Următorul text din Karta, neintitulat, semnat de Anna Jach, e o cronică a evenimentelor Revoluției din 1917. În primăvară Guvernul provizoriu și Rada muncitorilor și soldaților a promulgat un șir de reforme care trebuiau să transforme fostul imperiu țarist în republică democrată – eliminarea cenzurii, libertatea cuvântului, a presei și a întrunirilor, amnistie pentru deținuții politici, drepturi egale de alegători pentru toți, desființarea Dumei și alegerea unei noi adunări populare – Constituanta, prin scrutin național. Al-egerile au avut loc, dar bolșevicii, cu toate că au acumulat doar o pătrime din voturi, au anulat Constituanta, au scos în afara legii toate partidele politice cu excepția celui comunist și au înființat comitetul de luptă cu contrarevoluționarii – CeKa – astfel instalându-se dictatura proletariatului. S-au format doua clase – revoluționarii de profesie – care credeau și practicau adesea măsuri ilegale de acaparare a puterii, cum ar fi hoția, sau teroarea – vorba lui Lenin – Fură ce a fost furat – nu exprimau aspirațiile clasei muncitoare, căci nu o considerau suficient de conștientă pentru a conduce. Ei considerau că revoluția trebuia să fie făcută și continuată de revoluționarii profesioniști. Cealaltă clasă era constituită din muncitori și țăranii, care pe de o parte, declarativ, aveau toate drepturile politice, pe de alta, erau doar un instrument cu care partidul bolșevicilor putea manipula ușor întru atingerea scopurilor sale politice.

Urmează un text semnat de activiștii de la „Za wolną Rosje” – „Pentru o Rusie Liberă”. Nota bene, cuvântul libertate, este foarte des folosit în această revistă. E repetat, avem impresia, până la o ușoară devalorizare, ceea ce duce la o pierdere în puterea de pătrundere, și ne face să ne îndoim că e suficient de viril sau real pentru a fi folosit drept slogan contra stablimentului politic rus de azi.

 

Gdanskul interbelic

După circa 40 de pagini, Rusia e lăsată la o parte și ne transportăm în Brașovul Poloniei în devenire, orașul liber Gdansk din perioada interbelică. Acesta, oficial autonom, cu valută și alegeri proprii, din câte se pare, era totuși mistuit de mâncărimi interetnice. Copii polonezilor, de exemplu erau atrași, sau chiar forțați să se înscrie la școlile nemțești.

Mă întreb în ce măsură poate asta fi comparat cu presiunea exercitată de către autoritățile autoproclamatei republici asupra școlilor românești din Transnistria de azi, sau dacă e cumva asemănător cu românii/ polonezii/ nemții și alții, care având alegerea de a-și înscrie copii la o școală locală sau la una americană, mai bine dotată decât școlile de stat, mai tehnologizate și mai în avangarda pedagogică, dar și mai scumpe, și care mai și înstrăinează de cultura și limba natală, aleg școala americană? Se pare că polonezii din zona Gdanskului care își înscriau copii la școlile nemțești aveau o sumedenie de avantaje materiale, iar de nu și-i înscriau, puteau pierde atât locul de muncă, cât și ajutoarele sociale. Uneori poliția pescuia copii polonezi în drum spre școală, și îi ducea la școli nemțești. Copii fugeau de acolo, și reveneau la școlile lor.

Școlile nemțești își începeau diminețile cu cântecele hitleriste și-și încheiau zilele cu cântecele hitleriste, iar în timpul școlii se cântau melodii compuse de Hitlerjugent și Jungvolk – în care se propăvăduia lupta hitleriștilor pentru putere. Dușmanii standard din cântece erau bolșevicii, dar uneori bolșevic era înlocuit cu schorfer Polack  – polonez răpănos. Deși avea doar 8 ani, Zâgmunt Varminski, care mergea la o astfel de școală – spune că în momentul în care și-a dat seama ce se cânta, a efectuat primul său act de rezistență în viață, intonând în loc de Polackschorfer Nazi – nazist răpănos.

Poștașii polonezi (poșta poloneză funcționa în Gdansk în interbelic), erau uneori arestați, iar corespondența și ziarele pe care le duceau în geantă le erau sechestrate. Se putea întâmpla ca în acele genți să se găsească publicații interzise prin cenzură pe teritoriul Gdanskului. Se discuta serios mutarea forțată a polonezilor în interiorul Germaniei, unde, în lipsa de contact cu cultura proprie, s-ar fi germanizat. (fragment din amintirile lui Adam Ciartkovski).

