25 de ani: Epoca de reviviscență și reviriment

O radiografie a Moldovei făcută acu un sfert de veac

Răsfoind florilegiul „Adevărul, ca aer al renașterii” apărut la editura Cartea Moldovească din Chișinău în anul 1988) mă găndeam la ce-ar fi fost dacă odată cu perestroica și glasnosti, cu permisiunea unui grad mai înalt de critică deschisă la adresa autorităților sovietice și o transparență mai mare, lumii i s-ar fi permis efectiv dacă nu posibilitatea fondării unor partide, cel puțin a unor cluburi politice sau barem fracțiuni civile în cadrul partidului Comunist al URSS. Unități care ar fi avut grade mai înalte de autonomie și care ar fi reprezentat noua stângă, care se pare că era, de fapt, tot mai verde. Iar atunci când eșalonul principal de la conducerile birourilor republicane intrase sub focul de condeie, ar fi fost oare posibilă înlocuirea acestuia, cel puțin parțial, cu un grup de politicieni noi dar dedicați ideilor descrise în această culegere de publicistică apărută în amurg de imperiu, ei/ele nefiind pătați/pătate de rateuri, ineficiență și afaceri dubioase.

adevar

Discursul publicistic reformator de la sfârșitul anilor 80, după cum se vede din această culegere de texte, exista, era permis de Centru și chiar încurajat la scală unională în anii imediat premergători destrămării URSS.

– Dacă apar în Pravda și Izvestia… nu trebuie să ne mirăm că apar și într-un organ de presă moldovenesc câte un eseu, articol ori schiță îndrăzneață, autorul căreiea pune pe tapet probleme complicate și ia atitudine fermă față de întâmplări, evenimente și persoane negative, odinioară necriticabile. Descătușarea conștiinței poporului, pe care partidul nostru a proclamat-o drept stare normală a vieții în condițiile restructurării și publicității, se vădește în toate sferele de activitate a tuturor cetățenilor Patriei, dar mai ales publicistica s-a dovedit pe deplin gata să exprime adevărata complexitate a realității noastre obiective. Scriitorii și jurnaliștii dau, ca să zic așa, tonul. Iar exemplul lor este preluat și urmat de majoritatea concetățenilor, unii dintre care expediază la redacții răvașe pline de adevăr și durere…” – scria Ion Ciocanu în nota de introducere a volumului.

Una dintre temele majore ala miscelaneului fiind ecologia Moldovei, starea deplorabilă în care se aflau pământurile apa și aerul republicii, – mă întrebam, așa din senin, dacă nu cumva turnura verde indusă de restructurare și mediatizare să se fi datorat și crizei provocate de scandalul Flick de la începutul anilor 80 din Germania federală, reflectat, se pare și în presa Unională? Corporația Flick a măsluit cu bani grei mai mulți politicieni germani de rangă înaltă, printre care și miniștri, ca mai apoi aceștia să fie forțați să dimisioneze, căci scandalul ajunseseră o știre de top, iar partidul verzilor, ținut departe de cârma statului German, a putut intra în sfârșit în Bundestag. Erau singurii politicieni nepătați de scandalul Flick, și mai erau și cei mai roșii din toată paleta politică a Germaniei Federale. Erau chiar porecliți roș-verzii. Au ajuns și s-au și pus pe treabă, Germania devenind azi un lider politic European, o economie prosperă și un implementator activ al sistemelor sustenabile. Ce-ar fi fost dacă PC al URSS, simțindu-se cu musca pe căciulă, s-ar fi înverzit preventiv, ca să-și asigure o cale de retragere în cazul în care va fi făcut public ceva scandal în care erau implicate elitele sovietice? Să fi fost Cernobâlul un astfel de scandal? Ar fi putut oare URSS-ul să devină o țară ca Germania de azi? Puternică economic și alimentată cu energie progresiv mai sustenabilă și mai curată? S-ar fi destrămat oare URSS?

Dar nici vorbă de crearea unor partide, cluburi, fracțiuni noi. Dealtfel, actualmente, după 25 de ani de independență de dictatura proletariatului, nici în noile democrații est-europene, inclusiv Moldova sau România, nu e deloc un fleac să se înființeze un partid nou, dar mite pe vremea URSSului! În URSS, Partidul era mai presus de toate și, drept vorbind, nici șefii nu erau criticați prea drastic, cel puțin în culegerea de față, cu toate că Bodiul e mustrat în câteva rânduri și se putea vorbi despre faptul că șefii s-ar cuveni să fie criticați.

Textele care compun „Adevărul, ca aer al renașterii” sunt intervenții publicistico-literare tipărite anterior în presa unională sau republicană semnate de autori moldoveni de seamă precum Grigore Vieru, Ion Druță, Dumitru Matcovschi, Contantin Cheianu, Emil Loteanu, Gheorghe Madan și alții. Ion Ciocanu îndemna cititorul antologiei: – Savurați-le, urmăriți expresia clară și nemistificată a unei părți, fie și mici deocamdată, a problemelor noastre acute, care numai în condițiile restructurării și publicității se anunță rezolvabile și încadrați-vă cu toții fără nicio rezervă în lupta sistematică și deloc ușoară pentru rezolvarea lor.

Vă propun o trecere în revistă a acestor texte, de fapt, mai curând un remix subiectiv de fragmente culese din ele și o încercare de conectare a lor prin segmente mai mult sau mai puțin distincte cu evenimente din realitatea moldovenească de azi, la 28 de ani de la apariția cărții respective, dat fiind faptul că iată, se încearcă iar o radiografiere oarecum similară de provocări vechi, noi sau potențiale cu care încercăm sau va trebui să ne învățăm să prididim aici, între Prut și Nistru. Acum că 25 de ani, Moldova nu mai este republică sovietică ci stat independent. Trebuie să facă față acestor ațâțări într-un mod volnic și asta când o parte din populație o vor să intre într-o altă Uniune, cea Europeană, din care tocmai dă să iasă Marea Britanie, iar o altă parte din moldoveni visează o restabilire a vechii Uniuni sovietici (Vă mai aduceți aminte ce scria Eric Fromm în „Frica de libertate”?) în condițiile în care nu mai vorbește nimeni despre restructurare iar cuvântul care a înlocuit restructurarea în noul vocabular neo-liberal – reforme începe să fie exclus din rapoartele organizațiilor financiare internaționale. Mai avem mult până la a deveni o obște sau până la constituirea unui spirit comunitar, dacă nu statal. Dealtfel Matcovschi observa în textul „Povara istoriei” inclus în culegere, o degradare a acestui ceva obștesc. Mai vorbea și despre o degradare a „sufletului”.

Așadar, după o perioadă de stagnare, sfârșitul anilor 80 ai secolului trecut au însemnat, dacă e să credem buchiei cărții discutate aici, o luminoasă și febrilă epoca de reviviscență și reviriment nu doar în Republica Moldova ci și în întreaga URSS, fapt care eventual a și dus într-un mod radical și neașteptat de mulți la destrămarea „indestructibilei Uniuni”.

Perestroika/ restructurarea trebuia să fie o perioadă de reînoiri principiale în partidul comunist și instituțiile de stat din întreaga URSS. Presupunea o luptă pentru progres social, în toiul căreia, se zice că prindeau contur adevărurile „mici” si „mari”, confirmându-se totodată și justețile legităților de bază ale dialecticii materialiste. (Cu toate că textele din această culegere sunt mai curând lirice, conservative, scrise dintr-o perspectivă trecut-negativă și doar relativ dialectice, dar această îmbinarea de cuvinte „dialectica materialistă” mai trebuia să fie folosită în mod obligatoriu măcar o dată în orice carte serioasă). Schimbările aveau loc chiar dacă adevărurile-și găseau oponenți secundați de niște principii rudimentare, de platitudine și rapacitate spirituală. – Până la urmă adevărul biruie, – ne convinge Ion Ciocanu. – Așadar să căutăm adevărul, cu forțe proprii, în consens cu imperativele timpului, scrie el, cu dezideratele de program ale CC al PKUS, cât și cu ajutorul scriitorilor, lingviștilor de seamă, cu participarea ecologilor, economiștilor, a cititorilor versați – cu toți adepți ai binelui și dreptății sociale.

