Economia sărăciei- reflecții pe tema managerilor fără încălțări

 

Poor economics, Esther Duflo, Abhihit V. Banerjee, Penguin Books, 2012

„Economia săracă”  semnată de Esther Duflo, Abhihit V. Banerjee, este o carte despre săraci,  sau dacă țineți neapărat, despre asistații sociali. Nu a fost extraordinar de greu de parcurs și nici de tradus pentru articolul de față, ba chiar am rămas cu impresia că avem la dispoziție un limbaj colocvial pitoresc în română referitor la sărăcie. Mai mult decât atât, este o carte despre percepția săracilor, percepție înrăutățită nu de date culese din teren ci de date „anectodice”, cu alte cuvinte din povești. Căci se pare că tocmai din astfel de surse ajungem să ne facem o idee deplasată despre ceea ce se petrece pe la țară urmărind caricatura televizată Las Fierbinți, sau așa ajungem să credem că problemele finanțelor țării se pot blama în totalitate pe corupție, ori pe vestiții asistați social care locuiesc la vilă și conduc Mercedes-uri. Dacă aveți ocazia să o citiți o să vedeți că săraci sunt și majoritatea celor care muncesc pe salariile obișnuite din România, nu doar aceia care muncesc chiar și pe 2 lei, celebra zicală tehnocrată. O să recunoașteți probabil citind rândurile de mai jos cât este de impregnată sărăcia în societatea noastră și cât de greu este să o înțelegem chiar când ne lovim direct de ea. Apoi este despre totala ignorare a unor oameni disperați situați permanent în niște condiții atât de vitrege încât chestiile banale cum ar fi apă potabilă și necontaminată, școală sau punctul sanitar local, le sunt complet străine, sau au prețuri prohibitive. În aceste împrejurări pretenția unora de a le cere socoteală personală pentru ceva ce nu au cum să posede și pentru alegerile lor mai puțin fericite este cumva deplasată, dacă nu chiar cinică.

La prima vedere se pare că în România nu avem săraci din categoria acelora care îi interesează pe cei doi cercetători, adică oameni care se descurcă cu sub 1 $ pe zi, și nici nu suntem asaltați de pe atâtea fronturi ale săraciei ca și în India rurală de exemplu. Relevant pentru noi rămâne faptul că percepem și tratăm săracii prin aceleași lentile distorsionate. Este cu atât mai grav apoi să ne apucăm de explicații culturale ale sărăciei, adică să ne dăm cu părarea în mod neavizat, și să ne explicăm insuccesul lor prin lipsa voinței, prin lene și neputință genetică, prin geopolitică, climă sau care o mai fi vinovatul de servici. Un prim demers al autorilor este să demonstreze că sărăcia este un cerc vicios, nu e legată de virtuți naționale, de tradiție religioasă sau de hărnicie. Mai mult, în ciuda expresiei popor harnic, un popor nu poate fi harnic și altul mai puțin harnic, această caracterizare este extrem de greu dacă nu imposibil de cuantificat. Nici avuția se prea poate că nu se trage din hărnicie, ci mai curând esențiale par să fie beneficiile obținute din sclavie, colonialism, din accesul și controlul surselor de petrol, etc.