Ne-nemții din Gdansk erau îndemnați cu binișorul sau chiar siliți să-și schimbe numele de familie din polone în nemțești. Organizațiile naziste de tineret atacau polonezii pe stradă. Guvernatorii orașului nu prea interveneau doritor în stoparea acestor nelegiuiri. În ajunul războiului din oraș au început să se elimine elemente de arhitectură cu simbolică poloneză – de exemplu, vulturul.

Zâgmunt Varmiski descrie o zi când, însoțind-o pe maică-sa, la piață, sunt strigați de vânzătoarele care-și laudă marfa. Ei trec fără să răspundă. Vânzătoarele nerăbdătoare, relatează Varminski – înjură ininteligibil, în limba lor comică, o amestecătură primitivă de germanei colocviale și cașubă. (Cașubii, sunt  o etnie locală din Pomerania.) Sau ceva mai târziu povestește despre o doamnă profesoară Mosa, care vorbea poloneză, dar nu era o limbă polonă a unei persoane din Polonia. Să fi fost o superioritate etnică demonstrativă poloneză, pe care, o resimțea tânărul, sau era vorba despre o stare de existență obișnuită pentru un minoritar inserat într-un grup cultural majoritar? Zice că nu se putea împrieteni nici cu băieții nemți, doar cu polonezii.

E absolut mirobolantă povestea organizării în fiece dimineața și seară de către Calea Ferată Polonă a unui tren pentru copii, care vroiau să meargă la școlile de limbă poloneză. Aceste marșuri matinale spre școală și serale spre gară a școlerilor poloni, au fost supranumite de presa nazistă – demonstrații poloneze. Polonezii și astăzi, ar activa în această direcție. Școlile duminicale poloneze din marile destinații ale migrației poloneze sunt susținute inclusiv din bugete de stat. Polonezii încă mai cred că cultura natală merită efortul și implicarea din partea oficialilor statului. (orpeg.pl)

Varminski pomenește și alegerile în Parlamentul Gdanskului.

– Noi, tineretul, doritori de noutăți, ne bucuram de distribuirea fluturașilor electorali. Era o activitate periculoasă, cu alte cuvinte, excitantă. Încleiam posterele pe ziduri și garduri, nu direct, ci peste posterele care deja erau acolo, lipite mai adineauri de naziști. Cea mai tare distracție. Cât de bine ne simțeam când încleiam un placat cu sloganul – “Tacă-ți fleanca și votează polonezii”, care era, de fapt un răspuns, la sloganul hitlerist pe care îl acopeream. Cu ușurință ne puteau dezbate flencile. Dar ce conta asta? Ce însemna acel pericol neînsemnat? Ne luam la întreaca la bătaia de joc de posterele hitleriste […] cine putea scuipa sau pișa peste ele de cel mai departe […] Polonezii erau atacați și atunci când încercau să meargă la urne, să voteze.

Nu se cunoaște care a fost exact volumul minorității polone în Gdansk în perioada interbelică. Peter Oliver Loew, în alt text concretizator inclus în Karta, vorbește de 13656 persoane, ceea ce constituia 3,5 procente din populația regiunii. Datele sunt dintr-un recensământ din 1923. (Se pare că erau și circa 11.000 de evrei.) Cu toate acestea, în alegerile pentru adunarea constituțională din 1919, tocmai 6,1 procente din alegători și-au dat votul pentru lista poloneză. Unii dintre acești alegători proveneau probabil din familii mixte germano-, sau cașubo – polone. Minoritatea poloneză din Gdansk avea mai multe organizații non-guvernamentale, un club sportiv, dar și reprezentați în Parlamentul local – Volkstag. În 1930, Gdanskul e guvernat de naționaliștii nemți, iar din 1933, de către Naziști. Aceștia au obținut 50% în alegeri. Liga națiunilor nu a permis însă demontarea instituțiilor democratice. Opoziția de atunci o ducea anevoios, dar totuși continua să-și exercite activitățile.

În 1935, deși au avut o campanie electorală zgomotoasă, din câte se pare, însoțită de tot felul de acțiuni violente și represiuni în rândurile opoziției, NSDAP câștigă circa 59,3 % din voturi, totuși insuficient pentru a schimba constituția orașului și alipi Gdanskul la Germania. În 1937 doar doi deputați polonezi încă nu hail-uiau.

