Refugiați din alte vremuri – bucovinenii din România

“Bucovinenii refugiaţi trăiesc cu ţara tinereţii lor în suflet, unii chiar fac din asta o obsesie dureroasă şi atotcuprinzătoare. (…) Pentru toţi, fără excepţie, amintirea copilăriei, tinereţii, şcolii, a localităţilor natale, a naturii locului, a familiilor numeroase, crescute în spiritul cinstei, muncii fără preget, credinţei în dreptate şi Dumnezeu, este imaginea paradisului pierdut. În sufletul fiecăruia Bucovina părăsită este o icoană de neatins şi izvor de energie morală pentru întreaga viață.”mircea ivanoiu oameni

 

Într-o vreme când tematica bejeniei a devenit atât de actuală, un noroc (de fapt, Lidia Bradley, contribuitoarea noastră din Germania) ne-a adus la o colecție de istorii ale unor refugiați din alte vremuri.

Este vorba despre cartea “Oameni prin vremuri. Bucovineni în secolul XX”, o colecție de istorie orală, publicată la Brașov în 2015, într-un volum coordonat de Ștefan Ungurean și Mircea Ivănoiu, care cuprinde istoriile a zeci de bucovineni exilați în România în perioada când parte din Bucovina a fost integrată în Uniunea Sovietică. Pentru noi, o ocazie nu numai să învățăm istorie dar și să contemplăm universalitatea emoțiilor exilului, dincolo de contextul istoric și geografic.

După cum explică Ștefan Ungurean în prefața volumului, “cele patruzeci şi unu de interviuri cuprind momente istorice distincte. Un prim moment este acela al vieţii în Bucovina în perioada interbelică până la ultimatumul sovietic. Al doilea, cel al traumei, cuprinde evenimentele derulate din momentul intrării trupelor sovietice şi se întinde până la acordurile de pace postbelice ce consfinţesc împărţirea Bucovinei în două părţi. Ultimul moment, al „spaimei”, adica al vieţii de după 1945, când statutul de „refugiat” pe care bucovinenii l-au avut în România este înlocuit cu acela de „fugar”, de unde şi teama că ar putea fi trimişi înapoi, în Bucovina sovietică.”

Cartea, împărțită în două volume, cuprinde interviuri realizate pe parcursul unui deceniu, până aproape de data publicării. Intenția inițială fusese de a include interviuri atât cu bucovineni cât și cu basarabeni, dar până la urmă, actorii principali au rămas bucovinenii, nu din lipsă de interes ci mai degrabă din cauza amplorii materialului. Volumele sunt rezultatul unei cooperări între cercetători din România și Statele Unite, sprijinită de Fundația ASPERA ProEdu Brasov, în spatele căreia se regăsește tot neobosita noastră colaboratoare, Lidia Bradley.

Am considerat că cea mai bună cale de a prezenta această carte este să lăsăm protagoniștii înșiși să vorbească în paginile revistei noastre. Am selectat doar două dintre interviurile publicate (sunt interesante din cauza bogăției de detaliu istoric), pe care le vom reda integral în paginile revistei noastre. Ne rămâne să vă invităm să le parcurgeți și pe celelalte (vă putem da informații despre cum să intrați în posesia cărții).

Înainte de a trece la interviuri, cităm un fragment din postfața scrisă de Mircea Ivănoiu, unul dintre coordonatori, care prezintă inimos proiectul precum și motivația sa personală de a se implica.

Mircea Ivănoiu: “Dintru început trebuie să recunosc că sunt legat sentimental de acest proiect. Provin dintr-o familie de refugiaţi basarabeni, mama fiind născută la Bălţi şi trăind până în momentul refugiului din 1944 (la 23 de ani) acolo şi la Chişinău. În plus, eu am trăit la Lugoj foarte aproape de comunitatea refugiaţilor basarabeni şi bucovineni din oraş, am cunoscut o bună parte dintre ei, şi am rămas cu o sensibilitate specială pentru aceşti oameni. Ca să formulez mai direct şi mai exact, de când am devenit adult, ceva din injustiţia destinului lor şi din drama lor contemporană mă revoltă şi mă implică.

Câte ceva despre cine constituia acest grup la Lugoj şi scurte informaţii asupra lor veţi găsi într-un capitol al cărţii cercetătorilor timişoreni Smaranda Vultur şi Adrian Onica, lucrare care precede această carte.

O calitate a povestirilor de istorie orală depănate de bucovineni este înglobată în virtuţile educative, de educaţie morală, echivalente basmului popular. Atât textele biblice cât şi cele ale creaţiei populare au făcut şi fac educaţie prin parabole, prin povestiri cu tâlc, în general prin istorii fără concluzii explicite, tocmai pentru a provoca raţiunea individuală, pentru a construi (nu a transmite) sentimentul binelui şi al răului, al milei şi al solidarităţii, al dreptăţii şi compasiunii, al încrederii şi tenacităţii, în general tot ce conturează esenţial umanitatea din noi.

Până la urmă, după ascultarea zecilor de ore de înregistrare, ideea obiectivităţii cu orice preţ este puternic subminată. Lucrarea este evident o relatare şi o scriere subiectivă atunci când citeşti unul sau altul dintre texte. Şansa la obiectivitate a cărţii rezidă în lectura integrală a ei. Potenţată de talentul povestitorilor, subiectivitatea transmite umanitate şi autenticitate relatării, transmite o substanţă care asigură liantul social al comunităţii în cauză, transmite o credibilitate cuceritoare, care este consonantă cu cercetarea istorică recentă.

Bucovinenii refugiaţi trăiesc cu ţara tinereţii lor în suflet, unii chiar fac din asta o obsesie dureroasă şi atotcuprinzătoare. Remarcabil este că, în spiritul intelectual al locului de baştină, în câteva cazuri, ei au continuat lupta pentru lumină şi adevăr, dedicând o bună parte din energia şi timpul ultimilor ani unor lucrări asupra celor mai controversate momente din istoria Bucovinei (Vasile Ilica, Ioan Gherman, Radu Grigorovici, Dimitrie Vatamaniuc, și alții). Pentru toţi, fără excepţie, amintirea copilăriei, tinereţii, şcolii, a localităţilor natale, a naturii locului, a familiilor numeroase, crescute în spiritul cinstei, muncii fără preget, credinţei în dreptate şi Dumnezeu, este imaginea paradisului pierdut. În sufletul fiecăruia Bucovina părăsită este o icoană de neatins şi izvor de energie morală pentru întreaga viață.

După ascultarea atâtor voci, fără îndoială, descoperim că bucovinenii sunt povestitori înnăscuţi, au un talent al naraţiunii uluitor, spontan, natural, independent de nivelul sau calitatea studiilor urmate. Educaţi din copilărie prin poveste, stăpânesc darul de a povesti atractiv şi convingător, îşi amintesc cu duioşie de această lume cosmopolită, pe care, fără presiunea istorică şi politică, n-ar fi părăsit-o niciodată. Sper să ne ajute şi pe noi acest dar al parabolei, în care ideea este subliminală, dar fără echivoc.