Există oare vreo ieșire din acest cerc vicios: sărăcie – lipsă de educație – stare de sănătate precară – depresie – sărăcie? Din câte ne spun autorii, se pare că da. Cartea este optimist neutră și cam așa și-o doresc și autorii. Ei țin să se distanțeze de credințele stângii și dreptei politice pe subiectul sărăciei, în așa fel, la un moment dat se iau la harță cu economia politică, mai ales cu partea care subliniază rolul exagerat, sușțin ei, dat politicului și INSTITUȚIILOR cu majusculă (p. 237, 243, 253, 261) mergând pe idea că schimbările pot afecta și INSTITUȚIILE, și că ele pot surveni și în alte moduri, prin înlocuirea politicului cu politici (publice), autorii având și una preferată: politica pașilor mărunți. E problematică această dezbărare de politic, din moment ce multe din ideile lor (ideologia, spun ei uneori despre ideile altora, nu și despre ideile lor) au un puternic iz poltic, creștere economică perpetuă, extractivism, etc. Nu prea putem interpreta această negare,  aproape tehnocrată, a dimensiunii politicului decât prin preferința lor spre un alt tip de ideologie, una care deși îl menționează formal face abstracție de stat, sau de hegemonie, de imperialism, colonialism, etc.. Totuși, din concluziile lor rezultă că economia nu este nici chiar apolitică. Tratatul nu pune accent pe merite individuale. Sărăcia este în viziunea lor un flagel ce poate fi eradicat prin diverse politici sociale, prin industrializare, cu răbdare și investiții, iar actorii individuali din studiile de caz sunt evaluați minuțios după cât de probabil este să nu se plafoneze și să sărăcească înapoi, într-un limbaj preluat parcă din teoria lansării rachetelor spațiale (p. 222). Cei săracii, fiind mult mai sensibili la schimbări, orice șoc cât de mic, orice boală ce-i afectează direct sau pe familiile lor, poate fi însoțit de o perioadă necesară de repaos sau de o cheltuială neprevăzută ce le poate curma instantaneu ascensiunea (p. 202).

Autorii petrec ceva timp luând interviuri, le combină cu date statistice de pe teren, stau mult timp în cele mai sărace regiuni de pe glob, iar dacă nu ar fi numele de familie ale interlocutorilor lor ați avea senzația că discută cu cineva din România, chiar din serialul Las Fierbinți. De ce? În primul rând înrebările puse celor intervievați sunt venite din perspectiva cuiva care are deja o slujbă, un venit sigur, și are deja o anumită perspectivă verticală asupra cursului lucrurilor. Deși autorii par conștienți că acestor oameni cu rudimente de stabilitate financiară asemenea întrebări le pot părea total irelevante, sau chiar ridicole, avem totuși și așa ceva: De ce beți atâta ceai când cu acești bani ați putea cumpăra pe termen scurt spre mediu un mijloc de transport vital pentru afaceri? De ce vă cheltuiții toată avuția pe niște chestii ce nu aduc un venit, ca de exemplu pe nunta fetelor – o tragedie la nivelul finanțelor familiei în India rurală? Dacă înlocuim termenii ceai cu alcool, avem toată intriga din Las Fierbinți cu ironizarea săracilor, și nu putem scăpa de senzația că unul dintre principalele neajunsuri în problema săracilor e să fie măsurați în același sistem ca și restul lumii, deși ei nu beneficiază de aceiași condiție fizică, mentală, materială care este motorul dezvoltării lumii respective (p. 219). Văd că sunt stereotipizați și criticați pentru alegerile lor indiferent dacă beau alcool sau doar ceai. Putem concluziona că dacă nu am fost niciodată săraci și nici fumători se poate să nu înțelegem de ce fumează un cerșetor. La fel de bine cineva se poate întreba de ce românii, una dintre cele mai sărace populații din UE, beau, fumează și petrec cele mai multe ore în fața televizorului din Europa? Pentru unii asemenea „scăpări” sociale par cu totul inexplicabile. Dar poate toate astea se petrec pentru că românii au cele mai mici venituri, muncesc cele mai multe ore neplătite și își permit cele mai puține vacanțe dintre toți vecinii lor Europeni? Ce le mai rămâne?

Autorii fac și ei un fel de tur de forță printre cele mai stereotipice comportamente ale săracilor. Le raționalizeză până la un punct pe baza orizontului foarte scurt de viitor cu care este obișnuit psihicul săracilor, apoi explică scăpările din sistemul medical sau educațional viciate chiar din rădăcini de slaba organizare instituțională a statelor cu sărăcie extremă. Statele acestea ce sunt conduse de o administrație slabă nu de puține ori întrețin fenomenul pe care se presupune că îl vor eradica. Autorii sfârșesc idea într-o notă cvasi-pozitivă despre viitoare schimbări în bine bazate pe urbanizare și industrializare. Pe scurt, autorii ne spun că viziunea obișnuită despre săracie se bazează pe judecăți de pe canapea (couch view) și că o parte a soluției stă în aruncarea la gunoi a politicilor de pedepsire a săracilor și a oricărei soluții individualiste. Cu alte cuvinte nu putem să ne așteptăm să se nască doar copii Bilgeitși (p. 221) sau Einștaini foarte geniali, harnici și ultraproductivi, chiar și în cele mai vitrege condiții, care în același timp se pot scoate singuri din sărăcie, fără să aibă nici o pâine gratis (conform ideologiei thatcherist/neoliberale).