Îndrăznesc să susțin că trăim și acum o perioadă de reviviscență și reviriment.

Rezistența civică

În articolul intitulat „Timpul marilor adevăruri” Viorel Mihail scrie despre o victorie remarcabilă a unei inițiative de rezistență civică, inițiat de scriitorul rus Serghei Zalâghin în URSS. Acesta pe parcursul mai multor ani a luptat împotriva unui proiect unional ce prevedea să întoarcă cursul râurilor siberiene spre regiunile de sud. Spre deosebire de un alt proiect descris în miscelaneu de către Gheorghe Sîngereanu în textul „Lunca Prutului și bolovanii” proiectul cu râurile siberiene a fost revizuit complet. Acum vreo douăzeci de ani, scrie Sîngereanu, excavatoarele puternice au făcut un baraj înalt în tot lungul Prutului. Oamenilor care au încercat să protesteze li s-a lămurit, că e vorba de o convenție internațională. S-au arat râpele, s-a ars stufări./ Fauna și flora luncii au fost nimicite./ Când au revenit cocorii, oamenii îi găseau adesea morți, de parcă se sinucideau./ Apoi, pe terenurile obținute s-a decis să se crească vite. (Curios lucru, același lucru avea loc concomitent și în Argentina, ne amintește Martín Caparrόs, în cartea „Foametea” pe care a publicat-o acu un an. Caparros susține în prezent, după 28 de ani de la textul lui Sîngereanu exact aceleași chestii despre cultivarea bovinelor, pe care le susținea și publicistul moldovean. – Uriașele complexe de vite, – scrie Sîngereanu, – printre altele, implantate pe pământurile cu cea mai densă populație din țară, sunt nerentabile și veșnic în deficit financiar. Moșiile a două sate nu pot să le hrănească. Li se cară paie și nutreț de la 70 de kilometri din alte colhozuri.

Bovinele argentiniene se hrănesc mai nou cu soia cultivată în China, iar unde crește soia nu mai poate crește nimic un car de vreme, în timp ce o bună parte din argentinieni se hrănesc cu deșeuri alimentare pe care le adună prin gunoiște, cu toate consecințele de rigoare.

În jumătate din fântânile satului Gura Galbenei izvorăște zeamă de băligar. – susține Sîngereanu. – Oamenii își aduc apă cu cobilița de la 2-3 kilometri depărtare. Sîngereanu nu zice încă nimic despre gazele cu efect de seră emise de bovine.

Actualmente fermele de bovine din lume sunt responsabile de circa 18% din toare gazele cu efect de seră emise în urma activităților umane, ceea ce, se pare, e mai mult decât toate gazele emise de motoarele cu ardere internă. Pesimiștii afirmă că dacă se va continua cu același tempou de dezvoltare a industriei respective, în 50 de ani se prea poate să ne distrugem totalmente atmosfera, viața pe Pământ devenind imposibilă. Este unul dintre cele mai virile argumente de a reduce consumul de carne. Un argument foarte egoist dealtfel, dar care ar trebui să ne pună pe gânduri. Pe de altă parte, înainte de a fi secată Lunca Prutului, – care începea de la Bizinic (Leova) și se întindea până la Cotul-Morii (Cotovschii), lungă de circa 40 de kilometri, lată de vreo 3-4 kilometri, era o pajiște verde aproape anul împrejur. Mulțime de turme și cirezi de vite își găseau aici nutrețul. Erau și mistreți și căprioare. Minune dispărută pentru totdeauna.

În timp ce moldovenii încercau să se dezmeticească cu proaspăta lor independență, în 1992, Congresul American a adoptat Legea de restaurare a ecosistemului pe rîul Elwha, statul Washington. Legea respectivă autoriza îndepărtarea a două baraje imense instalate inițial încă în 1900. După aproape două decenii de planificare, s-a purces la eliminarea celui mai mare baraj din istoria Statelor Unite. Aceasta a început la data de 17 septembrie 2011. Șase luni mai târziu, Digul Elwha a fost eliminat. A urmat și eliminarea Digului din canionul Glines, în 2014. (Această spectaculoasă eliminare a barajelor a fost filmată și poate fi ușor vizualizată în internet.) Astăzi, râul Elwha curge iar liber de la izvoarele sale din Munții Olimpici către strâmtoarea Juan de Fuca. Viața a revenit iar pe terenurile cândva serbedite. Oare ar fi posibil să reînvie și Lunca Prutului la fel, dacă s-ar dărâma barajele de pe Prut? S-ar putea… Numai să ne-o dorim! Și iar am exporta pește cu carele/vagoanele, precum se întâmpla, cică, pe vremuri.

Dar să revenim la textul lui Mihail. Mai scrie așa, – În Moldova avem probleme cu râurile mici („Moldova socialistă”), „Tinerimea Moldovei” luptă cu niște anonimi care rup ghioceii din pădure, „Literatura și arta” pune în dezbatere problema echilibrului ecologic și a „codrului Măriei Sale”.

(Ce credeți despre Literatura și Arta? Nu e obligatoriu să ne lăudați, mai ales că lauda nu e la modă. – îl întreabă Dinu Mihail pe Vladimir Curbet, conducătorul artistic al renumitului ansamblu „Joc”, într-un interviu intitulat „Dansul popular”.

– O consider a fi, – răspunde Curbet, – cel mai interesant ziar din Moldova. Fiindcă săptămânalul merge în pas cu cerințele vremii, în pas cu ceea ce vorbește Moscova, cu partidul.)

Dar se întâmpla ca în fabula lui Donici: – Racul înapoi se da, broasca tot în sus sărea, știuca foarte se izbea… și nimic nu isprăvea. – Situația deplorabilă a râurilor a devenit și mai critică între timp. Pe lângă poluarea de la sfîrșitul anilor 80, s-a mai adăugat și molima sticlelor de plastic, care acoperă pe alocuri suprafețe de sute de metri pătrați atât de apă cât și de uscat, iar noi continuăm să le cumpărăm, că marile companii care îmbuteliază apa și o vând uneori de sute de ori mai scumpă decât prețul ei real ne bagă în cap că-s mai curate decât îngerii. O fi ele, peturile, fără bacterii, dar, vă spun un secret, plasticul din sticle vine, de fapt, din cadavre putrezite de sute de mii de ani. De câte ori puneți la gură sticla de plastic, să știți că pupați hoituri, adevărat bine sterilizate, la temeperaturi înalte. Plus la asta, în peturi se mai află o seamă de substnțe deocheate chimice – cunoscute sub numele de EDC – compuși distrugători de endocrine sau perturbatori endocrini – despre care se știe că sporesc probabilitatea apariției diferitor tumori, precum și diminuează vizibil fertilitatea. Dacă nu mă credeți, căutați prin internet. Poluarea râurilor moldovenești, e vizualizată printre altele cu o mare măiestrie în seria de lucrări de docuanimați ale artistului vizual Ghenadie Popescu. Căutați-le și pe acestea neapărat!

Toate textele din culegere sunt dealtfel scrise în nota unei angajări civice active, o angajare civică adesea amară, alteori emfazată, căci, cel puțin așa le citesc eu, contrar unor declarații explicite politice, autorii acestor texte își dau seama că cuvintele lor nu prea contează sau sunt ei atenți să nu fie prea de tot critici. Uniunea Sovietică încă se mai ținea în picioare. Cu toate acestea, Ion Mânăscurtă scrie la un moment dat, că – lașitatea ar fi viciul principal, pentru că din el decurg celelalte vicii. Scriitorii, muzicienii, pictorii, arhitecții, medicii, nu și-au spus cuvântul la timp, au fost lași, s-au făcut a nu vedea otrăvirea apelor, chimizarea excesiva a agriculturii, efectele dăunătoare ale cultivării tutunului, întreaga republica bea de stânge, cică e tradiție veche a moldovenilor.