Citită într-o anume perspectivă, cartea devine un manual de supravieţuire. Un manual al suferinţei depăşite, dar nu neapărat vindecate, un dicţionar de personaje care ne învaţă ce înseamnă smulgerea din rădăcini şi efectul distorsionant asupra fibrei genetice. În plus, aceşti oameni, deşi ajunşi în România, au trăit cu pumnul în gură şi cu un nod în gât alte câteva zeci de ani. Îi simţi cum vorbesc, cu o speranţă ascunsă, cu un fel de uşurare, un pic precipitat, lăsând la fiecare frază impresia că inspiră o gură de nădejde.

De fapt, depunem această mărturie în numele lor, perpetuându-le memoria şi speranţa. Reunirea acestor mărturii descrie sufletul Bucovinei profunde, aşa cum nu-l vom mai cunoaște niciodată.”

 

Interviu cu Tit Gheorghian (Vol. I, pag. 127)

Tit GHEORGHIAN :

Însă ce am lăsat acolo, acuma nu mai contează. Nu mă doare că am lăsat averea, mă doare că Cernăuţiul nu mai e al nostru. Asta mă doare, nu ce am lăsat acolo. Şi Basarabia. Tot! Mă doare că nu mai este România ceea ce a fost şi nu mai are oamenii pe care i-a avut

Mă numesc Tit Gheorghian, născut la 3 decembrie 1914 în oraşul Cernăuţi. Tatăl meu a fost directorul maternităţii. Primele amintiri le am de la începutul anului 1918, atunci când la maternitate, era peste drum de Grădina publică, erau cazaţi cazacii şi eram tot timpul acolo, că îmi plăceau. Cele mai… amintirea cea mai consistentă, ca să zic aşa, a fost când tata, în luna noiembrie 1918, eu aveam 4 ani, ne-a adunat în faţa unei icoane, a spus o rugăciune şi a plecat. Eu, bineînţeles, la vârsta aceea nu mi-am dat seama unde pleacă. Mai târziu am aflat că a fost trimis de Iancu Flondor la… să aducă armata română în Cernăuţi. Au venit doctorul Aurel Popescu şi cred că şi Vasile Botnărescu, şi împreună cu omul lui de încredere, şoferul Romaniuc, un polonez căsătorit cu o româncă, au plecat să aducă armata română. Când s-a întors, s-a întors cu generalul şi cu armata română în Cernăuţi, la 11 noiembrie. Astea… vă spun lucruri pe care le-am aflat ulterior, pentru că atunci eram prea mic ca să-mi dau seama de toate aceste evenimente.

În Cernăuţi, imediat după Unire, s-a progresat foarte mult. Influenţa germană, austriacă, era mare. Toată lumea vorbea limba germană. Nu trebuie să uităm că intelectualitatea din Bucovina, şi în special din Cernăuţi, şi-a făcut studiile în Austria. Tata, ca fiu de preot de ţară din Comăneşti, şi-a făcut studiile întâi la Insbruck/bourg şi le-a terminat la Viena. A obţinut titlul de doctor în medicină în anul 1898. Tata s-a implicat politic, fiind membru în mai multe guverne, sau cum vreţi să le numiţi… ale Bucovinei, sub presidenţia lui Iancu Flondor.

Au trecut anii, tata s-a retras din politică după Unire, pentru că era prea ocupat cu maternitatea şi cu organizarea Inspectoratului Sanitar în partea de nord a Bucovinei. Tata, totuşi, s-a înscris în Partidul Naţional Liberal pentru că avea o mare admiraţie pentru Ionel Brătianu. Şi fratele meu cel mare, Nicolaie, care era cu opt ani mai mare ca mine, l-a întrebat pe tata: „Tată, de ce nu te-ai înscris la Naţional-Ţărănişti, unde ai fost la Viena coleg cu Vaida Voevod, cu Haţeganu, cu Moldovan?” Tata… şi-acuma mi-aduc aminte, deşi eram copil, ne-a spus: „Mă băieţi, capul mare, Ionel Brătianu, îi are pe ăştia toţi în buzunar.” Însă nu a avut nicio funcţie politică. Tragedia familiei noastre a fost în anul 1929, când de la o infecţie, tata s-a îmbolnăvit. Era diabetic, a trebuit să fie operat pentru că puroiul risca să intre în abdomen şi a fost operat de două ori, a făcut septicemie şi a murit. Asta la 5 septembrie 1929.

Mi-am făcut liceul la „Aron Pumnul”.Aron Pumnul” era cursul superior, era clasa a V-a sau cum ar fi acuma clasa a IX-a, dar eu vreau să spun cum era organizat atuncea liceul. Avea două secţii, A şi B. În secţia A, jumătate de clasă erau români şi jumătate erau nemţi, polonezi şi ceva ucraineni. Deosebirea o făceam numai la ora de religie, că nemţii şi polonezii mergeau la catolici şi noi rămâneam la ortodocşi. Prietenii mei, unii din prietenii mei cei mai buni, au fost doi nemţi: Wilhelm şi Frederich, nişte oameni excepţional de buni şi mai aveam un prieten român, Liviu şi altul, Traian Iliuţ. Cu aceşti băieţi, colegi, am terminat bacalaureatul. Au fost nişte oameni admirabili. Niciodată n-am făcut diferenţa că el îi neamţ, polonez, român. Când îi întrebai  „Ce sunteţi ?”  „Noi suntem bucovineni.” N-am avut niciun fel de animozităţi unii faţă de alţii. Aveam un profesor excepţional la istorie, Teodor Bălan, şi de multe ori acest profesor încerca pe unii ucrai….pe unii români ucrainenizaţi să îi convingă că au origine română. Era imposibil. Erau atât de ucrainenizaţi încât nu vroiau să accepte acest lucru. Ucrainizarea Bucovinei, şi în special a celei de nord, s-a făcut sub stăpânirea austrică, pentru că era o viaţă mai uşoară în Bucovina, populaţie mai puţină şi o viaţă mai bună.

Universitatea am făcut-o tot la Cernăuţi. Am vrut să o fac la Bucureşti, însă nu s-a putut din anumite motive, că eram foarte slab, şi ultima clasă de liceu, în ultimul trimestru, am stat mai mult acasă şi mergeam la şcoală numai când trebuia să mă examineze sau să dau tezele. Totuşi, aceşti doi băieţi Wili şi Fritz veneau în fiecare zi la mine să facem lecţiile. Aşa am dat şi bacalaureatul în 1932. Am plecat la Bucureşti, însă mama venind de la ţară, că mama mea era machedoneancă din Oltenia, din comuna Zăbuleni, unde a avut şi o proprietate […] Şi găsindu-mă la Bucureşti, că eu stăteam într-o cameră friguroasă şi colegii fumau, m-a luat la Cernăuţi. Aşa că am terminat cu studiile în medicină….