Iată un rezumat pe puncte al celor mai pertinente idei:

-Suntem (clasa de mijloc) conectați la surse de apă curată, clorinată, la canalizare, avem acces la doctori și un sistem medical rezonabil, ne imunizăm copiii la școli (se pare că mai nou ni-i imunizăm forțat, căci ne sunt impuse legi ce nu permit înscrierea la școală în caz contrar). Suntem în permanență ocrotiți, chiar dacă nu avem idee de asta și cruțați de a fi în situația să nu avem ce pune pe masă. Nimeni nu-i atât de înțelept, răbdător și experimentat încât să fie deplin responsabil pentru cele mai bune decizii în ceea ce-l/o privește (pp. 68-9).

-Copiii ar trebui să aibă acces egal la educație, au spus-o și alții, cei bogați au acces chiar dacă nu au vreo înclinație sau talent, iar cei săraci și doritori pot fi foarte ușor lăsați pe dinafară (p. 81).

-Părinții copiilor săraci tind să exagereze atât avantajele cât și dezavantajele educației, din cauza asta educația li se pare mai mult o loterie decât ceva sigur și avantajos. Mulți speră că educația va aduce odraslei lor o slujbă la stat, dar majoritatea copiilor abia termină clasa a 6-a și nici vorbă de slujbe la stat (p. 87). Mai mult, profesorii nu s-au dezbărat de mentalitatea elitistă a vechiului sistem educațional colonial și tind să se ocupe doar de cei mai buni elevi (p. 89), sau să dea note mai bune celor din caste (clase sociale) mai privilegiate (p. 92). Ideea că fiecare copil poate și trebuie să dobândeasca un set de cunoștințe măsurabile în școală cu îndeajuns efort și dedicație din partea învățătorilor și cu programe de „recuperare a materiei” (p. 98), e iarăși ceva la care ar trebui să reflecte și ministerul educației din România, țara cu cele mai mari rate de abandon școlar comparativ cu regiunea, dar și cu rezultate slabe la testele PISA.

-Săracii se împrumută la costuri exorbitante și din surse informale, adică de la un fel de cămătari,  la 3,84 % pe lună ajung la un cost anual cu dobânzile de 57% (p. 160). Microcreditele, popularul model de ieșire din sărăcie din țările în curs de dezvoltare, funcționează de fapt arareori și se pare că microcreditele sunt de obicei și prea restrictive. Stigma asociată cu falimentul și chiar lipsa unei definiții juridice a falimentului în țările afectate de sărăcie înseamnă că insuccesul este de netolerat și că riscurile asumate sunt cu mult mai mari (p. 174).  

-Pentru săraci viața este un continuu crah financiar, nu numai că sunt expuși la riscuri mult mai mari datorită sărăciei ci o posbilă criză financiară îi lovește în primul rând pe ei. O scădere a veniturilor și a consumului îi lovește pe cei care au venituri mici și extrem de mici, care și consumă foarte puțin cu mult mai mult decât pe ceilalți (p. 138). La bruma aceasta de bunăstare, ca să iasă din cercul vicios al sărăciei e nevoie de miracole, cei care își permit doar investiții mici sunt cei mai expuși riscului de a scoate profit foarte mic sau chiar zero din investiția lor.

 

„A fi expus riscului (nu numai riscului venitului dar riscului bolilor și morții) te face să fii îngrijorat, iar îngrijorarea te face să devii mai stresat și mai depresiv. Simptomele depresiei sunt mult mai prevalente printre săraci. Să fii stresat înseamnă să fii mai puțin concentrat, ceea ce te face mai puțin productiv. Există o corelație strânsă între sărăcie și nivelul de cortizon produs de corp, care devin un indicator de stres. Și invers, nivelul de cortizon scade odată ce gospodăriile primesc o formă de ajutor./ Acest lucru e important deoarece nivelul ridicat de cortizol incapacitează abilitățile cognitive și capacitatea de a lua decizii./ Nu e surpinzător că în experimentele în care participanților le este indusă în condiții de laborator starea de stres, probabilitatea ca aceștia să poată lua o decize economică rațională atunci când sunt puși în situația să aleagă între mai multe alternative e mult mai mică (pp. 140-141).” (*sublinez, este vorba de condiția în care au alternative, nu vorbim de situația cea mai frecventă, când săracii nici nu au alternative, fapt despre care autorii au cam uitat).