Pierduți în traducere

O chestie de-a dreptul amuzantă în culegerea discutată aici e traducerea din rusește a cuvântul гла́сность nu prin mediatizare, transparență, deschidere, pe șleau, sau cel puțin cu în mod sincer, ci prin publicitate, având în vedere, desigur, năpasta actuală a panourilor publicitare de care te lovești la tot pasul prin Chișinău, și care au și reușit să devină o temă majoră în arta critică din Chișinău (vezi bunăoară fotografiile lui Ramin Mazur sau expozițiile Tatianei Fiodorova). Ținând seama de sensul actual al cuvântului respectiv definiția lui Gorbaciov citată în carte e chiar haioasă, „Publicitatea nu este o manifestare de o singură dată, ci o normă a vieții [sovietice] de azi, un proces permanent necontenit, în cadrul căruia se rezolvă unele sarcini, apar altele noi, de regulă și mai complicate.” La fel de amuzant se citește acum și următorul crâmpei citat de Matcovschi, actual și azi, „Democrație, publicitate, restructurare – trei sinonime ale cuvântului viață.” Mai spre final, în capitolul despre incidența bolilor venerice în Moldova, semnat de Mircea Blajinu, mediatizarea și publicitatea sunt puse la un loc în felul următor, „acțiunile ginecologilor de combatere a bolilor venerice nu au găsit susținere din partea altor organizații și colective. Un sprijin și un ajutor de nădejde, mai ales acum, în perioada publicității, l-ar fi constituit mijloacele de informare publică. Nenumărate au fost încercările venerologilor de a găsi limbaj comun cu cei de la televiziune, cu cei de la publicațiile republicane, dar dealtfel „nevinovatele” propuneri ale medicilor au fost respinse politicos. Diferiți conducători considerând această temă de a fi prea delicată.”

Despre monumente

motto: …este rușine și păcat pierzându-se câte o umbră a Moldaviei împreună cu piatra pe care era însemnată. Pe toată ziua rupem câte o foaie din frumoasa carte a vechiei…

/Costache Negruzzi/

Zidirea și renovarea monumentelor este o temă obsesivă în culegerea de față, cu atât mai mult cu cât se vorbește prea puțin despre cauzele acesteia, cu toate că Dumitru Matcovschi trece în revistă faptul că poemul cel mai bun a lui Alecu Russo – „Cântarea României” a devenit suspect și exclus din programa școlară; Ion Mînăscurtă afirmă că monumentele au fost nimicite în mod barbar sau lăsate în voia soartei; iar Ion Druță răspunde la o întrebare despre numărul deportaților din Moldova și trimite către cartea lui Iosif Gherasimov, „Bătaie în ușă”. Încă nu se prea putea probabil.

Viorel Mihail: – Noi de ce nu avem monumente (aici nu vorbesc de busturi ci de adevăratele statui ce i-ar înfățișa pe Eminescu – insuficient de prezent în manualele școlare – Neculce, Cantemir, Creangă, Muzicescu, Plămădeală? Rușii, letonii, gruzinii au, noi nu avem. – Mihail efectiv roșește când trebuie să explice vizitatorilor din republicile surori de ce nu avem și noi monumente ale predecesorilor de vază. (Vizitatorii îl privesc dojenitor, iar acest punct de vedere al oaspetelui e folosit de către mai mulți autori din această culegere, Nicolae Roșca bunăoară zice: – Cei de „sus” strigau la cei de „jos”: – Restructurați-vă! Reoganizați-vă! Remuzeiți muzeele și reteatralizați teatrele, refilarmonizați filarmonica cât mai avem timp! Iată, cică vin niște americani!) Acum avem monumente cu Eminescu în Chișinău. Sunt doi Eminescu. Cantemiri încă nu avem, dar este unul la Petersburg înălțat de către ctitori moldoveni. Creangă a fost instalat pe peretele Universității pedagogice. Muzicescu și Plămădeală încă nu-și au monumente.

Dar există și o notă de atenționare, Ion Mînăscurtă îl citează și el pe Alecu Russo, – Strămoșii noștri își scriau istoria și doinele pe frunza codrilor și își ridicau monumente de spirit, nu de oase albite de pădure. Și uite că ale lor au rămas, iar ale noastre nu fac decât să zacă în sicrie de hârtie./ Puține sunt cuvintele care merită să fie așternute pe hârtie și dacă le-am înșira doar pe cele importante, vă închipuțiți câte păduri ar sta și astăzi în picioare? Azi, Jared Diamond în lucrarea sa „Colapsul” vorbește despre cultură, ca fiind una dintre cele cinci mari cauze ale apusului civilizațiilor.

Orheiului vechi i se dedică un reportaj îndelungat, și destul de trist semnat de Vasile Malanețchi și Andrei Dumbrăveanu – „Orheiul vechi: un deceniu și jumătate de incertitudine”. Ne trec în revistă pățaniile arheologilor care au scos la iveală Șehr al Gedid-ul (Orașul nou) – o așezare din sec. XIV. Ne zic că în loc să se conserveze tezaurul arhitectonic descoperit, în apropierea șantierului arheologic, se extrage alicărie, iar cineaștii de la Moldova Film, luând vederi… au deteriorat ferestrele mănăstirii de cavernă de la Butuceni, căci acestea erau prea mici și incomode pentru operator. De pe pereții mănăstirii au fost șterse semnele lapidare și inscripțiile de interes istoric și nu se știe din ce cauză au fost văruiți. La indicația nu știu cui, în scopul de a planta copaci și înverzi terenul, s-au săpat o mulțime de gropi pe panta dinspre apus a rezervației Orheiul vechi, chiar pe muchia stâncii, învălmășind straturile culturale cu tot ce conțin ele. Unii indivizi din partea locului își permit să împrumute pietre scoase la suprafață de arheologi pentru a le folosi la construcțiile de pe lângă gospodării. Există o tradiție în astfel de procedee. Dumitru Matcovschi, în aceeași culegere: – În anii 70 ai sec XVII, Artamon Matveev și-a construit casa folosind lespezi de mormânt, pe care i le-au adus oamenii din preajmă din mare respect. – Își puteau permite un sacrilegiu. Se mai întâmplă și azi că pietrele de mormânt sunt folosite la zidirea palatelor bătute cu oglinzi. Deținătorii lor nu citesc.” Zilele astea Europa liberă Chilșinău a dat pe fir un reportaj despre masacrul de la Sculeni. Armata română a împușcat 311 evrei, inclusiv copii și femei. În zona Sculenilor au locuit mulți evrei de-a lungul veacurilor. Pietrele lor de mormânt au fost și ele utilizate la construcții noi. Erau solide și bune pentru așa ceva. Au rămas doar câteva, din care s-a zidit un mic monument, acum în mare parte dărăpănat de vreme. Actualmente în Sculeni locuiește un singur evreu. – zicea după cadru crainica.

La Orheiul vechi s-a încercat, dar în zădar, instalarea unui sătuc de cercetare. Au fost cumpărate materiale pentru înjghebarea a opt case în stil finlandez, dar materialele au putrezit lăsate fiind în voia soartei.

Se vorbește și despre complexul monastic Curchi. Viorel Mihail scrie că sub bolțile cu vechi picturi murale, pe care ploaia le spală tot mai consistent stau claie peste grămadă anvelope, ferărie și albituri murdare – de-ale bolnavilor psihici (tocmai acolo sunt internați pacienții cu boli psihice cauzate de alcoolism). Tot un spital era găzduit pe terenul unui alt ansamblu monastic, celui de la Chițcani. Acolo, bolnavii au pătruns până și în subsoluri și au scos din hrube cadavrele mumificate ale călugărilor, pe care le-au decapitat și sfîrtecat, sperând să găsească ceva de preț.

