Îndrăgostiții și Coliba

Doar băieții sunt de vină.

/Luminița Dobrescu/

A doua zi mersuri-ale-rușinii, hemoragii nazale, ținându-ți în mâini tocurile înalte.

/Zadie Smith. Timpul legănatului/

Screen Shot 2017-11-18 at 16.27.26
Lumința Dobrescu, stop-cadru, Doar băieții sunt de vină, 1965.

Brumărelul a stârnit polemici înverșunate în mass-media chișinăuiană. Merele discordiei s-au aflat în apariția și dispariția unor instalații și lucrări sculpturale din spațiul public al capitalei. Sculptura pare încă a fi genul de artă care incită cele mai multe spirite în urbea de pe Bîc, iar banii par să fie înainte de toate cei ce dictează felul în care e țesut covorul orașului.

Îndrăgostiții.

O sculptură instalată de Hramul Chișinăului și smnată de Pavel Obreja a stârnit discordii pe axa formă-conținut. Autorului i s-a reproșat că cele două figuri din bronz – despre care se știe că au costat aproape jumătate de milion de lei și că au fost realizate financiar cu sprijinul Efes Vitanta – țin mai mult de formă, de un estetic trist, și mai puțin de un conținut ideatic pasional. S-a insinuat că autorul, aparent, nu s-a silit să înțeleagă ce se întâmplă în câmpurile discursive contemporane, inclusiv în cele legate direct de artele vizuale. Că a reprodus la greu clișee legate de gen. Că a plămădit ceva superficial și, probabil, vătămător din punct de vedere ideatic, deși inextricabil formal.

Îndrăznim să credem că, felul în care Pavel Obreja percepe actualmente lumea înconjurătoare este diferit decât cum era până la criticile vehemente legate de Îndrăgostiți, și că de acum încolo, poate și în mod inconștient, dar va încerca să fie mai atent cu nuanțarea adevărurilor, să pătrundă întreaga complexitate a lucrurilor (inclusiv prin paradigma feministă), ajungând până la izvoarele lor, ca să-l parafrazăm pe unul dintre eroii povestirii Cultul de Henri Barbusse (care, dacă mai ține cineva minte, a fost portretizat într-un excelent basorelief în Chișinău lucrat de către B. Epelbaum-Marcenko și instalat în 1970,  dar furat chișinăuienilor în anii 90).

E necesar, să se ia considerare în ce măsura vina pentru inconștiența inegalității de gen din abordarea artistică a lui Pavel Obreja, nu o poartă profesorii acestuia de la AMTAP, care nu au considerat de cuviință să-i prezinte paradigma feministă și impactul pe care îl are asupra criticii de artă la nivel internațional, atât în timpul studiilor cât și pe parcursul elaborării ansamblului sculptural de pe pietonală. Deși, adevărat, cu toate că domnișoara din ansamblu este pe planul doi, figură feminină este totuși distinctă de cea bărbătească, ceea ce este o premieră pentru lucrările sculpturale instalate în spațiul public al capitalei. Iar pantofii cu tocuri înalți – unelete de autotortură – sunt detalii inerente discursului critic feminist.

Nici skaterița, pe care o pregătește Petru Glavan pentru Valea Morilor nu va etala idei „periculos” emancipatoare și subversive, și din câte înțelegem, va reproduce și aceasta clișee și stereotipuri de gen. Evident, în Chișinău, fără ajutorul unor tineri zvelți, fetele nu pot face mai nimic. Deși în reportajul de pe moldova.eu, domnița din ansamblu se ține de minune și singură pe skateboard și nu pare să aibă deloc nevoie de penisuri ajutătoare.