În 9-10 noiembrie 1938 – a avut loc pogromul împotriva evreilor. Sute de magazine au fost distruse, unii proprietari au fost uciși pe loc, s-au incendiat sinagogele…

Încă puțin și orașul va trece în mâinile nemților, și va începe războiul.

 

Înveliți în sârmă ghimpată

Următorul text din revistă e constituit din fragmente din memoriile lui Noach Lasman, muncitor într-un lagăr de concentrare din Siedlțe. Din teribila sa mărturie am cules următorul fragment – Jandarmilor li s-a poruncit să lege celor doi mâinile și picioarele cu sârmă ghimpată, iar mai apoi să le învălătucească în sârmă corpurile. Miloșii maiștrii au conchis că victima a fost legată prea strâns, așa că sârmele au fost slăbite puțin. I-au lăsat peste noapte în piață, în lumina reflectoarelor, atenționând prizonierii, să nu se apropie de cei doi, să nu le dea cumva apă sau să-i ajute în vreun fel. Era pedeapsa pentru o probabilă tentativă de evadare. Dimineața polițiștii le-au dat apă, și i-au slobozit de sârma ghimpată. Au fost duși la infirmerie, unde li s-a aplicat tratamentul necesar. Dar rănile le erau prea adânci și trupurile le erau prea slăbite. Unul a murit după trei zile, al doilea după cinci.

Astăzi Piotr Pavlenski a acaparat imaginea bărbatului dezgolit pe pavajul pieții Roșii, ca mai apoi Burger King să capitalizeze și ei, preluând, fetișizând și monetizând imaginea respectivă, prin crearea unei ediții limitate de hamburgeri înveliți în sârmă ghimpată comestibilă. Burger King afirmaseră că aduce populației arta contemporană.

Citindu-l pe Lasman în Karta, îmi dau seama că ceva nu e în regulă cu acțiunea lui Pavlenski, în fața Curții Superioare de justiție din Petersburg; că, de fapt, artistul rus și-a reatribuit o imagine, la care parcă nu prea avea dreptul. În final, acțiunea sa a dus doar la o zarvă în jurul numelui său și nu la eliberarea unor prizonieri politici, sau, cel puțin la sensibilizarea opiniei publice referitor la deținuții respectivi.

 

Pereții stropiți cu sângele din amintiri

Karta continuă cu un text cu amintiri despre cum s-a procedat cu adunarea mărturiilor despre Holocaust de la cei care i-au supraviețuit și au rămas în Polonia. Și aceste fragmente fac parte dintr-un voluminos studiu scos de editura Karta. Aflăm că cei care nu doreau să depună mărturie erau sancționați, de exemplu li se tăia ajutorul material. S-au format comisii speciale care umblau de la casă la casă căutând mărturii despre felul în care au fost tratați evreii în Războiul II mondial. Klara Mirska, una dintre lucrătoarele voluntare implicate în acest proiect de înscriere a memoriei, își aduce aminte: primele interviuri, pe care le-am citit în aprilie 1945, când abia de-mi începusem lucrul în Comisia Istorică, îmi puteau distruge toate ideile mele prestabilite despre prietenie, morală, dragoste: cum puteau mamele, silite să aleagă între viețile proprii și ale copiilor lor, să aleagă viața proprie… În baza faptelor aflate, îmi puteam pierde totalmente credința în om, puteam deveni cinică, dar nu s-a întâmplat așa… Adesea documentele se păstrau în condiții nefavorabile… în saci, ca niște cartofi… Cu toate acestea publicațiile comisiei nu se prea bucurau de succes.

Oamenii nu prea doreau sau erau în stare să-și confrunte istoria foarte recentă nici atunci, dar nici acum.

– Uneori lucram acasă. După ascultarea anumitor mărturii, și după ce pleca martorul, trebuia să aprind toate luminile din casă, căci mi se părea că văd sânge peste tot în jurul meu, și că acest sânge mă îneacă. – ne destăinuie Klara Mirska.

Mai găsim și un text popularizator despre topos.memo.ru – un proiect virtual care încearcă o rescriere în țesutul capitalei Rusiei locurile de groază din secolul trecut. Autorii textului conchid la final, că în pofida politicii adesea agresive a Statului referitoare la memorie, reacția orășenilor de rând și a vizitatorilor este de cele mai multe ori pozitivă, iar lucrul pe marginea memoriei poate produce schimbări calitative în conștiința orășenilor.