Actualmente, atât mănăstirile Curchi și Noul Neamț cât și biserica de cavernă de la Orheiul vechi au fost restaurate și redevenit lăcașe religioase deschise.

– Am străbătut” – scrie Oleg Reniță în „Monument al nepăsării” – „partea Europeană a URSS și aproape peste tot am atestat o grijă partiinică, umană față de vestigii, inclusiv în republica noastră, unde nu puține s-au făcut pentru a nu dispărea ireversibil monumente cu valoare de unicat, fie ale naturii, fie cele făurite de mâna artistului.

În „Adevăr, ca aer al renașterii” nu se mai vorbește despre cultele religioase și lăcașele unde acestea sunt practicate ca fiind ideologii și locații subversive sau periculoase pentru Uniune, invers sunt locuri cu potențial turistic. Și-o fi dat probabil seama că turiștii pot veni și lăsa valută, iar aceasta preluată de la populație, poate fi de mare folos.

– Oare chiar nimeni nu poartă răspundere pentru halul în care au ajuns unele dintre monumentele noastre? De ce în alte domenii, dacă se dărâmă o biată chichineață cineva este tras numaidecât la răspundere, iar dacă se dărâmă un monument unical – nu? Și ce ne mai facem cu estetica peisajului? sau cu educarea estetică a tineretului? Se apelează și la dimensiunea morală: Ion Mînăscurtă, – Este o impietate față de cei care au adunat bănuț cu bănuț ca să dureze și să împodobească așezămintele, față de cei care au trudit de le-au înălțat, o impietate în fața poporului. – E un foarte bun argument inclusiv pentru monumentele socialist-realiste care au răzbătut până azi și mai pot fi admirate în spațiile publice din Modlova. – Să nu facem cocină din istorie, – ne preîntâmplină Grigore Vieru.

Reniță aduce în discuție cazul Bisericii Sf. Dumitru, de la Bujorăuca: – În timp ce viitoarele monumente (Mamei și pruncului, Familiei, Învățământului, Învățătorului, Eposului popular, Lăutarului anonim, Limbii materne, Cuvântului) germinează în discursuri și proiecte, la nordul republicii, la Soroca, prinde contururi un alt tip de monument, al nepăsării și neglijenții, al atitudinei iresponsabile a unor persoane responsabile. – Actualmente biserica respectivă este în proces rapid de restaurare, iar această muncă este documentată într-un mod sincron și cu lux de amănunte pe blogul lăcașului.

Dar nu doar bisericile sunt distruse. Ion Deviza, în „Anatomia unui delict” pomenește cele 7-8 mori de vânt distruse în Costești. Din Dealul Morilor a rămas doar numele. Fântânile sunt astupate, pământul e acoperit într-o crustă de ciment.

În culegere e listat și un alt argument important proconservare, pe care îl așteptam și atunci când mai multe publicații și blogheri de azi au demarat o discuție în jurul monumentelor de artă socialist-realistă, dar care așa și n-a mai apărut atunci integrată într-o culegere. Ion Mînăscurtă, cred, zice la un moment dat: – Am eu o bănuială, că arhitecții și pictorii contemporani ne-au pus gând rău. Despre protecția monumentelor și a operelor de artă vorbesc cam toți, probabil, cu excepția arhitecților și pictorilor. N-or fi vrând ei cumva să ne facă să uităm în general ce a fost frumos sau doar mai altfel, ca să îndrăgim, să zicem, ceea ce se numește arhitectură contemporană? Ei dar asta e altă vorbă… – Acum suntem în situația când arhitectura modernistă este pe cale să dispară, pe când bisericile și magazinașele de tot felul se construiesc cu duiumul, uneori în coliziune, comasate de minune, acaparând orice spațiu luber din oraș. Spre fericirea chișinăuenilor această expansiune poate fi oprită dacă este voință civică, așa cum s-a întâmplat, de-o pild,ă cu oprirea construcției bisericii din scuarul Kenford din Chișinău, în 2012.

Ion Mînăscurtă scrie: – Cine, când și pe cheltuiala cui va reda integritate celebrului și unicalululi ansamblu arhitectural chișinăuean: clădirea catedralei, fosta clopotniță și arcul de triumnf? – Precum bine știm, clopotnița a fost reinstalată în 1998, la doar zece ani de la publicarea cărții.

Ion Druță, într-un discurs ținut la Uniunea scriitorilor intitulat „Povară sau tezaur sfânt?” compară doi paznici, o femeie de la un popas de vânătoare de la Condrița, care vorbește o limbă amestecată rău cu rusizme – au venit fără razreșenie – (decalajul dintre limba scrisă și vorbită este discutat de mai mulți autori ai volumului) cu un paznic de la mănăstirea Căpriana, un moș Vasile Grădinaru. Îi zice Grădinaru: – Dacă or ave materiale și lucrători, apoi până în anul 2000 o fac ei, dacă nu o să mai treacă vreo două zeci de ani peste acea de-a doua mie. – A avut dreptate paznicul. A fost restaurată. Curios fapt, pe parcursul întregii culegeri, doar acest paznic și Emil Loteanu, într-o discuție cu Constantin Cheianu, vorbește despre viitor.

– Sunt într-o stare de optimizm disperat, – zice Loteanu, – dacă suntem copți pentru ceva demn, autentic, mare, apoi suntem, iar dacă nu, ne rămâne doar mângâierea că peste un număr X de ani va fi, totuși, un efect… Visul meu e să văd lucruri bune, apreciate aici la Chișinău, dar și peste hotare, să ieșim dintr-un anonimat stupid și dintr-un provincialism, pentru că e provincie totală aici – prin idei, prin realizare și propagarea lor. Trebuie să facem mai multe filme…

Druță mai deapănă povestea ospeților sale la Igor Vieru, la Cernoleuca, despre care zice că e un mare pictor: – Mi-a arătat lucrările, un perete întreg cu pictură, o epopee, o lume întreagă. Dacă ar fi depins de mine, – zice Druță, – aș fi luat peretele cela și l-aș fi mutat la Chișinău, așa, pe de-a-ntregul, fără a încerca să mai schimb ceva, pentru că la noi, când începi a schimba spre bine, te pomenști că-l schimbi spre rău.” Avea dreptate Druță. Cu toate că la Chișinău exista deja un perete pictat de Igor Vieru, cel din cafeneaua Guguță, actulamente acoperit cu vopsea de către un răufăcător necunoscut. Până nu demult clădirea cafenelii era și ea în mare pericol. În locul ei, oligarhul Vlad Plahotniuc poftea să-și construiască un hotel. Spre bucuria mai multor amici, se pare că această clădire aflată în parcul central, a fost totuși salvată de poftele hrăpărețe, nu în ultimul rând și datorită unui front comun format în mare parte de către activiștii urbani și autoritățile locale. Îndrăznesc să cred că ce zicea Viorel Mihail acu 28 de ani în „Adevărul, ca aer al renașterii” să mai fie adevărat și azi: – criminalii economici și-au primit și-și vor primi pedeapsa pentru fărădelegile săvârșite – pare să fie adevărat până una alta, vezi procesele lui Vlad Filat și Ilan Șor. Azi, oligarhii moldoveni nu sunt doar criticați public ci încep să fie și arestați, iar averile lor le sunt confiscate în favoarea statului. Cu toate că, se zice, nu e statul cel puternic ci, tot un oligarh, Vlad Plahotniuc, care se răfuiește cu competiția prin pârghiile sale din Procuratura generală. Oricum, s-au creat precedente interesante. Să cătăm la un viitor luminos!