Curios lucru, acum că chișinăuienii au început să interacționeze cu Îndrăgostiții și le procesează colectiv, bunăoară prin inserarea unor cărți în elementele ansamblului, aceasta tot se întâmplă în palma băiatului (intelectualul, care nici la un rendez-vous amoros nu pierde vremea în zădar pe trăirea clipelor) și nu sunt înserate în subțioara fetei, unde ar fi loc pentru o carte. Dragi chișinăueni, fetele, ca și băieții, pot uita de sine când citesc o carte bună. Dealtfel, o fac mult mai des și, se pare, într-un mod mai calitativ decât băieții, începând cu cea mai fragedă vârstă. În Moldova, evident, lucrurile nu stau chiar așa ca în studiile vestice. Aici, adesea în loc să fie lăsate să citească reprezentantele sexului frumos au șanse mult mai mari să-și piardă viața în bătăile primite de la soți sau parteneri. Anul trecut, în R. Moldova, 36 femei și-au pierdut viața ca urmare a violenței domestice și alte 80 au fost schilodite. E o statistică foarte dura. În ce măsură domnișoara cu pantofii în mână întruchipează și tinere care vor gusta din aceste cifre teribile?

Ansamblurile sculpturale Vitanta au apărut sau vor apărea în spații publice centrale. Lucrările au fost alese în urma unor concursuri închise, netransparente, fără discuții publice, fără recomandări academice (cu toate că și astea, în mare, sunt făcute tot de o seamă de patriarhi ai științei moldovenești). Lucrurile s-au întâmplat și se întâmplă foarte diferit decât pe vremea concursului calic și discuțiile aprinse legate de monumentul, care ar fi trebuit să comemoreze zbuciumatele evenimente din Aprilie, 2009 care așa și n-a mai fost materializat, inclusiv și pentru că patriarhilor artei moldovenești le-a ajuns suficientă creativitate, decât pentru a reinventa o cruce. Mai era și o criză de bani, iar între timp, moldovenilor li s-a mai furat și miliardul.

Însă bani pentru sculpturi care reprezintă tinere neîndemânatice și tineri zvelți se găsesc. Se pot evita și consiliile savante și discuțiile publice. Ce contează femeile reale, muncitoare de rând, care trag înhămate la bugetul statului în timp ce corporațiile sponsorizează statui de tinere cu sutiene minimaliste? Nu că n-am vrea să vedem sâni dezgoliți în spațiul public, dealtfel imaginea sfârcurilor se perindă adesea în contextul literaturii feministe, dar și sutienul statuii lui Obreja a fost dezbătut pe un portal de știri, iar autorul sculpturii a folosit termenul „minimalist” într-un mod cel puțin contradictoriu și detașat de contextul Artei. Cei de la Vitanta s-or fi simțit cu musca pe căciulă? Oare ce parte din miliardul furat a ajuns să fie la propriu cheltuit pe băuturile de la corporația lor?

În altă ordine de idei, femei muncitoare pot purta și sutiene „minimaliste”. La urma urmei, se poate afirma că tipul sutienului nu depinde deloc de cît de muncitoare sau angajată politic este femeia. Iar Arta nu trebuie redusă numaidecît la sîni sau penisuri. Nici mari, nici mici. Totuși, sculpturile reflectă într-o oarecare măsură chipul omului din epoca în care au fost create, o modă a atitudinii publice fața de corpul omenesc. Decenii la rînd a existat o moda la botex și la corpul feminin „umflat”, la fel a fost și cu corpul bărbătesc exagerat de mușchios, fapt care s-a strecurat și în multe reprezentări artistice. Mai nou, apare, dealtfel revine o altă modă în perceperea corpului, mai balansată. Corpul omului e mai echilibrat în proporții, atât în cazul femeilor cît și al bărbaților. Nu mai devine un comme il faut nici chiar în revistele couture, unde rareori se mai tipăresc poze cu modele botoxate și siliconizate. Moda îndelungată la botex indica o corupere a gustului în rîndurile unei importante pături de producători de imagini ai epocii noastre. Sculpturile feminine care au ajuns să fie percepture drept clasice aveau sînii de mărime normală. Chiar și în sculptura socialist-realistă, în care se hiperboliza puterea fizică în figurile feminie, aceastea totuși, aveau sînii lăsați în pace. Mărimea sânilor încăpătoare în palmele umane, ca în lucrările lui Obreja și Glavan, revine la modă. Adio botex, adio silicon, sper că pe totdeauna.