Şi am venit la Cernăuţi şi m-am înscris la ştiinţe, urmând ca să plec iarăşi anul următor la Bucureşti. Însă ce mi s-a întâmplat? La 18 aprilie 1933, de Paşti, obiceiul familiei, la un frate de-al tatălui la Ostriţa, unde era preot, să facem Paştele acolo. Tata murise, însă obiceiul a rămas în continuare. Când ne-am întors de la Ostriţa, eu aveam obiceiul, adică plăcerea să merg pe strada Iancu Flondor, cum se spunea la „Corzo” la Cernăuţi, strada principală din Cernăuţi, ca să mă întâlnesc cu prietenii mei. Însă mi s-a întâmplat un lucru foarte neplăcut. Se făcea o manifestaţie de extremă dreaptă, însă infiltraţi foarte mulţi ucraineni. Eu m-am despărţit de prietenii mei, ca la un moment dat, rămânând singur, acest puhoi de 3-400 de oameni m-au împins. Eu le-am ripostat şi rezultatul a fost că am fost bătut şi înjunghiat. Am fost dus la spital şi am pierdut o lună jumătate pentru că am fost bolnav. Ziarele de-atuncea au scris şi citez: Adevărul de Joi, 20 aprilie 1933. (ultima pagină) „Atacul în masă au oprit pe tânărul Gheorghian şi un mare luptător naţionalist, unul dintre făuritorii Unirii şi l-au întrebat în limba ucraineană dacă este evreu. Tânărul, având imprudenţa să răspundă „Ce vă priveşte ?” a fost înjunghiat cu cuţitul”. Ăsta este unul din ziare, da’ sunt mai multe ziare, da’ n-are importanţă să…să vi-l mai spun. Am stat o lună jumătate imobilizat şi după aia, m-a sfătuit, din cauza sănătăţii, să nu mai studiez în afara Cernăuţiului, să rămân în familie. Şi m-am înscris la Drept. Aşa am urmat cursurile la Facultatea de Drept din Cernăuţi, pe care am terminat-o în 1936, erau 4 ani atunci.

În 1936 am intrat la Şcoala de Cavaleri de Rezervă din Târgovişte, alături de Wili Cucinski, care a fost cu mine din clasa a IV-a primară, sau cum îi spuneam, cursul pregătitor. Am terminat Şcoala de Cavaleri şi am venit la 11 Roşiori din Cernăuţi, să fac stagiul ca elev sergent. Avea să spună o nostimadă colonelul Raul D., un om extraordinar de fin, un domn, tatăl vitreg al lu’ Radu Economu. Radu Economu, care a avut şi el… o importanţă în făurirea acestei societăţi pentru cultură şi literatură din Cernăuţi. Şi colonelul D. Zice: „Să-mi trimiţi doi plutonieri majori la mine!” şi i-am dat raportul, i-am trimis, am uitat cum îi chema şi atunci m-am interesat de ce îi cheamă la aceste întruniri colonelul. Şi mi s-a răspuns „Sunt beţivi şi îi cheamă la dânsu’, în cabinet, să le dea câte 2 kg de apă să bea, ca să ştie că până la ora 12 sunt treji.” Asta a fost aşa… o nostimadă.

Am fost numit la 1 ianuarie 1939 ajutor de judecător la Siret. Am fost acolo, la Siret, ajutor de judecător. M-am împrietenit cu un neamţ, tot judecător, care fusese un aventurier venit din străinătate. Făcuse pe hamalul, făcuse pe chelnerul, dar a dat examenul de magistrat şi a ieşit magistrat, cu care m-am şi împrietenit. Însă la Siret nu am stat prea mult, în luna martie au început concentrările. Am fost concentrat dar lăsat la vatră, iară concentrat, aşa a durat 1939, când după… la începutul lui 1940 am fost numit magistrat la Tribunalul din Cernăuţi. La Tribunalul din Cernăuţi când am ajuns am fost foarte bine primit, aveam prim-preşedinte pe Galiş, un om dintr-o bucată. Am avut un proces destul de dificil a unuia care pur şi simplu, ca să exagerez puţin, teroriza Cernăuţiul prin felul lui de-a fi. Avea o mare putere, era socialist, comunist, nu pot să-mi dau seama. Când am ajuns eu în şedinţă, procesul era în stare de judecată, deşi se amânase din 1935. Judecam după Codul penal austriac. Am rămas în pronunţare. Am vorbit vreo trei ore, ştiu că am venit de la şedinţa aia pe la patru după-amiaza acasă şi a rămas în pronunţare. Între timp, acest R. venea mereu la mine în cabinet şi îmi arăta diferite legi. Primul preşedinte, Galeş, m-a chemat la el şi mi-a spus  „Domnule coleg, eşti tânăr, te rog să judeci aşa cum îţi dictează conştiinţa. Te rog să nu te laşi influenţat de niminea.” Am luat dosarul, era un dosar gros, l-am citit şi am găsit câteva capete de acuzare. Am depus dosarul, pentru că preşedintele care prezida şedinţa era de altă părere. Am intrat în divergenţe şi a intrat al treilea judecător. R. a vrut să amâne, că nu-i pregătit, eu am ripostat, am spus că sunt aceleaşi acte ca şi acu’ o săptămână. A vorbit vreo trei ore, aşa, că poate să se continue şi acuma şedinţa. S-a continuat şedinţa, a vorbit R. şi am rămas iar în pronunţare. Al treilea judecător, unul Z., m-a întrebat „Domnule, care sunt capetele de acuzare ?” I-am arătat şi el spune „Eu sunt de partea dumitale.” Şi l-am condamnat, l-am condamnat pe acest R.

A venit retragerea din Cernăuţi, refugiul. R. se întâlneşte cu fratele meu, cu Nicu, şi îl întreabă. „Ia ascultă, unde-i fratele dumitale care m-a condamnat ?” Zice  „Îi plecat în străinătate? Ca să nu mai am niciun fel de neplăcere.” Dar de ce v-am povestit toate astea? După ce m-am întors de pe front, în 1945, eram magistrat şi am cerut să fiu repartizat (noi, care eram refugiaţi, puteam să cerem să fim repartizaţi şi în alte părţi) am cerut la Caracal, în judeţul Teleorman, pentru că acolo era mama şi un om de-al meu, care aveau nişte pensii de mizerie şi vroiam, eventual, să mai fac ceva, să-i îmbunătăţesc traiul, că aveau proprietatea aia, de la Ianca. Ei, am fost acolo şi s-a schimbat complet viziunea magistraturii. Pe vremea aia era unu’, Tudor Ionescu, care fusese în partidul lu’ Titel Petrescu şi împreună cu Rădăceanu (pe numele lui adevarat Lothar R., neamţ din Cernăuţi, şi-a schimbat numele în Rădăceanu) şi cu Ştefan Voitec au trecut de la Titel Petrescu la comunişti. Şi acest Tudor Ionescu a falsificat o scrisoare, i se spunea Tudor „plastograful”, aşa i se spunea, şi au venit de la Craiova, că noi aparţineam de Curtea de Apel din Craiova, să ne atenţioneze cum unui ministru, judecătorul de instrucţie îi aduce mandat de aducere. Şi-atuncea ne-am întrebat şi noi. Orice om este egal în faţa legii, indiferent că este ministru, dar atuncea am început să observăm presiunile partidului asupra magistraturii. N-a trecut mult timp şi în ziarul Liberal, Păstorel Teodoreanu avea o cronică, în Cronica moldo-vlahilor sau aşa ceva, şi semna… Da, am găsit „Cronicul democraţiei româno-moldo-vlahilor” şi semna Ion Sihastru Daniil. În acest foileton, ca să zic aşa, îşi bătea joc de guvernul Petru G., îl făcea cu ou şi cu oţet, în special pe Petru Groza. Şi ne-am trezit cu primul preşedinte al Curţii de Apel din Craiova făcându-ne observaţie că în ziare apare că avem un ministru incapabil, mai ştiu eu cum îi spunea, şi nu s-a luat nicio măsură în mod oficial împotriva lui. Şi ne-am întrebat, în ziare era democraţie, puteai să scrii orice, eu cu Păstorel Teodoreanu, o să vă povestesc mai târziu, am avut diferite întâlniri. A fost un om extraordinar, a fost unic în felul lui de a fi.