 

-Pentru cei săraci asigurarea medicală, asigurarea bunurilor sau a recoltei este aproape exclusă. Riscul de hazard moral este mărit de sistemul privat de asigurări individuale și de cei care cumpără asigurare, știind că urmează să aibă probleme de sănătate, iar asta face ca asiguratorii să mărească prețul pentru toți clienții, neștiind care dintre asigurați au mai mare nevoie de asigurare. Prețul înalt al asigurărilor e principala problemă în întocmirea unei asigurări în primul rând – exact ca și în SUA, dacă ați avut „șansa” să fiți asigurați acolo (p. 148).

-Odată ce avem asiguratorii privați în fruntea sistemului medical, care răsplătește ordinea bazată pe responsabilizarea publicului și profitul privatului, dar nu și pe profitul pacientului, se poate constata și fenomenul rețetelor în exces, cu medici ce primesc bani și sponsorizări să devină „prescription happy”, (prescripții-voitori) deci să-și burdușească pacienții de facturi medicale închipuite și să-i taxeze cu mult mai mult decât ar fi costul real al serviciului și tratamentului (p. 149).

-Săracii pun bani deoparte și adună cărămidă cu cărămidă, din cauza asta la prima ploaie mai serioasă casele fără acoperiș se pot prabuși din start înainte de a fi terminate:

 

„Cei din epoca Victoriană credeau că săracii sunt tocmai așa: prea nerăbdători și prea neobișnuiți să gândească pe termen lung. Prin urmare ei credeau că singura metodă de a-i feri de o viață de lenevie este să-i amenințe cu sărăcie și mizerie extremă dacă se îndepărtează de la calea cea dreaptă. Așa că au creat acele azile de săraci (unde erau cazați cei mai nevoiași) și închisoarea săracilor, de care știm din scrierile lui Charles Dickens. Această viziune asupra săracilor ca fiind înclinați spre un comportament miop care-i menține săraci a persistat de-a lungul timpului în diferite forme. Vedem o versiune a aceleași idei astăzi printre criticii microcreditului, care acuză instituțiile ce oferă microcredit (MFI) de prăduirea lipsei de chibzuială a săracilor. Într-o altă interpretare, un laureat Nobel, Gary Becker, părintele economiei familiilor, a susținut în 1997 că posesia unei averi încurajează oamenii să investească mai mult în a deveni mai răbdători. În consecință se pare că sărăcia îi face pe oameni (în permanență) și mai puțin răbdători (p. 185).”

 

– Se pare că autorii consideră că ingeniozitatea de care dau dovadă săracii poate fi un simplu simptom al lipsei accesului la alternative mai convenționale și mai simple (p. 187). Românii sunt mai ingenioși ca și americanii, suntem mai inventivi, așa merge vorba…

-Săracii ajung să economisească greu și din alte motive. Unele țin mai degrabă de psihologia umană, de ceea ce autorii numesc incoerență a timpului (time inconsistency) – incapacitatea de a ne opri din a consuma ceva chiar acum, sperând că eul nostru de mâine va fi mai pregătit să reziste decât eul nostru de azi. De exemplu avem o astfel de incoerență atunci când poftim alcool, fast food sau ceva dulce (care o fi diferența între pofte și dependență?), dar ne planificăm să cheltuim mai cu cap de mâine încolo (pentru cele necesare, utilități, școală, reparații, chirie, rate) (pp. 194-5).