 

Modernism în Polonia Populară

Urmează mărturii și un text semnat de Agniezka Ociepa-Weiss, despre zidirea orășelului Nove Tâhî. Noii imigranți din regiunile sătești în zona industrială, țineau iepuri în căzi și porci la balcon. (Așa se întâmpla și în Varșovia, în clădirile noi construite MDM, scria Teodor Toepliz). De multe ori apăreau animozități între venetici și localnici. Orășelul totuși creștea ca pe drojdii alimentat de industrializarea regiunii.

 

Contracandidatul lui Lukașenko

În revistă au mai fost incluse notițe de jurnal și scrisorile poetului Uladzimir Niaklajeu – contracandidatul lui Lukașenko în alegerile prezidențiale din Bielorus, din 2010. O bună parte din ele scrise în… închisoare sau exil.

 

1infinit de ani de independență

1infinit de ani de independență ai Poloniei, pregătit de Karta, conține informații despre angajarea Kartei în anul centenar.

 

Revista se încheie cu un text despre primul fotograf documentarist polonez, Marian Fuks. Nu era doar un practician, dar și unul dintre primii teoreticieni ai genului. Susținea printre altele că în fotografia documentală trebuie să domnească o aprindere sinceră și mare, care atinge uneori granițele fanatismului, și că fotografia documentală bazată pe calcul nu îndeplinește niciodată sarcinile puse în fața ei.

 

Vă mulțumim că ați ajuns până aici cu lectura! Vă îndemnăm să încercați să practicați lectura revistelor din scoarță-n scoarță, dacă nu o și faceți deja. De cele mai multe ori, găsiți lucruri extraordinare în ele, adesea iluminatoare. Mă refer aici inclusiv și la revista noastră – Mămăliga de Varșovia! Lectură plăcută și în continuare!

 

Teodor Ajder

Îi mulțumesc lui Mihai Tarța pentru colaborare la acest text

 

  1. Toate traducerile înapoi în românește aparțin autorului cronicii.
  2. Mai multe detalii curioase despre critica autorităților ceaușiste prin alegeri se pot găsi aici: adevarul.ro/news/politica/alegeri-romania-vremea-tara-era-rosie-functiona-mecanismul-diabolic-comunistii-alegeau-seful-statului-1_544789ac0d133766a823d091/index.html
  3. Pe de altă parte, actualmente, – din cauza neputinței statului, oriunde și oricine poate bate un cetățean sau o cetățeană, uneori chiar polițiștii aflați înafara orelor de servici agresează persoane în trafic…iar unii le returnează favoarea. Impunitatea domnește pentru că dosarele penale se aduna cu kilogramele pe mesele poliției, iar aceasta nu mai are „resursa umană” să le rezolve. – din spusele unui polițist care anchetează un caz al unui amic, care a fost lovit de cineva. Amicul nostru, care locuiește în unul din orașele mari ale României, a fost chemat după 3 luni de la înfăptuirea atacului, iar martorii încă nu au fost măcar chemați. Iar între timp a mai trecut o lună.
  4. Vezi textul integral al proclamației enciclopediaromaniei.ro/wiki/Proclama%C5%A3ia_de_la_Timi%C5%9Foara
  5. În prezent BNR intenționează mărirea dobânzilor, ca să taie din cererea agregată, ceea ce înseamnă austeritate, șomaj mărit și scădere economică. România e singura țară care face asta în timp ce dobânda în Euro e negativă și așa va rămâne, iar la zlot și mai ales la forint e foarte mică. BNR ar putea în schimb interveni în eurizarea economiei, fenomenul prin care se transferă tot riscul valutar localnicilor, care trebuie să accepte prețuri în Euro, chiar și pentru o Dacie.  PSD-ul ar putea replica prin încă o mărire de salariu minim la vară, deși șansele sunt nule. Ministrul Teodorovici, de la finanțe, anunță tăieri (rute ale CFR sau contractul poștei pe plicurile fiscului, de ex., care ajungeau la răi-platnici, pentru că sunt considerate pierdere) și a reînceput să depene clișeele cu asistații sociali, nemuncă și prea mulți angajați la stat. Actualmente, se pare că nu se mai pune nimeni cu BNR, deși BNR zicea prin vocea lui Lazea la sfârșitul anului trecut că 300 Euro net salar minim în România nu ar fi o problema (acum e 250 Euro net). Vă recomandăm, cu această ocazie blogul Analize Economice. analizeeconomice.ro/2018/02/desi-avem-cea-mai-scazuta-pondere.html

 

Reclame

Un gând despre „Românii din durerea Rusiei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s