Da’ aş vrea să mă întorc puţin în timpul războiului, să povestesc şi ceva din timpul războiului. În anul ´40 am fost repartizat la Călăraşi, însă era un detaşament format din patru escadroane, din patru regimente diferite: 5 Călăraşi, 2 Călăraşi, 9 Roşiori şi 4 Roşiori, sub comanda maiorului D. Căpitanul meu era Sandu Olteanu, eram pe malul Nistrului. Eu eram deja…eu eram pe malul Nistrului şi eram la 32 km nord de Cetatea Albă, într-un sat. Eu cu plutonul meu eram la 6-7 km de detaşamentul… (?) Acolo era un port pescăresc, aveam pescari care ne spuneau înainte de 26 iunie că ruşii se pregătesc… Am comunicat mai departe, bineînţeles că totul a rămas aşa cum a fost înainte, însă vreau să spun iarăşi o chestie nostimă. Cu pescarii eram în termenii cei mai buni şi ne aduceau păstrugă, icre negre, tot ce vroiam. Era şi o regiune renumită de vin, vie, vinurile de Şabolat, acolo, în sudul Basarabiei. Erau foarte mulţi nemţi, cât îmi aduc aminte, erau în jur de aproape 100 000 de nemţi, colonii nemţeşti, erau sate care se numeau Leibzig, Paris… acolo am luptat… şi alte denumiri. Ei, şi primesc un telefon de la maiorul meu, Radu G., zice: „Mă´ băiatule, vezi că vine generalul Pantazie cu încă unu’ în inspecţie!” Eu m-am pregătit, bineînţeles, imediat şi nevasta grănicerului (că aveam acolo sub comandă şi o unitate de grăniceri şi una de jandarmi), nevasta grănicerului făcea de mâncare şi îi spun ca să pregătească pentru generalul Pantazie. Ei, când a venit generalul Pantazie a văzut, l-am instalat, a văzut oamenii pe poziţie şi îi zic: „Domnule general, staţi puţin, o gustare…” „Nu, că-s grăbit!” Da’ când i-am servit icre negre, saramură de păstrugă şi vin de Şabolat, a mai stat şi am mai discutat vreo 2 ore. Vă spun asta ca o întâmplare nostimă, însă a venit 26 iunie şi am făcut retragerea pe jos. Am făcut-o pe jos că ni s-au luat caii şi au spus că o să ni-i motorizeze, dar maşinile n-au venit până în ultima clipă. La o etapă trebuia să evacuăm Basarabia în patru zile şi trei nopţi, adică de la 26 iunie până prin sfârşitul lunii iunie. La o etapă, căpitanul meu zice „Gheorghian, vii cu mine cu maşina să facem…(neinteligibil).”  Şi a mai luat 3 soldaţi în maşina lui. Când ne-am apropiat de primărie, au început să tragă în noi. Ne-am întors, maiorul ne-a spus „Luaţi vreo trei căruţe cu soldaţi, înconjuraţi primăria şi vedeţi…» Când am făcut acest lucru, am găsit în primărie 6 evrei care trăgeau în noi. Asta a fost reacţia lor. De altfel, lucrul asta este confirmat chiar şi în memoriile lui Carol, în memoriile regelui Carol al II-lea, care spune următorul lucru „Ştirile asupra evenimentelor din Basarabia şi Bucovina sunt din ce în ce mai triste. Dezertările soldaţilor basarabeni, excesele de orice fel ale populaţiei minoritare, mai ales evreii, care atacă şi îi insultă pe ai noştri, ofiţeri batjocoriţi, unităţi dezordonate, aceasta mă înfurie în aşa hal că, chemându-l pe Tătărescu la telefon, am fost de o violenţă neobişnuită. Am ţipat ca un disperat, pe urmă mi-a părut foarte rău. O singură lumină în tot întunericul acesta este purtarea mai presus de orice laudă a lui Flondor, rezidentul regal din Cernăuţi. L-am şi decorat pentru merite, pentru atitudinea lui cu adevărat frumoasă.”

Am vrut să pomenesc de acest Flondor, Gheorghe Flondor, nepotul lui Iancu Flondor. Avea moşia la Rogojeşti, lângă Siret. Cu George Flondor, aşa îl numeam pe el, m-am împrietenit după anii ´60. Deşi era cu 20 de ani mai mare ca mine, totuşi ne vedeam o dată, de două-trei ori pe lună la Athénée Palace, sâmbăta sau duminica dimineaţă, să bem o cafea. Era un om extraordinar, un om plăcut, un om glumeţ. Da’ mi-a povestit următorul lucru. El a avut domiciliul obligatoriu un timp. Însă ţăranii din Rogojeşti, unde avea el moşia, lângă Siret, i-au spus, i-au trimis vorbă că mormântul tatălui, compozitorul şi muzicologul Tudor Flondor, mormântul lui este în pericol, că ne-au ameninţat apele Siretului şi l-au rugat să… (neinteligibil) A făcut cerere la securitate, i s-a aprobat, însă i s-a dat un securist să-l însoţescă. Când mi-am anunţat sosirea în Rogojeşti, zice, în haine de sărbătoare, în capu’ satului, tot satul m-a primit. Şi-atunci, acest securist întreabă: „Aşa sunt primiţi foştii expoatatori?” Asta ne-a povestit G. Flondor. Tragedia lui a fost că a avut un singur băiat, pe care îl chema Tudor Flondor. Cu toată originea lui nesănătoasă pentru comunişti, a fost numit asistent universitar. Avea 24 sau 25 de ani ajunsese… Un an a fost şi campionul de şah al României. Şi la o explicaţie, la fizică, atingând cu un creion, nu vă pot spune amănunte, s-a electrocutat şi a murit. Asta a fost tragedia lui G. Flondor. Încolo, a fost un om extraordinar…

V-am povestit şi despe G. Flondor. Mai departe… ce să vă spun ? A trecut şi această cedare a Bucovinei, a Bucovinei de Nord şi a Basarabiei, multă lume spunea că s-a făcut şi Consiliu de Coroană, că trebuia să existe. Părerea mea este… părerea mea este că nu mai puteam să rezistăm pentru că ne ameninţau ungurii, care erau deja la graniţă, erau cam mari tulburări la graniţa ungară, ne ameninţau şi bulgarii. Şi ruşii cred că nu s-ar fi oprit la Prut, poate se opreau la Siret sau prin Carpaţi, dacă rezistau. Asta este părerea mea, nu ştiu dacă este bună sau nu, dar nu se putea rezista în 1940, asta este părerea mea. Nu aveam forţele necesare să luptăm pe trei fronturi.

A.S.: Aţi mai avut ceva rude care au luptat, care au fost în război ? 