O jumătate din mine, cea masculină, boicotează berea Efes. Altă jumătate se gândește că publicitatea poate fi făcută în multe feluri, și că n-ar strica cel puțin să încercăm să cerem bani pentru proiectele actuale de artă urbană de la investitorii locali, inclusiv Vitanta, întru crearea unor lucrări fără carențe ideologice, dacă e posibil așa ceva. Bere beau și fetele. Se pare că producătorii locali doresc să investească în artă, numai să vrem noi să-i contactăm! Deși, după cum bine știm, nu tot cerutul e ascultat. Să încercăm să batem și poate ni se va deschide, ca să-i parafrazăm și pe cei mai marii patriarhi.

Coliba

Vineri, în 27 Octombrie, de pe la amiază, din spațiul public al Chișinăului a dispărut un ansamblu sculptural important, împletit strâns în țesătura urbană și, probabil, mai prețios decât figurile de bronz din seria „Vitanta privește în ochi”, creat dintr-o necesitate acută, fără sponsori corporatiști. Este vorba de instalația Coliba lui Tudor Pînzari, cât și despre autorul și locatarul ei de circa patru ani (la care se mai adaugă încă trei ani de protest anterior în fața Ambasadei SUA și Pieței Marii Adunări Naționale). Se poate specula că de-ar fi fost monetizat, ar fi costat ceva mai scump pe piața artei decât cele câteva sute de mii de lei cheltuite de Vitanta pe noile seturi de sculpturi pe pietonală și în Valea Morilor.

_MG_0997 (1)
Deconstrucția Colibei lui Tudor Pînzari.

Coliba a fost o lucrare colectivă, la care au contribuit mai mulți activiști civici și artiști însemnați moldoveni. Probabil, a fost una dintre cele mai importante lucrări de artă stradală din Chișinău,- zicea criticul Teodor Ajder, comentând pe Facebook deconstrucția Colibei. E îndoielnic faptul că autoritățile vor lăsa/ conserva construcția, așa cum își doreau mulți dintre cei care au contribuit la zidirea și păstrarea ei de-a lungul anilor, după plecarea lui Tudor Pînzari, care între timp a ieșit învingător în epopeea sa de redobândire a unei locuințe. Autoritățile au încercat să elimine Coliba în nenumărate rânduri, dar cele câteva grupuri de activiști au reușit să i se opună cu succes.

Ajder, însă, s-ar putea să fie părtinitor, căci și el este (împreună cu grupul MoJaRo – Nelly Vrînceanu, Victor Grușevan, Vladimir Bulat și alții) co-autorul unei colibe, prezentată într-o expoziție de grup, în 2006, și tot el a fost curatorul expoziției Lacuna 1, în care printre participanți s-a aflat și numele lui Tudor Pînzari. Colibele, căsuțele, odăile, spațiile de locuit în sine sau ocuparea unor spații publice (orășelele protestatare, sau fenomenul Occupy) în semn de protest, sunt adesea luate în considerație de către curatorii festivalurilor internaționale de artă contemporană (spațiile de vis ale Fayei Toogood, colibele croșetate ale Xenobiei Bailey, rochiile-corturi ale lui Robin Lasser, pavilioanele și corturile care se înscriu în curentul esteticii relaționale ale lui Rirkrit Tiravanija, dar și lucrări mai puțin formale și mai angajate politic, ca cele ale lui Lucy Orta Arhitectură corporalăÎmbrăcăminte colectivă Soweto, Nick Sayers cu domurile sale geodezice din materiale reciclabile, Emily Jacir cu al său memorial al 418 localități Palestinienie distruse, depopulate, și ocupate de Israel în 1948, 2001, Tracy Emin Toți cei cu care m-am culcat, Radicalismele de pluș ale lui Franciszek Orłowski, care după Pasiunea imposibilă de Cristoph Schligiensief sau așezările statice ale Marthei Roesler, consecvent aduc în discuție tema celor pribeagi și lipsiți de case. Fără să intrăm prea mult în arhitectură, cu inepuizabilele găselnițe din domeniu, să pomenim, totuși, adăposturile-pliante-origami temporare ale Tinei Hovspeian pentru cei rămași fără case, iar unele lucrări, ca de exemplu, cea a Małgorzatei Mirga-Tas, Wesiune thana seamănă formal cu coliba lui Tudor Pânzari, doar că are un acoperiș bogat cromatic.