-Autocontrolul nu este ceva ușor de stăpânit. Este apanajul celor care beneficiază de venituri destul de mari. Asta e evident atunci când slujbele de top sunt însoțite de mici asigurări împotriva tentațiilor: mașină de servici, cazare asigurată, mese asigurate, educație și perfecționare continuă, deci mici răsplăți ce acoperă tentațiile obișnuite – dacă ne aducem aminte de Inside Job, știm că uneori se oferă și sex printre beneficiile informale.

-Iată și motivul pentru care sațietatea este la un cu totul alt nivel în cazul săracilor, mereu privați și mereu tentați de mărunțisuri. Economisirea e mult mai dificilă pentru săraci, deoarece pentru ei ținta este pusă cam prea departe și sunt la fel de conștienți, ca oricare dintre noi, că în drum spre țintă vor fi o grămadă de tentații (pp. 198-9). Ce pretenții să avem de la cei pentru care nici măcar o bancă nu consideră că merită să deschidă conturi din pricina micimii economiilor lor, pe când noi, mai nou, avem la dispoziție instrumente de economisire pentru care nici nu trebuie să ne ridicăm măcar din fața calculatorului, cum ar fi depozit la termen, depozit închis, etc.?

 

„Autocontrolul e ca și un mușchi, adică se obosește dacă îl folosim, așa că nu poate fi o surpriză că spre deosebire de cei avuți, cei săraci cred că e mult mai greu să economisești.” (p. 200).

„Economisirea depinde în mod crucial de ceea ce oamenii se așteaptă că se va întâmpla în viitor (p. 201). Este prea greu să rămâi motivat când tot ceea ce vrei este foarte greu de atins, apropierea țintei de acești oameni i-ar motiva să se apuce de drum.” (p. 204).

„În același fel săracii pot să ajungă să economisească și mai puțin decât clasa de mijloc pentru că știu că economiile lor nu le vor ajunge să-și atingă ținta de consum pe care și-o doresc, așa că s-ar putea să nu investească așa mult (nu numai bani dar și emoții și energie intelectuală) în afacerile proprii, pentru că știu deja că nu vor putea să schimbe prea mult lucurile.” (p. 224).

-Un venit stabil și constant face posibil ca cineva să se angajeze în viitoare cheltuieli și face ca un credit să fie mult mai ușor disponibil și mai ieftin. Așa că dacă un membru al familiei are o slujbă stabilă școlile le vor accepta copiii mai iute, spitalele îi vor trata mai cu grijă (n.a. și vor estima altfel șansele lor și rolul lor în societate ca fiind mai important și unic) știind că vor fi plătiți, iar alți membri ai familiei s-ar putea să aibă de unde să investească în afacerile proprii ce i-ar putea ajuta să crească (p. 230).

În consecință rezultă că deși nu e o idee prea populară printre economiști, există argumente solide în folosirea unor resurse guvernamentale pentru a ajuta la crearea unor afaceri mai mari prin garantarea unor împrumuturi pentru întreprinzătorii medii de exemplu. Cam așa ceva s-a întâmplat în China, unde afacerile statului, sau cel puțin o parte din echipamentul, pământurile și clădirile statului au fost înmânate în secret angajaților. Asta a fost mai mult sau mai puțin și politica industrială a Coreei de Sud. Acest lucru poate să declanșeze un cerc virtuos: Salariile mai mari și mai stabile ar da muncitorilor resursele financiare, spațiul mental și optimismul necesar pentru a investi și în viitorul copiilor lor și de a mai și economisi în plus. Cu acele economii și cu accesul ușurat către credit ce îl oferă un job stabil, cei mai talentați dintre ei ar putea să înceapă afaceri care să devină îndeajuns de mari astfel încât să poată să angajeze la rândul lor alți oameni (p. 233).

 

Nici ideile vehiculate în carte despre birocrație și angajații statului nu ne sunt străine. Toți expații, și toți cei din clasa de mijloc se pot plânge neîncetat de birocrație și de funcționarii statului, de votul diasporei, de medici, de justiție, etc. Aflăm că atunci când birocrații sunt slab plătiți, când sunt suprasolicitați și devin atât de încărcați încât performanța la locul de muncă este de multe ori exclusă, ne putem enerva și noi și ei pe degeaba. Când birocrații noștri câștigă foarte puțin, când nu sunt resurse să fie monitorizați, trebuie să nu fim mirați că nu-i pasă nimănui, și că ei au de fapt foarte puțin de pierdut dacă sunt dați afară și pur și simplu nu sunt interesați să facă mai mult (p. 256).