Druță mai sublinia despre arta lui Igor Vieru următoarele: – Stând în fața acelui perete miraculos, mă întrebam cum se face că iată și pictura, și omenia și talentul, și cetățenia – toate se îmbină, toate se varsă într-o totală armonie. – Nu pot doar decât să îndrăznesc să sper că pictura murală semnată de Igor Vierul din cafeneaua Guguță să fie restaurată. N-ar trebui să fie un lucru imposibil. Cei care au încercat să o fure de la chișinăueni ar trebui să înhațe amenzi zdravene, suficiente pentru a acoperi cheltuielile de renovare.

Druță ar fi fost o autoritate majoră în disputa pentru salvarea și restructurarea cafenelei. El, care scria: – Toți îs preocupați de chestiuni materiale, mașini, ciment, posturi, băutură și numai chipurile copiilor se mai luminează cu câte-un vis ce nu pare legat de lumea bunurilor materiale.” Zice și Dumitru Matcovschi: „Cândva, unii dintre compatrioții mei erau generoși, milostivi, buni, iar acum trăiesc doar pentru dânșii și fiecare trăiește pentru el… Moldovenii numără sarmalele și pârjoalele din farfuria oaspeților.”

Ce păcat că Druță, apropo, el este unul dintre primii care a folosit sintagma vehiculată astăzi adesea – stat captiv – afirmă în cuvântarea sa reprodusă în culegere, că cei plecați niciodată nu se vor mai întoarce. Să sperăm că greșește în acest sens și marea mulțime de indivizi care au înmugurat pe glia moldavă să nu ajungă să uite de plaiurile natale, și poate într-o zi, chiar să revină acasă din bejenăriile lor risipitoare.

În culegere se discută și importanța mediilor noi, cu potențial nerealizat de monument. Emil Loteanu comentează drastic, având deja o recunoaștere unională: – Mă îngrijorează lipsa de nivel intelectual la studioul Moldova film, lipsa necesității de a dialoga, de a lega un contact social… de a susține niște teze, o poziție, un program. – Știa el ce știa. Moldova film se tot află în derivă și acum. Grigore Vieru, observă și el în textul, „O luptă și o suferință”: „pelicolele de la radio și TV se cam pierd și dispar fără de urmă la noi.”

Dinu Mihail, În textul „Nesomnul izvoarelor”, ne reamintește despre „Pravda retorului Lucaci” – una dintre primele încercări de a făuri și de a încetățeni terminologia juridică în graiul nostru, prețios izvor pentru dezvorlarea gândirii juridice în Moldova. Nu face, spre deliciul mărunt al scepticilor și nihiliștilor incurabili, comparații între valoare lui Dante și cea a lui Lucaci, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să-i cinstim memoria.

Apoi, o chestie de-a dreptul amuzantă care poate fi descoperită în „Timpul marilor adevăruri” dar și în alte texte din culegere este accentul pus pe denumirile de străzi. Se pare că pe atunci, denumirea străzilor, adesea neadecvată și uneori deșucheată, era o temă majoră discutată atât în ziarele centrale, tipărite la Moscova, cât și din cele de la noi. Veaceslav Guțu ar fi descris într-un mod exhaustiv – înfiorătorul tablou într-un magistral articol. – Mihail se întreba dacă ne vom alege doar cu constatarea faptelor referitoare la dezordinea denumirilor de străzi? La fel și alți autori vorbesc despre importanța schimbării numelor străzilor din neutrale cu nume ale persoanelor ilustre din istoria Moldovei. Ziceam că e amuzant, pentru că acum, la 28 ani, numele unei bune părți dintre autorii culegerii respective au ajuns să devină nume de străzi, adesea în urma unor discuții aprinse și bulversate! Avem actualmente în Chișinău: Bd. Grigore Vieru, str. Dumitru Matcovshi (în Stăuceni), str. Emil Loteanu, str. Gheorghe Madan, str. Ion Druță deja există în Bacioi, dar, sunt sigur marele nostru prozator național își va avea strada sau bulevardul și în capitală.

Lipsa personalului

Aproape fiece autor inclus în antologie se jeluie de o lipsa cronică a cadrelor, nu avem specialiști la Orheiul Vechi, la Muzeul lui Constantin Stere, în cinematografie. Cei care sunt nu sunt prea buni, dar nu sunt concediați: Vladimir Țincler a retrogradat echipa Nistru din liga întâi unională. Azi lucrează la secția pentru cultură fizică și sport, adică dirijează nu doar un colectiv, ci întreaga gospodărie fotbalistică a republicii! Loteanu: Suntem prea puțini în cultura moldovenească de astăzi. Este nevoie de un contact și dialig direct dintre cineaști, scriitori, muzicieni, plasticieni. Dumitru Matcovschi: Așa cum pământul, ca să rodească din belșug pânea, are nevoie de ploaie, așa și noi avem nevoie de cadre cinstite, cu conștiința de cristal și cu mânile curate, capabile să creeze toate condițiile întru adevărata înflorire a culturii noastre. Anume despre asta s-a vorbit clar și răspicat la recenta Plenară a CC al PCUS.

Năpasta anonimelor

Se pare că multe dintre scrisorile anonime la adresa intelectualilor moldoveni porneau chiar din mediul acestora. Supliciile la fel, tot din acest mediu pornesc. – Eu pun mâna în foc, un scriitor cu talent nu s-ar aventura să scrie anonime. Nu sunt(em) publicați, pe loc ne și considerăm nedreptățiți, punem mâna pe toc și ticluim lungi epistole denigratoare la adresa colegilor. –

Ion Druță: – E unul din străvechile obiceiuri moldovenești, de a nu ne înghiți unul pe altul în detrimentul culturii noastre naționale.

Grigore Vieru: – Scrisoarea anonimă – pâra neagră. Sunt amatori și sunt autori profesioniști de scrisori anonime. Poporul zice că cei ce le scriu au viermi la inimă. Scrisoarea anonimă este neputința agresivă. Zdruncinând sănătatea omului ce muncește cinstit, zdruncinând capacitatea sa de muncă. Clevetirea este un act îndreptat, în ultima instanță, contra societății.

Dumitru Matcovschi: – Trezește nedumerire insistența unor publiciști anonimi de la Chișinău, care apără politica antinațională a lui Bodiul – au fost distruse teatrul național, studioul național de filme, au fost desființate ansamblurile de muzică folclorică, televiziunea națională a fost transformată într-o instituție menită să ne sărăcească graiul și să ne pângărească datinile.

Jocul, hora, lăutarii

O pondere imensă în volum o au dansurile populare.

Grigore Vieru: – Lăutarii, o inimă care încălzeau un sat întreg. În locul cântecului bătrânesc s-au organizat alămuri (adică fanfara). După stingerea corurulor, s-a șubrezit sentimentul solidarității umane stimulat și de frumosul artistic. Unul șuiera singur prin ograda lui, altul își meșterise „alămurile” sale, care prin părțile noastre se numea alambic.

Gheorghe Sîngereanu în „Lunca Prutului și bolovanii”: – Se făcea jocul. Fără beții, ca acum, când a fi beat criță a devenit un act de vitejie. Jocul era al tuturora. Dacă cineva ar fi vrut să cunoască cultura satului, la joc ar fi trebuit să vină, căci aici țăranul ca nicăieri venea cu sufletul deschis. Toată lumea dansa…

Mihail Gheorghe Ciubotaru în „Hora”: – Aveam de toate la oraș. Și totuși ne lipsea ceva. Simțeam un gol apăsător în suflet, un strigăt, care nu se mai ogoia, aidoma unui copil nagâțos sau bântuit de boli. Un strigăt străbătut de tristețe. Strigătul ne readucea în minte imaginile casei, frânturi de sârbă, hora de pe medeanul din centru. Un sat fără horă e ca o noapte fără lună sau o zi fără soare… ca o îngrămădire de case fără suflare omenească.