Ajder susținea că cel mai important în privința viitorului colibei, e decizia lui Tudor Pînzari. Oricare ar fi, trebuia respectată. În momentul în care acesta s-a exprimat pentru demolare, înseamnă că a ajuns să creadă că acțiunea sa a luat sfârșit. Demolarea e și ea parte din lucrarea artistică respectivă. Această opinie trebuie chestionată.

De-a lungul ultimilor patru ani, Coliba a devenit o carte de istorie vie în care mai mulți oameni obișnuiți, dar și jurnaliști, scriitori, artiști, atât străini, cît și moldoveni, și-au înscris narațiunile – Tatiana Fiodorova, Ramin Mazur, Tusia Jurminskaia, Victor Ciobanu, Ghenadie Popescu, Oleg Brega și mulți alți au contribuit la dăinuirea colibei și la alianța întru redobândirea unei locuințe pentru familia Pînzari. Coliba aceasta s-a materializat și datorită unor scânduri care au provenit dintr-o altă instalație artistică – Arcul de triumf semnată de Ghenadie Popescu. Arcul a fost deconstruit pentru a fi reconstruit, într-un gest amical, dar și ca o structură realmente funcțională, adică un spațiu locativ pentru cineva care a fost aruncat în stradă de către niște funcționari și developeri necompetenți, nepăsători, dacă nu chiar haini. Spre deosebire de mulți alți cetățeni ai R. Moldova, care se aflau în condiții similare, Tudor Pînzari, poate și înaripat de experiențele sale de veteran al războiului de pe Nistru, a decis să înfrunte cu dârzenie sistemul judiciar moldovenesc, apatic, în mare, față de drepturile cetățenilor obișnuiți. Susținerea sa de către mai mulți cetățenilor de rînd nu a întârziat să-i vină.

Din câte se pare, Tudor Pînzari, a decis demolarea Colibei din frica să nu fie amendat. Nu ca un performance, gândit și chibzuit ca demolarea pomenită mai sus a Arcului de triumf de Popescu. Pînzari se temea sa fie amendat pentru că a obținut formal ce și-a dorit, adică un apartament real, deci nu mai avea temei să ocupe Coliba. A și anunțat oficial încheierea protestului. Într-un fel, sistemul l-a învins, căci, în sfârșit, acest sistem, cu care s-a luat la harță, a reușit să-l înspăimânte. Cei care au venit chemați de el vineri, insistau să păstreze Coliba, eventual să o mute temporar la Muzeul de Etnografie. Această instituție se află mai aproape de localizarea colibei decât Muzeul Național de artă al Moldovei. Se zvonește că direcția muzeului de artă cam strâmbă din nas, dacă nu e vorba de pictură, sculptură, grafică, ceramică sau artă decorativă. Că n-ar înțelege, din nefericire, ideea unui performance, și chiar dacî ar înțelege, în niciun caz nu ar incorpora în definiția practicii transportarea Colibei lui Pînzari la Muzeu. Dar artiștii prezenți la fața locului, mulți dintre care au efectuat performance-uri în cadrul mai multor festivaluri internaționale, susțineau că ar fi fost fain și-l îndemnau pe Pînzari să facă acest gest în pofida a ceea ce crede el că gândesc autoritățile.

Pentru unii dintre artiștii și activiștii adunați la fața locului, demolarea Colibei era înfiorătoare și pentru că nu era efectuată în urma unui scenariu artistic. Motivația care stătea la baza distrugerii li se părea mediocră. Coliba putea deveni gunoi sau foc fără un sens anume.