Autorii rezumă cartea cam așa:

  1. Săracilor le lipsesc informații critice și ajung să creadă o grămadă de lucruri false, despre imunizare, despre beneficiile reale ale educației (de obicei sunt fie prea optimiști fie prea pesimiști), despre cât îngrășământ să folosească (de obicei folosesc mult prea mult), despre cum să se ferească de HIV, despre care este rolul politicienilor; așa că guvernele ajung să tragă ponoasele acestor confuzii micindu-și si mai mult credibilitatea.
  2. Săracii poartă responsabilitatea prea multor aspecte ale vieții lor. Cu cât ești mai bogat cu atât mai mult decizia cea mai bună este deja luată pentru tine, deci cu atât ești mai lipsit de griji. Săracii nu au apă curentă, deci apă clorinată oferită de autorități, nu pot să-și permită o masă cu toți nutrienții necesari, nu au facilități pentru a pune bani deoparte, pentru pensie, pentru boală. Se pare că copii săracilor sunt predispuși față de diferite forme de handicap, căci fiind alimentați prost ajung să aibă o dezvoltare fizică  (de exmplu înalțime medie foarte mică) dar și cognitivă mediocră. Sarea iodată și cu fier, conturile de economii, sau clorinarea apei ar putea fi subvenționate de stat pentru progresul și binele tuturor. Se pare că în țările sărace copii imunizați, feriți de malarie, hrăniți corespunzător și tratați de viermi intestinali, adică cei cu trai mai bun, ajung să câștige în medie cu câteva zeci de procente mai mult decât media atunci când devin maturi.
  3. Sunt câteva piețe cum ar fi cea a asigurărilor care le sunt refuzate săracilor. Acestea ar trebui informatizate și subvenționate, la fel educația ar putea fi încurajată cu vouchere școlare (idee ce a apărut și prin guvernul Cioloș), etc. Autorii susțin că unii au mers puțin cam prea departe în a suspecta orice acțiune de distribuție gratuită de bunuri și servicii, chiar din punctul de vedere al raportului cost beneficiu, deaorece aceste acțiuni s-au dovedit a fi, de fapt, benefice.
  4. Țările sărace nu sunt condamnate să fie sărace, tot ce trebuie rezolvat în opinia autorilor sunt cei trei i, ignoranță, ideologie și inerție. Acesta este și cel mai puțin convingător deși e punctul lor forte, și nu din cauză determinismului sărăciei ci din optimismul cu care cei doi autori își inchipuie că puterea politică poate fi în cele din urmă controlată prin acțiuni de optimizare politică la nivel micro.
  5. Așteptările despre ce anume pot să facă sau nu pot să facă oamenii se traduc în cele din urmă în profeții auto-îndeplinite (self-fulfilling prophecies). Succesul aduce succes, iar când o situație devine mai bună ea atrage atenția, schimbă și credințele și comportamentele celor care sunt prea apăsați de nevoi să mai încerce ceva nou. Așa că autorii ne sfătuiesc să nu ne fie frică să dăm ceva săracilor, lucruri sau bani, atunci când putem să pornim un cerc virtuos al schimbării.

Ultimul punct e problematic pentru că asta făcea deja toată lumea, ghidată de instincte să ajute pe săracii îndeajuns de frumoși, îndeajuns de albi sau indeajuns de atragători în orice fel. De fapt, consider că nu prejudecățile trebuie să ne ghideze instinctele de a oferi ceva și că noi cetățenii obișnuiți nu prea avem capacitatea de a evalua corect unde trebuie dat și cui trebuie dat. Am putea foarte bine să fim măcar consistenți, să recunoaștem câte beneficii, scutiri de taxe, optimizări fiscale au unii, și ce crah financiar îi lovește pe alții nevoiți să stea o zi întregă prin autobus sau în plin soare sau frig la cerșit. Lângă aceștia suntem aproape, putem schimba ceva chiar de aici, în privința asta sunt de acord cu autorii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s