Sîngereanu: – Pleacă tinerii din sat. Se duc și bătrânii. Dacă acum vreo 20 de ani o familie nu vroia să-și dureze casă, ci vroia s-o cumpere, trebuia să aștepte ani până să apară vre-o una de vânzare. Acum însă sunt zeci de case care își așteaptă cumpărătorul.

Cu alte cuvinte migrația era în toi. Majoritatea publiciștilor prezenți cu texte în acest volum erau migranți în căutarea unui viitor mai bun. Dorul de baștină îi făcea melancolici. Și azi hora și jocul sunt la mare cinteste. Pavel Brăila a prezentat dansurile ansamblului Joc în pavilionul Moldovei la EXPO Milano 2016. Din nefericire pentru noi, pavilionul lui Brăila se prea poate să nu ajungă nicioadată acasă. Druță poate că avea dreptate când zicea că cei plecați nu se mai întorc. Și nu contează așa mult cum sau de unde au plecat.

 

Stingerea ritualurilor

Sărbătoarile cele mai așteptate erau cele de iarnă – colindatul și uratul de Anul nou, dar pe la începutul anilor șaptezeci câte cineva a început să se întrebe „nedumerit”: – Ce înseamnă asta – Sculați, sculați, boieri mari? – Care boieri, tovarăși? Și la ce sculați? Și cine e acest Traian, că de semănat seamănă, dar când la strâns caută argați! D-apoi asta-i exploatare! Și de ce umblați de la unul la altul și cerșiți: – Dă, babă, colacul, că-ți strică boii pragul? – Ce statul nu vă asigură cu pâne?

Mă întreb de ce doar în anii 70, că doar versurile lui Nistor Corneanu: – Și greu lucrând, îmblam flămând, pe câmpul culăcesc. – scrise încă 1935 erau bine cunoscute și incluse în antologii. O fi fost oare stropșirea relativă a obiceiurilor de iarnă moldovenești în anumite localități în anii 70 o reacție la întețirea mișcărilor studențești din capitală sondate cu acte extraordinare de curaj asemeni performance-urilor și acțiunilor de gherilă urbană ale timpului din capitalele europene? – încă neadunate într-un studiu cum se cade.

– Mai întâi au încetat să mai deie pâne la ziua de muncă, apoi colindătorii erau fugăriți de autoritățile satelor, uneori și de miliție, învățătorii ocărau copii că umblă cu țigănitul și cred în povești băbești.

Dumitru Matcovschi, adie și el despre: – sfârșitul anilor șaizeci, când apar primele simptome ale dezmățului spiritual… ordinele și medaliile sună pretutindeni cu glas de clopote, se ciocnesc înalte pahare de cristal pline cu vinuri împărătești, în timp ce poporul muncește în sudoarea frunții, dar prea puțin se alegea din munca lui… literatura cânta osanale medievale (răsplătite din gros) înțeleptei noastre conduceri. Domnea haosul, corupția, birocrația.

Probabil tot aici ar trebui să inserăm și spusa lui Viorel Mihail: – Critica literară a indus cititorul în eroare promovând mediocritatea./ Dar de ce tac scriitorii?

– Purtăm în spate povara istoriei, deși amară uneori, tot dulce rămâne până la sfârșit, căci moștenire se cheamă și fără de ea săraci am fi sau poate că n-am fi deloc. – susține Matcovschi.

Pseudoistorie și disconsiderare

Dumitru Matcovschi scrie în „Povara istoriei”: – Constat cu amărăciune că cursul de istorie al Partidului pe care l-am studiat la facultate nu mi-a fost de niciun folos. Cinci ani de zile mi s-a spus cu înverșunare că Buharin, Kamenev, Râkov, Zinoviev, ș.a. au fost cei mai înveterați dușmani ai partidului, ca să aflu până la urmă că adevărul e altul, că o bună parte din învinuirile care li s-au adus troțchiștilor, revizioniștilor, oportuniștilor anilor treizeci, au fost simple născociri ale lui Stalin, în ciuda tuturor comuniștilor de bună credință care nu erau înclinați să uite cuvintele scrise cu tremur de inimă de marele Lenin: „Stalin este prea brutal, și acest neajuns, care poate fi pe deplin tolerabil în mediul și în relațiile dintre noi comuniștii, devine intolerabil la postul de secretar general. Propun tovarășilor să chibzuiască modul de a-l elibera pe Stalin din această funcție și de a numi în locul lui un alt om… mai îngăduitor, mai loial, mai politicos și mai atent față de tovarăși, mai puțin capricios”

Aș vrea să strig: – Este dumnezeu pe lume! – dar nu strig, pentru că sunt ateu, ca mai toți moldovenii.” (sic!) Adevărat? Greșit? Te las pe dumneata să decizi, dragă cititorule. Matcovschi spune despre tine așa: „L-am disconsiderat pe cititor. Poate de asta cărțile noastre nu se mai citesc? Astăzi cititorul ne disconsideră. Ne-am schimbat părerile de mii de ori? Sau poate că nici nu le-am avut?… În ultimii 20-30 de ani nu aflăm în literatura noastră moldovenească chiar atât de multe opere de prea mare rezonanță. Ce-i vom propune noi cititorului? Unde e literatura angajată? Unde se vorbește despre tutun, despre munca copiilor la el? Unde e curajul cetățenesc? Curajul este o parte integrală a talentului.” E absolut necesară prezența artei și a culturii în lupta pentru revendicări în realitățile, stările de fapt ale socialului, ale ecologiei spiritualității noastre. E un proces care trebuie optimizat. De ce cedăm cu atâta ușurință și fără împotrivire pozițiile noastre etice, artistice, cetățenești? Eu sunt optimist, cred că vor ajunge puteri și curaj ca să îndreptăm greșelile trecutului. Ne va ajunge maturitate de gândire ca să nu facem alte erori. Cred în resursele potențiale ale sufletului omenesc, în capacitatea sa de primenire, de înnoire.

Nina Negru, singura contribuitoare la florilegiu, scrie în „Restanțe mari, restanțieri cronici” despre felul în care sunt ciopârțite lucrările de artă folclorică pentru a fi refolosite în aranjamentul lui cutare și cutare: – din doine se elimină cuvinte de genul mormânt, inimă, se preferă ocoluri eufemistice moderne, în acord cu o nouă linie melodică, mai săltăreață desigur./ Ce contează că aceasta contrazic evident dominanta afectivă de tristețe a doinei?/ Până și tristețea Mioriței se trece cu privirea, căci se crede că ar fi despre o resemnare în fața morții, pe când Miorița e un înalt strigăt de glorificare a vieții!

Sau, supercorectitudinea politică: – Bine dragă, în balada „Codreanul” se vorbește despre lupta moldovenilor împotriva turcilor, dar astăzi noi avem relații bune cu Turcia/ la care se mai adaugă orgoliul cântăreților de a confecționa, din comoditate, texte garnisite cu câteva procente de sentimentalizm periferic, de unde vine și beatitudinea, acea încântare bucolică din marea majoritate a cântecelor./ Atâtea sarmale smântânite, atâtea ulcioare pântecoase zboară suveran prin „cântecele” difuzate pe calea undelor sau prezentate de pe scenă încât ne mirăm (aici mirarea nu mai este o formă a admirației) cum de interpreții noștri nu apar în fața spectatorilor cu un tirs în mână, ca Dionisios și compania. Iar Sîngereanu mai adaugă: – „Maeștri-folcloriști” au prins a publica prin ziare urături noi de o forță poetică, că-ți trecea pofta de a mai umbla cu uratul.