În opinia altora, frica de autoritate este un motiv și mai viril și cât nu se poate de grăitor, decât orice gest considerat artistic, respectiv, coliba trebuia demolată. Demolarea devenea un simbol al fricii induse de autorități și nu al încheierii cu bine al unui conflict cu aceste autorități. Teama lui Pînzari, era una complexa, de ordin visceral, exprimată într-un mod explicit. În acest sens importanța acestui act nu mai trebuia căutată. Distrugerea Colibei e un act curajos, pe care foarte puțini artiști sunt în stare sa îl comită, mai ales în cazul ăsta, când era vorba de demolarea unei munci colective continue de peste 4 ani. (Îl vedeți oare pe Obreja să pună mâna pe ciocan și să aplice câteva lovituri de grație Îndrăgostiților săi? – să îi însemne cu realitatea dragostei de cuplu, de foarte multe ori distrugătoare?)

Lucrurile erau complicate și de faptul că Tudor Pînzari zicea clar că îi era milă de Colibă. La fel spunea și în primăvară, când artistul și regizorul Victor Ciobanu i-a văruit-o. Ideea conservării colibei a pornit de la Ciobanu, se pare. A văruit coliba ca un început al ideii de a o păstra pentru alte întâmplări artistice/civice importante pentru Chișinău. A încercat o instituționalizare a spațiului. Pe atunci Pânzari era de acord sa o păstreze. La fel a făcut și Oberliht. Asociația a susținut ideea păstrării Colibei ca un obiect de rezistență artistică. Vroiau sa o desfacă atent, să o depoziteze, ca mai apoi sa facă un fel de atelier de reasamblare a colibei protestatare. În așa fel, Coliba ar fi putut deveni proprietatea unui oarecare protestatar de rând și nu a lui Tudor Pînzari. Coliba poate fi înțeleasă ca un instrument, pe care el l-a folosit și cu care și-a atins scopul. Ar fi putut lăsa acest instrument celor care i l-au oferit.

Pînzari, însă, tot nu se muta la casa nouă. Nu avea destui bani, ca să și-o cumpere. În 26 octombrie a apărut brusc știrea că el pleacă, că totul s-a rezolvat. Că nu mai are nevoie de colibă.

_MG_1140 (1)

_MG_1052 (1)
Noul lăcaș al Pînzarilor. O mică bibliotecă deja există? Va deveni oare un centru de cultură precum a fost Coliba?

Finalmente, Pînzari a refuzat chemarea comunității artistice de a păstra Coliba. Poate, într-adevăr nu-i vedea viitorul în muzeu și atât. Nu înțelegea la fel de bine ca și activiștii din preajma sa argumentul că de demolat e posibil tot și oricând. Pînzari nu l-a întrebat nici pe Popescu dacă-și vrea scândurile înapoi. Grupul de activiști și artiști îi tot dădea de înțeles că Pînzari, fiind un om cinstit și curat, căruia multă lume i-a ajutat în menținerea Colibei, nu prea are dreptul moral să o demoleze, când mai toți cei care îl ajutau îi cer sa nu facă asta. Nici măcar amenințările voalate de supărare și chiar rupere de prietenii nu părea să fi avut un efect asupra felului în care a acționat Tudor până la urmă. Greșeau oare artiștii? Oare ajutorul comunității a fost oferit cu gândul că contribuiau la crearea unei opere de artă? Nu erau oare gesturile lor acte de solidaritate umană, oferite unei persoane care avea nevoie de ajutor? Coliba devenind în timp o materializare doar indirectă a acestui efort. De ce să nu încercăm să gândim că acest ajutor s-a materializat, de fapt, în casa pe care a primit-o el acum, și nu în Colibă? Sau poate că comunitatea, de fapt, nu are dreptul sa-i ceară sa păstreze coliba și n-ar trebui sa se pună în poară cu acest om pățit și năcăjit de sistem, dacă într-adevăr i-a păsat de el. Să-i acceptăm frica, pentru ca e o frică reală, de care lumea trebuie sa fie conștientă, ca să poată lupta mai ușor cu ea în viitor. Oricine poate ajunge în stradă în felul în care a ajuns Pînzari. Demolare e un gest de protest clar. Unii își dau foc, alții își demolează locuința și pleacă.