T.G.: Am avut… Aaa… când a început războiul în ´41, nu în ´40, n-am avut niciun fel de rude care au rămas acolo, toţi s-au refugiat. Vă închipuiţi, pentru că acei care au rămas în Cernăuţi au fost deportaţi în Siberia. Tatăl unui coleg de-al meu a rămas la Cernăuţi şi în gară… Grădina publică, Cernăuţiul avea gară mare şi se numea gara Grădina publică i-au îmbarcat în vagoane pe el şi pe nevastă-sa, care rămase la Cernăuţi. El s-a dus să vorbească cu ruşii, că nu i-a plăcut ceva şi atunci i-a spus un rus „ [neinteligibil] ” şi l-a împuşcat pe peron şi nevastă-sa era în vagon. Asta era situaţia românilor dacă ar fi rămas la Cernăuţi. Vă puteţi închipui, tatăl meu, care a luptat pentru Unirea Bucovinei, eu, ca magistrat în Cernăuţi, dacă rămâneam, cred că nu mai existam. Nu se putea rezista! Nu se putea rezista… îmi pare rău să spun lucrul ăsta, dar nu, în România nu se… nici pe un singur front nu puteam rezista. Mulţi spuneau de Finlanda, că a fost războiul în Finlanda şi cum au rezistat finlandezii, un popor numai de 4 milioane… Nu comparaţi situaţia geografică şi terenul din Finlanda cu ăsta din Basarabia, unde aici era… şi puteau să înainteze până la Carpaţi fără niciun fel de greutate.

A trecut… am fost la magistratură în Bucureşti şi a venit mobilizarea în ´41. Nu m-au luat din prima, de la 22 iunie, ci m-au luat prin sfârşitul lui iulie-august. Nu-mi aduc aminte. Şi am fost rep… am plecat la Chişinău, de la Chişinău la Tiraspol şi de la Tiraspol într-un sat pe nume Marianovka, repartizat la Divizia 1 Cavalerie şi de la Divizia 1 Cavalerie, la Regimentul 2 Roşiori. Şi au făcut colegii mei în Regimentul 2 Roşiori… am stat în Rusia până în ´42 august. Am luat parte la luptele de la Odessa, acolo, după ce a căzut Odessa, am fost decoraţi, am fost decorat cu Coroana României în Grad de Cavaler cu Spadă şi Panglică de Virtute Militară şi am rămas în Transnistria. Pentru că vorbeam germana ni s-a… am fost ataşat lângă un inginer agronom neamţ, tot ofiţer, ca să organizăm colhozurile, pentru că trebuia să se facă muncile agricole şi mergeam, toată iarna aia am mers călare, bineînţeles, din colhoz în colhoz. Era câteodată zăpadă până la pieptul cailor şi am vorbit cu oamenii, oamenii în vârstă mi se păreau… de 50-60 de ani, care rămăseseră de pe timpul ţărăniştilor şi ei ne-au spus „Domnilor, de ce nu ne daţi pământul înapoi… care l-am avut… şi noi vă dam o cotă… atâta timp cât este război?” Nu s-a înţeles acest lucru, nu li s-a dat pământul înapoi oamenilor ălora şi după aceea au început sabotajele.

Mergând spre Cotul Donului m-am îmbolnăvit de ulcer, ulcer duodenal şi malarie şi am fost trimis în ţară. În ţară am fost internat în Spitalul Militar din Cernăuţi. Aveam ordin de la mareşal ca cei care nu sunt, care sunt internaţi în spital să nu fie trimişi direct pe front ci să fie trimişi la părţile sedentare. După două luni de zile de stat în spital am fost trimis la partea sedentară de la Timişoara şi acolo am început iarăşi instrucţie cu recruţi şi s-a făcut un detaşament ca să plecăm în Cotul Donului. Divizia 1 Cavalerie era în Cotul Donului, însă n-a durat mult, a venit Ordinul de sistare, să nu mai plecăm, că intraseră în Stalingrad şi au fost înconjuraţi. Aşa că Divizia 1 Cavalerie Română şi Divizia 20 Infanterie au căzut prizoniere la ruşi. A venit reorganizarea, a venit iarăşi să plecăm pe front. Până s-a reorganizat Divizia Cavalerie care s-a început de la litera… de la început de la 0 a început să se reorganizeze, a trecut ceva timp. Şi-am plecat din nou pe front la 4 aprilie 1944. Ţin minte, când să ne îmbarcăm, a fost alarmă în Bucureşti. Au fost bombardamentele de la 4 aprilie. Am plecat pe front, frontul era acuma în Basarabia. Se mutase. Am făcut, ştiu, şapte zile cu trenul de la Timişoara până la Bârlad. Şapte zile am făcut! Am debarcat la Bârlad şi acolo, după aia ne-a trimis pe front la Iaşi. Am fost la Iaşi, de la Iaşi ne-au trimis iar în sudul Basarabiei, unde vă spuneam, mi-am amintit, erau cele două sate (neinteligibil). Am stat acolo până la 22 august. Eu eram la comanda regimentului, la… escadronul de comandă cu transmisiunile. În seara de 22 sau 23, nu vă pot spune, am primit ordin de la Divizii că ne retragem … Ne retragem. Seara, i-am comunicat colonelului… a venit şi un motociclist de la Divizii să dispună acest lucru şi a venit ordin că să ne retragem unde aveam baza regimentului. Un regiment cu… unde erau trăsurile şi toate alea, regionalele regimentelor. Eu m-am retras acolo şi am rămas singur cu escadronul şi cu toate serviciile. Văzând că nu primesc niciun ordin până pe la unu noaptea, am chemat un caporal direct, care cunoştea bine drumul spre Sărata, că în Basarabia nu erau drumuri pietruite, ploua, drumurile se mutau dintr-un loc în altul. Ei şi am luat tot acest escadron de comandă, plus toată căruţăraia şi am pornit-o. Ei, l-am întâlnit pe colonel pe la ora douăşpe. Lângă colonel era capitanul meu, care dispăruse. Nu vreau să-i spun numele, nu vreau să-i spun numele… Dispăruse, şi mi-a lăsat mie toată comanda. Şi am ajuns, am trecut Prutul, când am trecut Prutul ne rămăsese o trăsură de transmisiuni… Nu puteam să ţin 300 de oameni pentru o trăsură. Am lăsat câţiva oameni să repare această trăsură, şi când eram la Oancea, trecusem Prutul la Oancea, a venit… au… ruşii aveau nu ştiu ce… sau cum l-a chemat. Şi m-am adăpostit într-o râpă. Pe cine am întâlnit acolo? Pe generalul Vladimir Constantinescu, ca o paranteză, era fratele vitreg al lui Pantazie şi care mă cunoştea de la Iaşi, că am avut într-o inspecţie pe care a făcut-o, am avut cei mai frumoşi cai şi m-a citat pe Ordinul de zi că am cei mai frumoşi cai. Aa… zice „Eşti din Regimentul 2 Roşiori, da ?” „Domnule general!” m-am prezentat. Zice „Ia motocicleta cu motociclistul meu şi du-i un ordin lui George Ispas, era la Tuluceşti. Vedeţi că eu ţin minte tot?” Şi am luat motocicleta, m-am dus, am ajuns la Tuluceşti, a deschis ordinul. Colonelul Georgescu, care mă simpatiza, trebuie să spun, foarte mult, spre deosebire de cei pe care i-am avut în prima campanie, care nu-l puteau vedea, şi îmi spune: „Măi!” Nu mai spun, eu, din şapte escadroane am aici numai 2 escadroane jumate. Restu’ nici nu ştiu, aici am venit să trecem înapoi Prutul, să facem să poată să se retragă şi celelalte trupe. Şi zice „Gheorghian, mâncăm şi să vedem ce facem…” Am mâncat şi m-am dus şi am dormit pe prispa unui ţăran, acolo. Pe la 10 seara, ţăranul ăla a venit să mă trezească. „Domnu’ ofiţer, e pace, e pace!” Era mesajul regelui Mihai I, al Maiestăţii Sale, la ora zece noaptea, care spunea de armistiţiu. A doua zi dimineaţa, să plecăm! Nu vă mai spun că colonelul a chemat căpitanii să nu meargă tot regimentul din mii de cai pe o singură coloană, ca fiecare escadron să meargă pe socoteala lui, sub comanda căpitanului respectiv. Eu am aşteptat ordinul căpitanului meu, am aşteptat… Niciun ordin. Nici n-a apărut. Un căpitan de la Escadronul 2, Titus Popovici, zice: „Ce-i cu tine, Gheorghian?” Păi, domnule căpitan, aştept să vină ordinul de la cutare… cutare.” Nu vă spun numele. Zice „Vino după mine!” Şi am mers. Când mergeam pe drumul de căruţe, de cai, nu mergeam pe şosea, că noi ne retrăgeam împreună cu nemţii. Cu nemţii ne retrăgeam de ruşi, că fugeam şi noi de ruşi, că ruşii pe cine punea mâna îi făcea prizonieri, deşi era la armistiţiu. Ăsta era adevărul, ăsta era adevărul, eu aşa vă spun, că multă lume le înfloreşte ! Şi când am traversat şoseaua, din maşina unei Divizii de transmisiuni, căpitanul meu, el îmi spunea „Păpuşelul” „Păpuşelule, ai grijă de oameni!” Vă spun, n-am fost erou! Mi-a fost frică de moarte, vă spun sincer, n-am fost erou, nu am fost erou, mi-a fost frică de moarte, da’ nici un laş n-am fost! Mi-am făcut datoria. Când ajungem, mi se pare la Roman… sau aşa ceva… un sat de la… de lângă Brăila, mai sus de Brăila, cine mă aştepta în capul satului? Păpuşelul meu … (râde) : „Ai venit Păpuşelule ?”