 

Despre foamete

În mitologia populară există un dans al paparudelor, adică al femeilor și fetelor care, pe timp de secetă, împodobindu-și corpurile goale cu mănunchiuri de iarbă verde, ies în drum, în câmp, cântând și invocând ploaia. În Moldova a existat un cult al ploii, născut dintr-o mare durere, cu rădăcini adânci în pământul nostru. Nu există nicio carte, după 40 de ani de când s-a întâmplat, despre această tragediee îngrozitoare,” scria Matcovschi. Acum există mai multe – „Cartea foametei” de Larisa Turea, „Martorul” de Ilia Mitrofanov, Sunt și piese de teatru – „Copii foametei” de Alexei Vakulovski sau studiile îngrijite de Vadim Guzun. Azi foametea tinde să fie pusă pe umerii ocupanților sovietici și colaboratorilor lor locali. Doar că foametea există și acum, în neoliberalism, cu comunismul înlăturat de la putere, fără să fie cineva care confiscă grăunțele, vezi bunăoară studiul lui Martín Caparrόs „Foametea”.

Droguri

Vasile Severin, scrie în „Fierea frunzei de tutun” că: – Munca la tutun este în special periculoasă pentru femei – că frunzele acestei plante au un efect prost asupra glandelor sexuale, apar diferite malformații, copii se nasc cu diverse anomalii, boli psihice. Deseori se nasc copii monștri, cu mai multe degete la mâini și la picioare, coliziuni (copii împreunați), prunci fără cerul gurii, cu buza iepurelui, cu gura lupului, cu defecte ale membrilor superioare și inferioare. Din păcate nimeni nu vrea să studieze științific observațiile în cauză.

Au tot apărut o seamă de studii, adevărat, nu în Moldova, care și-au propus să documenteze efectele negative asupra mediului rezultate din producția tutunului la nivel local, corelate cu probleme de ordin social și sănătatea lucrătorilor. Cultivarea tutunului e corelată, în special în țările cu venituri mici și medii, cu degradarea solului și despădurire. Poluarea agrochimică și defrișările, generează catastrofe ecologice care distrug la rândul lor/ sau diminuează semnificativ ecosistemele, inclusiv resursele funciare, biodiversitatea și sursele locale de alimentare. Toate acestea au ulterior un impact negativ asupra sănătății umane. Politicile și practicile companiilor multinaționale (sau statale) de tutun contribuie la problemele de mediu legate de producția de frunze de tutun. Ce ar fi să apară un ucaz la fel de drastic contra fumatului precum a apărut și contra beției? Ce s-ar întâmpla atunci cu economia Moldovei? – întreabă autorul articolului șefii de pe atunci ai AȘP „Doina”.

– Vai! – sare speriată V.G. Kamennobrodskaia – Aceasta ar fi o adevărată catastrofă pentru republică!; Nouă ne trebuie bani, iar tutunul e capital sigur! – declara G.G. Șnurkov, șeful secției de fototehnie.

În 31 mai, 2016, în Moldova intră în vigoare o lege dură anti-fumat. De la acea zi încoace, se interzice fumatul în spaţiile publice închise şi semi-închise, la locul de muncă, în transportul public, în spaţiile publice deschise administrate de instituţiile medico-sanitare şi de învăţământ. Sunt prevăzute sancţiuni dure atât pentru fumători cât și pentru cei ce gestionează spaţiile în care este interzis fumatul și unde totuși se fumează. Printre altele, publicitatea la produsele din tutun este interzisă la radiou şi televiziune, în cinematografe sau pe internet.

Paritatea de gen

Cu toate că în URSS se afirma explicit o paritate între sexe, aceasta nu a fost respectată în ediția de față. Există, precum am zis și mai sus o singură contribuitoare – Nina Negru. Nu sunt trecute în revistă nume de autoare, ceea ce și era de așteptat într-o societate tradițional patriarhală. Monumentele mamei sunt mai puțin importante decât bisericile. De fapt, există o ușoară notă protecționistă față de femei în mai multe texte din culegere, uneori exprimată cu părere de rău, Vasile Severin în „Fierea frunzei de tutun” observă: – Pentru tutunăreasă scriu și vorbesc alții.

– Muierile sunt bătute, pentru că sunt bețive. Nașele, nu le iau apărararea căci, e complicat, doar sunt bețive. Înainte nu erau, acum sunt. Pot fi leapădate cu trei copii. Copii le mor. Bărbații nici nu le vin la înmormântare.

Paznică descrisă de Druță are, sărmana, o limbă păsărească.

În „Traficanții de amor” Mircea Blajinu, scrie despre faptul că la Chișinău exista o bursă prosperă și bine organizată de prostituate. Unele sunt studente la litere. Uneori, miliția a interceptat fete în toiul unor sindrofii erotice. Care-s factorii ce le-au obligat să facă trotuarul? – se întreabă autorul – Doar noi n-avem nici șomaj, nici sărăcie. (Cum să fie sărăcie în URSS? Cu toate că studii riguroase ale prostituției în mai multe state ale pactului de la Varșovia indicau clar legătura dintre veniturile mizere și nivelul jos de trai ale fetelor și prostituție. Blajinu zice și el pe parcursul textului său, că era totuși nu în ultimul rând vorba și de câștig. Blajinu mai relatează și despre lipsa unei educații sexuale de orice nivel… În 2012 se va scrie într-un raport al fundației franceze Scelles despre femeile Moldovene prinse în traficul de ființe umane: – Motivele acestui fenomen sunt: sărăcia, războiul, violența în familie. Femei din Moldova au fost traficate, ținute prizoniere și exploatate sexual în Emiratele Unite, Turcia, Rusia. Adesea cei ce le vindeau erau membrii propriilor lor familii.

Se poate zice că s-a înregistrat un anumit progres. Educația sexuală cum nu a fost așa și nu este. Adolescenții nu știu să se protejeze. Anual, în Moldova, 70 de copii sunt născuți de copii, adică de fete sub 15 ani. Din câte îmi aduc aminte, în Moldova s-a încercercat implementarea unor manuale de educație sexuală la începutul anilor 2000, dar acestea au fost repejor interzise, că cică ar fi fost ilustrate cu mesaje prea explicite și presa, care devenea tot mai religioasa striga isteric: „Vai, șocant! Vai, scandal”. Cred că era vorba despre manualul „Deprinderi de viață.” Cu toate acestea actualmente unele librării chișinăuene oferă manuale de educație sexuală bine puse la punct, singurul lor neajuns este încă prețul prea înalt pentru buzunarul de rând.

Noi și SIDA.

Mircea Blajinu: – Numărul mare de îmbolnăviri se datorează și lipsei educației sexuale. Cică ar fi prea devreme să vorbim unor copii despre o temă atât de serioasă precum este sexul. – Bine că actualmente în loc de educație sexuală le facem copiilor capul doldoră cu literatura aramică de acu 2000 de ani, în timp ce noi ne avântăm în discursuri antisemite și xenofobe, și nici nu ne dăm seamă că o facem. Iar dacă ne și dăm seama, apoi de ce să fim ca tot prostu – corecți politici?

– Zece procente dintre purtători de boli venerice din republica noastră sunt homosexuali. – Așa era în 1988, anul în care la editura moscovită „Medițina” vedea lumina tiparului primul manual de „Introducere în sexologie” semnat de Igor Kon. Exemplare din această extraordinară lucrare se mai pot găsi și azi la anticariatele din Chișinău. Nu se pomenește nimic însă despre faptul că cei 10% erau considerați criminali în cadrul răufaimatei legi 106 din codul penal al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. Pe toți cei care făceau parte din aceste 10 % îi păștea pușcăria. Puteau fi condamnați de la 2 la 5 ani de închisoare. Legi similare existau și în codurile penale ale celorlalte republici sovietice. Se pare că anual în URSS erau emise circa 1000 de sentințe după aceste legi. Adesea era o pârghie legare de gâtuire a spiritului civic.