Poate i-a lipsit imaginația, deși mai știa prea bine că scîndurile de la coliba o să-i mai fie de folos pe lângă noua sa casă din Căușeni. Să facem transferul de la colibă la locuință și totul va deveni mai ușor de acceptat. De fapt, Tudor Pînzari era pur și simplu indecis. Se și temea pe de o parte, dar nu era contra s-o și păstreze, chiar și în forma unui monument. Nu părea să fie contra mutării Colibei la Muzeul de Etnografie. Până și nepoțica lui a susținut ideea. Un grup de activiști a decis să meargă la Muzeu să negocieze cu directorul depozitarea temporară a Colibei în curtea instituției, pînă i se va decide soarta. Curios fapt, directorul muzeului a fost de acord să o primească. Dar revenind de la Muzeu, activiștii au descoperit că demolarea Colibei începuseră fără vreo ordine. Jurnaliști, prezenți de la bun început la fața locului, filmau și fotografiau. Fragmente din clădire erau încărcate într-o camionetă, ajunsă acolo prin mijlocirea Organizației Veteranilor Războiului de pe Nistru. Activiștii i-au transmis lui Pînzari acrodul directorului Muzeului. Pînzari a zis că așa să fie. Dar, Galina, partenera lui Tudor Pînzari, așa cum strângea scândurile a observat la un moment dat, că ce să caute niște scânduri la Muzeu? Că e mai bine să le ia la Căușeni. Toți au rămași perplexși. S-o fi gândit că pot servi drept lemne de foc? Pînzari nu zicea nici „nu” ideii transportării Colibei la Muzeu, dar nici nu vroia să-și contrazică partenera. Tăcea Pînzari, tăceau și cei adunați în jurul său. Decizia despre viitorul Colibei a venit oarecum din partea Galinei. Scândurile au fost luate la Căușeni. Femeia care strângea într-un mod hotărât a devenit pentru ceva timp centrul atenției tuturor celor adunați, dar și cititorilor acestui text.

Tudor nu i-a ieșit din vorbă, deși nu mai dorea eliminarea Colibei din spațiul public, și nici nu vroia să-și supere amicii și aliații. Vine iarna. Galina întotdeauna a fost cea cu picioarele mai pe pământ. Se zvonea că tot a încercat să-l convingă pe eroul-protestatar să-și încheie protestul, să meargă să se angajeze undeva. Tudor Pînzari i se opunea, iar acum n-a mai făcut-o. Deși e adevărat și faptul că tot ea l-a și susținut cel mai mult dintre toți, și în toate timpurile, și că ea mai mult decât toți activiștii și artiștii prezenți își are soarta împletită în Colibă. Ea, și nu activiștii a dormit sute de nopți acolo, protestând împreuna cu partenerul său împotriva nedreptății care li s-a făcut.

Coliba a fost demontată într-o grabă aiurea. Ordinea și curățenia din jurul Colibei (întrținută poate și datorită Galinei), acum dispăruseră. Galina era parcă una din forțele destructive ale lăcașului. Poate de asta femeile vin întotdeauna pe planul doi, ca în noile sculpturi ale lui Obreja și Glavan, și nu li se pot încredința chestii cu adevărat serioase? Sunt mercantile până la măduva oaselor? Pentru ele doar ce-i în mână nu-i minciună. Mai bine lemne de foc, decât monument al luptei cu sistemul și comemorarea unui act nemaipomenit de curaj civic? Lucrurile ar fi avut o altă turnură, dacă n-ar fi fost ea acolo.

Unii artiști au încercat să ajute și acum familia Pînzari, așa cum au făcut-o nu o singură dată. Dar demolarea nu era un act de bună voie, nu era deloc ușor de efectuat. Scoteau câte o scândură, se opreau. Spuneau că nu sunt în stare de a demola. Plecau unul după altul. Coliba nu era numai a lui Tudor, ci a tuturor celora care au fost implicați în epopeea sa.