Ei, ce să vă mai povestesc ? Când am ajuns la Ploieşti am avut la popotă vreo 30 de ofiţeri nemţi. Ce aveam să facem, că colonelul zice: „Ce facem? Dacă ne prind ruşii că mâncăm cu ofiţerii nemţi împreună, ce-o să zică?” Şi atuncea eu i-am dat, din ordinul colonelului, bineînţeles, i-am făcut hărţi pe unde să se retragă şi i-am rugat ca a doua zi să nu mai fie niciunul, că-i vai de capul nostru! Şi, într-adevăr, a doua zi dimineaţa n-a mai fost un neamţ. Şi ne-am îndreptat spre Bucureşti, că se dădea lupta la Bucureşti. Când am ajuns aproape de Bucureşti, se terminase. Aşa că ne-am îndreptat înspre Ardeal. Şi-am plecat înspre Ardeal, pe la Târgovişte, nu mai ţin minte cum îi zicea… că n-am mers pe Valea Prahovei, am mers pe dincolo, pe la… memoria mea a început să mai slăbească un pic. Însă ne-am oprit într-un sat, acolo, şi trebuia să ajungem la Sinaia, şi zic: „Domnule colonel, la Sinaia am nişte prieteni, pe familia Verona şi aş vrea să mă duc la ei”. Şi zice „Te duci şi noi avem prima haltă la Azuga. După aceea vii la Azuga.” Şi am luat un soldat şi m-am dus la Verona. Cine era Verona? Era Paul Verona, pictorul Paul Verona, nepotul marelui pictor Arthur Verona, căsătorit cu fata fostului ministru naţional-ţărănist Teofil, care mi-a fost foarte bună prietenă, că eram vecini în Cernăuţi. Şi am ajuns la ei, am făcut o baie, am luat o mâncare, că mâncam numai mâncare rece, călări. Am mâncat mâncare. Mult după aceea, îmi povesteşte Carmen, zice: „Dragă Titi, aşa aveai un miros de greu, aşa erai de nespălat…” (râde) Zic: „Dragă Carmen, să stai zile întregi călare, numai în ploaie şi… nenorocire…” „Nu e de mirare, zice, aşa de milă ne-a fost de tine!” Am ajuns la Azuga, am mers mai departe şi prima haltă am făcut-o la Ighiş, lângă Mediaş. Ighiş parcă se spunea… da… da. Căpitanul meu, care venea din când în când, acuma am stat trei zile, vă daţi seama, din Basarabia, prima haltă la Ighiş. Şi căpitanul meu îşi făcuse un şanţ lângă o casă, în curtea unei case şi stătea acolo. Şi când treceam pe la el, îmi spunea „Păpuşelule, aicea murim, aicea ne rămân oasele!” Vă spun, nu sunt poveşti, l-am rugat pe colonel, zic: „Domnule colonel, trimiteţi-l la partea sedentară, e bolnav, îmi demoralizează oamenii, trebuie să am grijă de el!” M-a ascultat şi l-a trimis la partea sedentară şi am rămas eu singur cu astea două. Şi am plecat mai departe, până la Turda, am ajuns la Cluj, spre Satu-Mare. Graniţa am trecut-o la Carei, la Carei am trecut în Ungaria… Nu ne-am apropiat de Budapesta, că Budapesta căzuse şi am luat-o în sus, spre Cehoslovacia. Însă, ce s-a întâmplat în Transilvania? Când am făcut o etapă, ni s-a spus că rămânem până a doua zi dimineaţa. I-am spus ordonanţei mele, un om extraordinar de devotat, Chichiş. „Chichiş, o baie şi cumpără o găină, să mănânc o mâncare caldă.” Ei, când eram în baie, a venit ordin. Ruşii ne-or spus să curăţăm pădurea. Era o pădure, să curăţim pădurea de nemţi. La cinci după-masa, prin octombrie era, aşa ceva… Vă spun sincer, nu mai ţin minte aşa, datele, eu aveam de însemnat însă în carnetele mele, din peregrinările mele… s-au cam pierdut… Şi-am plecat din baie, călare în pădure. Nemţii au început să tragă în noi, noi călări, ţinte mari, şi ei ascunşi după copaci. Şi colonelul a spus „Nu vreau să-l iau pe Mihai Viteazu pe cadavrele noastre!” Şi-am rămas şi ne-a plouat până dimineaţa. Întâi am stat călare, după aia în picioare, după aia am dormit în noroi. Cam asta a fost. Când am ajuns la graniţa cu Cehoslovacia aveam temperatură şi doctorul a constatat că iarăşi plămânul meu cedase. Şi colonelul m-a trimis… m-a trimis acasă, şi aşa am scăpat, adică am terminat războiul, a fost prin decembrie asta, prin decembrie cred că a fost, în 1944.

