Imigrantul, ca un copil

lost-child

Când m-am mutat în Polonia acum patru ani, am redevenit, peste noapte, copil.

Aveam 29 de ani, eram adultă de-a binelea și aveam multă experiență cu trăitul în străinătate. Și totuși, parașutată într-o țară a cărei limbă nu o vorbeam, simțind că trebuie să mă integrez neapărat pentru că știam că voi rămâne pe termen nedeterminat, m-am reîntors la acei primi ani primitivi și nevolnici. Fără însă a recupera lipsa de griji și bucuria simplă a copilăriei.

P, poți te rog să mă programezi la acest doctor?” „Unde o fi adresa asta?” „Poți sămi traduci ce scriu ăștia de la bancă?” În fiecare zi, zeci de mici rugăminți către partenerul meu polonez. Care, chiar dacă primeam răspunsuri răbdătoare, însemnau un singur lucru: dependență.

Desigur, dacă nu l-aș fi avut pe el, m-aș fi descurcat oricum, așa cum am făcut-o de multe ori înainte prin alte țări. Dar asta m-ar fi costat câteva rătăciri în plus prin oraș, și mai mult timp pierdut în autobuze luate din greșeală, nervi suplimentari provocați de funționari care, văzând că nu vorbesc prea bine poloneza, m-ar fi crezut cu atât mai puțin că am aceleași drepturi ca orice alt cetățean european.

De fapt, mai ales poloneza e de vină pentru reîntoarcerea mea la copilărie odată cu mutarea la Varșovia. Cam o cincime din polonezi vorbesc engleză, mult pentru spațiul post-socialist, iar printre tinerii educați din Varșovia mai toată lumea vorbește engleza. Însă astfel de statistici spun mai mult despre potentialul de a vorbi engleză în Polonia decât despre cum funcționează de fapt această limbă în viața de zi cu zi.

La beri sau petreceri, toți vorbeau cu mine în engleză până la acel inevitabil moment al serii când nu-și mai băteau capul. După aceea, nu-mi rămânea de făcut decât să stau tăcută, zâmbind politicos, bătând din picioare din nerăbdare sub masă, încercând să storc cât mai mult din expresiile fețelor și din gesturi. În capul meu, inventam povești despre oamenii din jurul meu. Număram minutele până să plecăm. Mă uitam la partenerul meu cu acea întrebare care-i sâcâie mereu pe copii în timpul călătoriilor cu mașina: cât mai avem?

Mai devreme sau mai târziu, partenerul meu venea să mă salveze. Rezuma ce am pierdut din discuție, explica o glumă, oferea un context pentru un comentariu. Cerea să revenim cu toții la engleză. Dar eu aș fi preferat să mă joc cu copiii de vârsta mea.

După vreo doi ani (e grea poloneza, iar eu nu mai sunt așa de tânără), urmăream destul de bine discuțiile în poloneză. Dar când începeam eu să vorbesc, cu inevitabilele greșeli de gramatică și confuzii de vocabular, vedeam cum li se schimbă fața interlocutorilor: ochii li se făceau mici, fața era toată crispată de concentrare, de parcă își raliau tot corpul pentru efortul imens necesar ca să înțeleagă ce urma să zic; de obicei, apărea și o nuanță de bunăvoință, poate chiar milă.

Ca o copiliță drăgălașă, așa mi se părea că arăt în fața polonezilor când le vorbeam limba. O vreme, mi se părea chiar plăcut să fiu privită așa. Dar doar pentru o vreme. Până când toate lucrurile pe care aș fi vrut să le exprim și nu puteam mi se strângeau în gât, jenându-mă, înecându-mă puțin.

Mai toți străinii cu care am vorbit care s-au mutat într-o țară unde inițial nu vorbeau limba spun că abia când au putut să comunice fluent în limba gazdă a început cu adevărat integrarea. Se trece atunci de la a fi perceput (de multe ori inconștient) drept primitiv sau imatur la a fi văzut ca un adult rațional, un partener viabil de dialog. Ca un egal. Aproape.

Până la acel moment al fluenței, însă, mulți dintre prietenii mei care trăiesc în străinătate mi-au împărtășit aceeași experiență – a tăcerii. Cu toții au fost la început cei mai contemplativi din grupul gălăgios care ieșise la bere. Cei mai plicticoși prin lipsa de opinii în timpul unor dezbateri politice aprinse. Mai politicoși decât și-ar fi dorit pentru că cel mai simplu e să zâmbești și să dai din cap că da, OK. În consecință, ignorați.

Până să mă mut în Polonia, eu eram mereu printre cei mai vorbăreți, mereu mă băgam în seamă,” mi-a povestit prietenul meu Teodor din Moldova. „Dar acum, de când e clar după prima propoziție pe care o spun că sunt străin, de multe ori mă abțin. Vorbesc mai puțin, sunt mai puțin vizibil. Oricum, în continuare mă lupt să vorbesc poloneza tot mai bine. Mă lupt să pun mâna pe microfon.”

Și iată ce mi-a spus prietenul meu german, Sven, și el locuitor al Varșoviei: “După mulți ani, am ajuns într-un final să nu mă mai simt ciudat în timpul ieșirilor cu amicii mei polonezi. M-am obișnuit să intru într-un fel de rol. Ascult cu atenție, nu zic mai nimic, ignor ce nu înțeleg, iar din când în când arunc câte un comentariu scurt sau o glumiță ca să arăt că sunt acolo, prezent.”

Ca străini care nu vorbim pefect limba, ne pierdem ușor în peisaj. Și, ceea ce e cel mai enervant, ne pierdem în peisaj chiar atunci când limbile se dezleagă și discuția devine mai interesantă.