Lumea repeta ca într-o mantră – Tudor Pînzari și familia sa au ajuns să primească o locuință adevărată În urma unui efort comun, în semn de recunoștință, activiștii i-au cerut sa nu demoleze Coliba. Colibă devenise un bun comun, un simbol, dar și un spațiu al rezistentei, unde doar temporar trăia familia Pînzari. Se poate spune că nimic nu le aparținea acolo. Tot ce aveau le-au adus oamenii. Ar fi putut lăsa aceste lucruri pentru alte persoane, care ar fi avut nevoie de această colibă în luptele lor, înlocuindu-l pe locatarul actual, dar nu a fost să fie.

Tudor Pînzari era conștient de cele consemnate mai sus și era contrariat. Teama sa nu mai era atât de omniprezentă. Dar lucrurile mergeau de la sine. Nu le mai putea opri nimeni. Decizia de a demola, așadar, nu a fost una fermă, iar activiștii și artiștii prezenți nu îi puneau bețe în roți. Tudor părea secătuit, prins între ciocanul partenerei, pentru care cel mai important era asigurarea unei stabilități proaspăt regăsite – și nicovala artiștilor, printre care se aflau și două femei, ambele autoare ale unor lucrări acute de artă vizuală, și în mod special, aliate în lupta de rezistență de partea lui Tudor. Mă refer la Tatiana Fiodorova, autoarea unei lucrări video despre Colibă. În ziua demolării, ea a filmat de la A la Z procesul dispariției Colibei. Iar Tusea Jurminskaia l-a ajutat pe Tudor începând cu scrierea sloganelor până la însoțirea la numeroase procese de judecată ale cazului său în diferite instanțe. La un moment dat bateriile din aparatul de filmat al Taniei Fiodorova s-au terminat, Jurminskaia i-a oferit Taniei bateriile sale. Chiar și în dispariția sa, Coliba genera colaborări între lucrătorii culturii.

În 27 octombrie, răscrucea străzilor București și Maria Cebotari, a fost febrilă. A fost un spațiu și un loc unde s-a putut clar vedea imensa și multigeneraționala forță feminină a artei, dar și o auto-contestare a acesteia (o includem aici și pe nepoțica lui Tudor Pînzari, a cărei experiență de viață în Colibă este de o valoare incontestabilă, și care, suntem siguri va da o roadă bogată pe câmpul culturii contemporane). Femeile reale și puternice prezente acolo mi se par mai asemănătoare cu figurile feminine din Chișinău sculptate de Lazăr Dubinovschi – comsomolista sau Victoria – și mai puțin cu domnișoara cu sutien minimalist a lui Obreja, deși nu trebuie să forțăm asemănările.

În fine, camioneta pleacă. Activiștii și-au cules câteva suvenire din Colibă – o iconiță, un fragment de hogeag din ghips, vopsit în violet, câteva lozinci.

Lumea se împrăștie.

Acum e iarbă curată acolo. Și aici, priveliștea a devenit oarecum tristă. Tudor Pînzari a plecat din Chișinău. A rămas, însă, expertiza sa, care poate fi folosită în viitor pentru a ajuta persoanele fără adăpost sau alți doritori, în a-și construi locuințe din materiale ieftine și ușor de găsit, deși, evident, e nevoie de soluții structurale pentru acest gen de probleme, zicea într-un post pe Facebook Vitalie Sprînceană, imediat după demolare.

Pînzarii au plecat pentru că au reușit să obțină adăpostul pentru care au luptat. Nu este însă o victorie completă, dar a fost o victorie obținută printr-un extraordinar efort colectiv, transparent și neinteresat, care poate fi perceput și ca o acută lucrare artistică dăinuitoare și eminamente feministă, deși actualmente lipsită de un suport material în spațiul public al Chișinăului.

Aju Tutu

Reclame

Un gând despre „Îndrăgostiții și Coliba

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s