Am venit la Bucureşti. Aicea cu transformările de la 23 august… Era, când am venit eu în Bucureşti, mi se pare că era Guvernul Rădescu încă… era Guvernul Rădescu. Eu am obţinut concediu medical pentru că eram bolnav. Vine sfârşitul lu’ februarie, când a venit prietenul nostru „Rusinski” şi a bătut cu pumnul în masa regelui, că îl vroiau în guvern pe Petru Groza. Şi l-a dat jos pe Rădescu şi a venit Guvernul Petru Groza, la 6 martie 1945. A intrat şi Tătărăscu în acest guvern, dizidenţa liberală. Însă toată organizaţia din… toată organizaţia liberală din Bucovina a trecut de partea lui Tătărăscu, în frunte cu Iancu Nistor, Iancu Nistor care a fost înscris în toate guvernele liberale. Însă lumea nu ştie, fratele meu era foarte apropiat lui Iancu Nistor şi i-a spus, zice: „Dragă, noi trecem aicea că o să primim Bucovina înapoi, că au spus ruşii că Bucovina o iau numai pe 20 de ani, ca despăgubire că am ocupat-o, că am ocupat noi Basarabia.” Şi îi spuneam lu’ frate-miu, „Măi Nicule, măi, ruşii nu dau nimic înapoi, nu dau nimic înapoi de bunăvoie, vă faceţi degeaba iluzii!” Şi-am avut dreptate, am avut dreptate… La 6 martie 1945 îl numise pe Vântu, care a fost prefect de Cernăuţi şi prieten al familiei, a vut să mă ia la cabinet la el, la ministerul de interne. Ministru era Georgescu, care pe numele adevărat… Dumnezeu ştie cum îl chema, că tot aşa, şi-a schimbat numele. Pe Iliuţu ştiţi cum îl chema? Olgenstein îl chema! (se irită) Era evreu din Cernăuţi, frate-său mai era încă avocat la Cernăuţi, Olgenstein. Vă arăt documente, şi aşa erau toţi cu nume schimbate, aşa că pe ăsta, cine ştie cum îl chema?! Ei, şi am rămas la cabinet, am stat numai două zile, vă spun, în Bucureşti. Când am văzut în două zile ce se întâmplă, zic, eu nu mai pot să stau, lasă-mă domnule, în magistratura mea. Şi-am plecat. Eram scârbit de ce se întâmpla în acest guvern. Două zile mi-au trebuit numai să stau.

Şi am fost magistrat în Bucureşti. Am stat aicea în ´45, în ´46… La sfârşit am plecat la Caracal. V-am povestit ce mi s-a întâmplat la Caracal, cu magistratura.

Şi vin alegerile de la 19 noiembrie 1946. La 20 septembrie 1946 eram procuror la judeţul Romanaţi. Vreau să vă precizez că atunci procurorii erau numai la tribunale şi tribunalele erau numai pe judeţe. Acum sunt la orice judecătorie, atuncea erau numai… eram cinci procurori pe judecătorie, în judetul Romanaţi. Şi la 20 septembrie 1946, alegerile erau la 19 noiembrie, am primit ordin, liste, ca să arestăm chiaburii din sat. Eu am avut un prim-procuror, şeful meu, pe Alexandru Predezeanu, un om excepţional, care nu se putea manevra cu el, foarte bine pregătit, fiu de ţăran, sărac lipit. Şi l-a mutat la Arad şi vorbind cu el, pentru că mă apropiasem de el, zic şi eu „Coane, că aşa îi spuneam, coane Alecule, eu nu pot să arestez oamenii nevinovaţi. Mie încă de la Cernăuţi mi s-a spus să fiu magistrat şi să ascult numai de conştiinţa mea, nu de ordinele de la partid sau de altcineva.” Ce face ? Şi pe mine m-a mutat la Arad, Alexandru P. Spune: „Eu am aici gospodărie, nevasta casnică, doi copii.” Lefurile nu ajungeau, erau lefuri de mizerie la magistratură. Zic: „Plecăm la Bucureşti.” Am plecat la Bucureşti, la Vântu. Zice „Uite, un văr de-al meu, Ionel David, consilier la Curtea de Apel, este secretar general la Ministerul de Justiţie, el vă primeşte imediat în audienţă.” Ministrul era Ioan Pătrăşcanu, care după aia şi el a fost o victimă a comuniştilor. Ne-am dus în audienţă la Ionel David şi a spus, zice> „Domnule secretar general, eu nu pot să arestez oameni nevinovaţi” Şi m-a primit cu „Ce să fac cu tine, măi?” Zic „Domnule secretar general, daţi-mi un concediu fără plată de la 1 octombrie până la 1 decembrie. El se uita la mine şi zice „Fă cererea!” Am făcut cererea, s-a aprobat. Aşa că n-am arestat niciun om. Şi cu domnul P.? Zice: „Nu mai depinde de mine asta, veniţi peste trei zile.” Am venit peste trei zile, partidul se opune. Omul şi-a dat demisia, a intrat în avocatură. Câştiga zece salarii sau poate mai bine, că era un om foarte bine pregătit, un om excepţional, care a luptat. L-au dat afară şi din avocatură şi a murit vânzând ziare, un om excepţional, ăsta a fost Partidul Comunist !! Ca să se ştie!

Când m-am întors în magistratură, am mai avut nişte chestii şi după aceea am plecat, m-au dat afară. Am de altfel aicea o sentinţă a judecă… Tribunalului Bucureşti, care s-a constituit pentru magistratul scos în mod abuziv… Imediat vă arăt… Imediat vă arăt… Şi s-a dat sentinţa numărul 38 din 30 august 1993 a Tribunalului Bucureşti. Comisie constituită potrivit Legii nr. 51 în care spune : „Tudor Gheorghian a avut calitatea de magistrat şi a fost înlăturat în mod abuziv din magistratură.” Aşa am părăsit magistratura, în mod abuziv am fost înlăturat. Am intrat în avocatură după un an de zile. M-au dat afară şi din avocatură, fără niciun motiv. Am intrat, m-am dus la fermă, mama, v-am spus că avea o proprietate şi am condus o fermă acolo. Aveam orezărie, grădinărie, crescătorie de porci, de păsări, cu toate greutăţile care mi s-au făcut, am putut să rezist şi să ajut aceşti bătrâni care, de altfel, trăiau într-o mizerie cruntă.