Îl mai citez pe prietenul meu american, David, care e în Praga de nouă ani. Vorbește despre o seară în oraș cu prietenii. „La început, a mers bine. Am vorbit cu toată lumea despre câți ani au copiii fiecăruia, ce planuri de vacanță avem. Pe urmă am trecut la muzică, cineva a zis ceva despre ultimul album al lui Bjork, s-a ajuns la Spotify și la chestiuni de copyright. Și am vrut să le povestesc despre interviul lui Picketty cu Suddeutsche Zeitung, despre cum nici chiar el n-a putut să-i dea share pentru că era protejat de dreptul la proprietate intelectuală al ziarului…muuuult prea complicat.

În general, comunic bine în cehă. Dar când vreau să-mi exprim o opinie mai complexă, când trebuie să explic ironia faptului că Picketty n-a putut să dea share la propriul interviu folosind cele 75 de verbe pe care știu să le declin în cehă, atunci…Așa că de multe ori nu mă mai bag deloc în vorbă pentru că nu știu niciodată dacă o să fac față să duc la bun sfârșit ideea. Iar când încerc și nu reușesc și trecem iar la engleză ca să pot zice eu ce vreau, se rupe ritmul conversației.”

Vorbind cu prietenii mei, mi-am confirmat impresia că, în clipa în care ne așezăm jos în barul în care ne-am întâlnit cu prietenii din țara unde locuim, noi, străinii, ne transformăm brusc din adulți în adolescenți intimidați. În loc să ne concentrăm la ce putem spune în noua limbă, ne obsedează tot ce nu putem exprima. Acordăm mult prea multă atenție micilor semne de nerăbdare date de străinii care ne sugerează cuvinte sau pretind că înțeleg ceva ce nu a fost spus încă nici măcar pe jumătate.

Și asta chiar dacă imigrantul e altfel o persoană puternică și încrezătoare. E pur și simplu ceva ineluctabil în aceste relații de putere între cel care controlează o limbă și celălalt care se exprimă cu stângăcie, ceva ce scoate la suprafață insecuritățile adolescentine.

Ca un nou născut, imigrantul nu are o istorie și nici măcar o geografie.

Istoria o avem, desigur, dar e pusă într-o eternă paranteză în noua țară. Mereu durează prea mult să o povestești. Te plictisești să o tot repeți oricărei persoane noi (și toți din jur sunt persoane noi). Are mereu nevoie de traduceri și explicații.

Odată cu mutarea, viața imigrantului e tăiată în două. Închisă undeva și redeschisă altundeva. În acest proces, se pierd multe.

La fel, harta unei vieți se sfâșie în bucăți, între diferitele rezidențe. Rămâne întreagă doar în inima călătorului. În noua țară, fiecare imigrant trebuie să-și coloreze de la zero detaliile unei noi existențe pe străzi ale căror nume nu înseamnă nimic, prin clădiri unde nu trăiește nici un cunoscut, prin parcuri unde alții sunt cei care s-au sărutat pentru prima dată.

Începutul într-o țară nouă e o confruntare cu un vaccum. În primele mele luni în Varșovia, când nu vorbeam limba și știam mult mai puține despre această țară, mă simțeam de parcă mi-ar fi fost foame mereu. Îmi lipsea vacarmul de lucruri familiare și inteligibile de acasă. Îmi lipsea să citesc rapid titlurile ziarelor din chioșcuri așteptând autobuzul sau să știu cine e regizorul ală a cărui piesă se va juca în curând. Aveam, în schimb, imagini și sunete noi, entuziasmul începuturilor. Dar mi-era dor să mai trag cu urechea la ce zic necunoscuții pe stradă, mi-era dor chiar și de sfaturile inutile ale unor bătrânele în autobuz.

Mi se părea că sunt subnutrită, că nu mă pot hrăni din mediul meu. Când mă întorceam în România în vizite, mă răzbunam. Mă ghiftuiam cu tot ce era în jur, cu toate informațiile noi și cu orice fel de bârfe. Cumpăram ziare la întâmplare, orice era la chioșc, priveam tot ce era la TV, citeam orice cuvințel de pe zidurile din oraș (la Brașov, de unde sunt eu, chiar au apărut unele faine în ultima vreme). Mă simțeam împlinită pentru că știam contextul și puteam înțelege orice nuanță.

Până la urmă, cred că imigrantul va fi mereu un pic nefericit, indiferent care-i este soarta în noua țară. Asta pentru că într-un fel va păstra la nesfârșit un doliu discret pentru viața pe care ar fi putut-o avea dacă nu ar fi plecat.

Nefericit și pentru că, mi se pare acum, imigrantului îi e mai greu să trăiască deplin. Să pășească ferm pe pământ, pe care îl simte solid pentru că l-a mai călcat și îl știe. Să știe unde să se ducă atunci când are nevoie să se oglindească în cineva, când are nevoie de o confirmare. Să fie sigur că, într-un anume loc bine știut, poate găsi iubire necondiționată, pentru că tot acolo a fost acea iubire de când lumea. Să rostească vorbe, iar acestea să aibă un ecou. Să simtă o continuitate cu mediul din jur, să se simtă ca parte a unui întreg. Să poată lăsa garda jos, să se poată relaxa. Să poată fi, pur și simplu.

Dar de fapt asta e greu pentru oricine. Pentru imigranți, ale căror vieți sunt pline de rupturi și de note disonante. Dar și pentru toți ceilalți.

 

Autor: Claudia Ciobanu

Sursa foto: http://fantasticpixcool.com

Anunțuri

2 gânduri despre „Imigrantul, ca un copil

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s