Conform unei cercetări exhaustive prezentate în cadrul celui de al 7-lea Congres național Român cu genericul virusului HIV și SIDA, care a avut loc în Sibiu, România, în mai 2014 în Republica Moldova, în perioada 1987-2013, în Republica Moldova au fost raportate 8557 cazuri cu HIV pozitiv, dintre care 2464 (28,8%) au făcut SIDA, iar 1752 (20,5%) au murit în urma acestei maladii. Anual sunt înregistrate 700-750 de cazuri noi de infecție cu virusul HIV. Cel mai mare numar de bolnavi cu HIV au vârsta între 25 și 39 de ani. Cea mai mare parte dintre ei au fost infectați prin contacte heterosexuale cu tendință de creștere, de la 5,7% în 2000 până la 91,4%. Sunt și multe molipsiri prin consumul de droguri intravenoase, dar acest fel de infectare are o tendință descrescătoare, odată cu creșterea accesului la seringi de unică folosință, de la 83,7% în 2000 până la 5% în 2013. în 2013, existau 5249 de persoane cu HIV în evidența activă, 3781 bărbați și 3024 femei. Dintre acestea, 2493 de persoane, inclusiv 82 de copii sunt în prezent în tratament antiretroviral. Incidența în 2013 a fost de 17,99 la 100.000 locuitori, în regiunile estice ale republicii a fost de 46.91. Prevalența în ianuarie 2014 a constituit 173.43 de persoane la 100.000 de locuitori, iar în regiunile estice – 463.25. Numărul mare de cazuri de infectare HIV în teritoriile estice poate fi explicată printr-un acces limitat al populației la programele de prevenire.

In fiecare an, sunt inregistrate aproximativ 80-90 de cazuri de infectare cu HIV în rândul femeilor gravide. Rata de transmitere a virusului HIV în Moldova de la mamă la făt în 2013 a fost de 1,9%.

Din eșantionul de lucratorii sexuali care au participat la studiul citat, locuitori ai Chișinăului, doar 22,1% dintre respondenți au declarat că și-au făcut recent un test HIV și cunoșteau rezultatul. Prevalența HIV în rândul lor a fost de 11,6%, în creștere față de anii precedenți. 24,3% dintre respondenți homosexuali din Chișinău au declarat că și-au făcut teste HIV și își cunoșteau rezultatele ultimului test. Prevalența HIV în cazul lor a fost de 5,4%, tot în creștere. Republica Moldova este clasificată drept o țară cu prevalență/ epidemie joasă de HIV, care e concentrată în populații specifice, cum ar fi utilizatorii de droguri injectabile și partenerii lor sexuali regulari, lucrătorii sexuali și homosexualii. Se prea poate ca răspândirea virusului HIV în populația generală să fie mult mai mare decâtdatele prezentate, atenționau autori referatului.

În aer se simțea schimbarea

Loteanu o simțea și el, dar mai știa și altceva. În discuția lui cu Cheianu zice: – Uite, simt că cuvântul acesta – restructurare – devine deja ceva sec, cazon, un fel de clișeu și că esența lui începe să fie compromisă. Are loc un fel de denaturare a restructurării. – La fel, probabil, se poate spune și despre cuvântul – adevăr – Se-nalță în fața ta adevărul și-ți cresc în piept lăstarii luminii. /Em. Bucov, „Lenin”/ – Vorba e că oamenii restructurați au existat cu mult înainte de acest proces și că un birocrat și o mediocritate nu se pot restructura niciodată, iar condiții pentru prosperarea lor există și vor exista.”

Și acum în aer se simte schimbarea. Încotro o vom apuca?

 

Pronosticuri pentru 2040-2045.

Suntem cu toții călători în timp, afirmă Philip Zimbardo. Ne accesăm continuu amintirile, prididim cu prezentul, ne gândim la viitor. Ușurința cu care ne putem deplasa în trecut, prezent și viitor este decisivă pentru cât de bine ne descurcăm în viață și cât de fericiți ne simțim. Perspectiva noastră asupra timpului, blocarea în trecut, trăirea doar cu momentul actual sau suntem înrobiți în ambițiile noastre despre viitor — pot fi un bun prezicător a carierei noastre profesionale, a sănătății și a fericirii. Așa că, să ținem cont de trecut, să învățăm din el, să încercăm să ne savurăm viața dar să nu uităm și să privim spre viitor. Curios fapt, în mare parte, chestiile despre care au scris publiciștii în „Adevărul, ca aer al renașterii” s-au adeverit. Acești publiciști pot fi considerați pe bună seamă clarvăzători, cu toate că în mare parte au cotit ideologic de la stânga-verde spre dreapta, adevărat, tot verde.

Așa că, să fac și eu niște pronosticuri! Peste 25 de ani, Moldova va fi parte din Uniunea Europeană, din care, nu va pleca nici Marea Britanie. În Uniune se vor mai afla Ucraina și Rusia. Salariul minim al cetățenilor Moldovei va fi de 2500 de euro, și asta fără devalorizări spectaculoase, cu rata obișnuită de inflație, care, apropo, va tot scădea. Această creștere se va face treptat prin politici monetare, fiscale și salariale care vor încuraja consumul, inclusiv de produse culturale, ca de exemplu, cărți tipărite, care nu vor dispărea deloc contrar unor pronosticuri. Cel mai important e că acestea vor fi iar ieftine și ușor de procurat, spre deosebire de acum când costă în jur de 200 de lei sau chiar mai mult, când salariul net în Moldova azi e de 3300 lei. Prostituția, în schimb, va dispărea. Oamenii se vor putea iubi liber și independent, fără să le pese de ce vorbesc vecinii mai conservatori. Vecinii conservatori și patriarhii nu vor apuca să dispară, dar vor fi ascultați mai puțin. Moldovenii vor ști tot ce e necesar despre protecția sexuală și vor primi o educație pe potrivă. Populația Moldovei se va dubla față de populația prezentă și va fi mai diversă etnic, probabil și datorită faptului că următorul guvern al Moldovei va decide să primească nu mulți, dar vreo 50.000 de refugiați din Siria și împrejurări. O bună parte dintre ei fiind angajați la o fabrică de produs biciclete, care vor fi exportate în mare parte în UE. Bisericele mai noi construite, dar și cele mai vechi se vor transforma în case de cultură, centre de știință, artă sau literatură, biblioteci, policlinici sau, poate chiar, hotele. Toții copii moldoveni vor avea posibilitatea, dacă vor dori desigur, să facă facultate. Vor putea studia ce vor dori. Spitalele moldovenești vor putea răspunde tuturor necesităților locale fără ca pacienții să piardă ore întregi prin rânduri, având și asigurări de sănătate care vor elimina complectamente plata pentru lecuire în porci sau găini. Bețivăneala va dispărea. Plantațiile de tutun vor fi înlocuite cu cele de marihuana. Tetrohidrocanabinolul moldovenesc va fi folosit în toată lumea precum și pe colonille de pe Marite și Venus, în tratarea cancerelor de tot felul în țările mai puțin dezvoltate. Dar și hârtia confecționată din cânepa noastră va fi căutată de foarte multă lume și o bună parte din cărțile din librăriile moldovenești vor fi tipărite exact pe hârtia asta. Femeile se vor bucura de paritate. Homosexualii nu vor mai constitui coșmarurile bravei drepte. SIDA și sifilisul vor fi învinse, nu doar în Moldova ci și în întreaga lume. Numai s-o vrem noi! Aș zice „Amin”, dar nu zic, pentru că ateu, ca și Matcovschi, pe care ar trebui să-l citim mai des, precum sunt și marea majoritatea a moldovenilor.

Teodor Ajder

Notă: Text scris la rugămintea lui Vitalie Sprînceană, pentru a fi inclus în culegerea „Republica Moldova la 25 de ani, o încercare de bilanț”, pe care Sprînceană a coordonat-o împreună cu Vasile Ernu și Petru Negură. Textul n-a fost, însă, inclus în culegere. Motivul invocat de redactori a fost – depășirea limitelor de texte.

Anunțuri

Un gând despre „25 de ani: Epoca de reviviscență și reviriment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s