În anul ´50 am fost chemat la prefectură şi mi s-a spus „Să nu mai mergi pe-acolo, că-ţi rupem picioarele !!!” Aşa mi-au luat şi ferma şi am plecat să iau nişte… locuri de muncă. Unde să mă duc ? Să mă duc la Braşov… Aici, în Bucureşti, am intrat la Muntenia Petrol sau ceva… La comisia medicală m-au scos afară, că nu prea sunt sănătos. Am mers la frate-miu, care v-am spus că era colonel de aviaţie, comandor sau cum se numea, şi zice „Că-i aerul mai bun!” Acolo am plecat dintr-o întreprindere în alta, până când am văzut că nu îmi găsesc un loc. Am avut un prieten la… cărbune, zice: „Vino la noi, la cărbune.” Acolo îi linişte, şi acolo caută oameni. Aşa am ajuns să lucrez la minele de cărbune de la Sărmăşag, Filipeştii de Pădure şi Căpeni. Şi am stat din anul 1950 toamna, până în toamna lui 1953. Aşa s-a făcut să mă căsătoresc, că nu vroiam să plec la minele de cărbuni singur, că atunci te abrutizai, sau te-apucai să bei, sau te încurcai cu cine ştie cine, sau te-apucai să joci cărţi sau mai ştiu eu ce. Dumnezeu aşa a vrut să am avut o soţie cu care am împărtăşit greutăţile de la minele de cărbuni. Eram la serviciul financiar, după aceea am fost iar şeful serviciului financiar, C.F.I-ul. Am avut un director ungur şi trebuie să spun, un om foarte cumsecade, am avut un şef de cadre, un român foarte cumsecade. La Sărmăşag am avut neplăceri că l-am prins pe cumnatul directorului cu o fraudă de vreun milion şi ceva în 1950, ´51, ´52. Da, un million şi ceva fraudă. Şi pe chestia asta mi s-a făcut o mizerie… Mi s-a spus că am fost prefect sub Antonescu. Închipuiţi-vă… ce nu le-a trăznit prin cap să spuie… Însă am avut şi acolo noroc, secretarul de bază era un român care mă simpatiza şi ştia cine sunt şi spune: „Când ajungi la Bucureşti du-te la S., la şefu’ de cadre, şi spune-i ce s-a întâmplat, că de aicea ţi-a făcut o scrisoare să nu mai fii angajat în câmpul muncii.” În fine, am ajuns aicea, s-au lămurit lucrurile, s-a văzut ce-am făcut acolo. Aşa am plecat de la Sărmăşag la Filipeştii de Pădure şi după aia la Căpeni. Ei, de la Căpenim după aceea am putut să viu în Bucureşti în octombrie-noiembrie cred, 1953 şi m-am angajat la Tehnometal, la Bucureştii Noi. Copiam fişe tehnologice, cu un salar de 349 de lei şi 50 de bani. Ăsta a fost angajamentul meu la Tehnometal. Aveau nevoie, era de industrie… ţinea de industria uşoară. Era la capătul liniei şase, lângă… Făceam o oră cu tramvaiul. Era un serviciu îngrozitor, după aia m-au băgat la serviciul tehnic să fac planul de lucru pe fiecare muncitor. Erau vreo 1000 de muncitori calificaţi, strungari, rabotori, frezori, la turnătorie… Domnule, ce să vă mai spun, eu, care habar n-aveam de toate poveştile astea, când le arătam planul veneam pe la 12 noaptea acasă, de la Bucureştii Noi. Şi prin ´56 au avut nevoie de jurişti în minister. S-au informat de la unii, de la alţii, de mine. Printr-o cunoştinţă, bineînţeles, că altfel nu se putea, m-au angajat ca jurist sau consultant arbitrar în minister. Şi am lucrat în minister până ce m-am pensionat, aproape 20 de ani. Nu vă mai spun că acolo… şi acolo am avut diferite chestii, da’ lucruri minore, care nu merită să fie menţionate.

La sfârşit, aş vrea să spun cum am plecat din minister. La sfârşit, în 1975, înainte se reorganizase ministerul şi s-au făcut centrale. Centrala lemnului, Centrala bumbacului, Centrala mai ştiu eu… şi aşa mai departe. Şi se făcuse un post liber la Centrala lemnului şi diferenţa de salar a noastră, de la minister, ca şef de oficiu juridic, era 800 de lei. Şi cum ne apropiam de pensie am vrut să trec la Centrala lemnului, dar şeful meu s-a opus. Şi a fost aşa… o situaţie aşa de penibilă! M-am dus cu… care era cu organizarea muncii din minister la şef şi ne-a explicat, era şi un coleg alături, că dacă mă mut la Centrala lânîi câştig 800 de lei la leafă. Şi am plecat, am plecat din biroul lui. După jumate de oră vine prietenul meu care rămăsese la şef şi zice: „După ce ai plecat tu din birou a scuipat după tine şi a spus.” „Uite ce pretenţii mai are şi ăsta !” Şi atuncea împlinisem 60 de ani, zic, am plecat. Ce s-a întâmplat cu şeful meu ? Asta… după ani de zile, era mai tânăr ca mine, vroia să-şi facă şi el… vreau să spun… ca să vedeţi ce oameni, ce … El când s-a înscris în partid în ´69, s-a înscris în partid, eram bine aşa, cu el şi zice „Mă, trebuie să mă înscriu în partid că altfel îmi pierd funcţia de şef, de director, de cutare…” Zic „Nu băiatule, nu-mi ceri mie voie.” Când am împlinit şi eu 60 de ani vroia să-şi facă, să se pensioneze, sau vroia să-şi facă dosarul de pensie nu ştiu dacă… Da, aşa era la un moment dat, îţi făceai dosarul de pensie şi după aia continuai. Şi el a lucrat în ´40 la Adriatica Asigurări sau ceva, ca să mai câştige cu aia un an-doi la pensie, că a fost în câmpul muncii. A făcut o adresă la Adriatica Asigurări, sau care Dumnezeu îi de asigurări. De acolo, de la personal, vine unul de-ai noştri, unul de-ai noştri cu dosarul lui în care spune „Subsemnatul cutare cutare… rog să fiu angajat şi fac parte din cuibul legionar cutare şi cutare…” (râde). Prin ´40 erau legionarii atuncea, şi vine cu acest dosar la minister. Uite pe cine aveţi ministru… Era nenorocita aia de Lina Ciobanu, dacă aţi auzit de ea. Şi vine cu dosarul ăsta la minister şi în loc ca omul să se retragă, mă pensionez şi plec acasă, se duce la şedinţa de partid ca să zică „Da´ ce aveam să fac, că nu mă primea…” Aaa… de-aia te-ai înscris şi la noi, tot pe considerentul ăsta?! Ei bine, asta a fost plecarea lui din minister.

A.S.: Dumneavoastră n-aţi fost în Partidul Comunist ?

T.G.: Nu! Vreau să vă spun un lucru. În ´45 am fost solicitat să mă înscriu în Partidul Comunist. Eram în Bucureşti, magistrat, însă să precizez, până în ´40, sub democraţi n-a… ofiţerii şi magistraţii n-aveau voie să fie înscrişi în niciun partid. După ´45 aproape te obligau să te înscrii în partid. La mine nu m-au obligat, da’ m-au rugat, foarte civilizat, a venit unu’, unu’ de-al nostru… În ´45 am fost solicitat să mă înscriu în P.C.R.. Am refuzat, am refuzat pe trei considerente: am spus că Partidul Comunist în decembrie 19… eu ştiam, vă rog să mă credeţi că am fost destul de documentat, în decembrie 1923 Partidul Comunist a avut în program dezbinarea României, autodeterminarea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Dobrogii, cu referendum, până la dezmembrare. În martie-aprilie 1924, când guvernul României a luat prima dată contact cu guvernul sovietic la Viena, P.C.R-ul s-a pus de partea sovieticilor, de partea ruşilor. Zic, în al treilea rând, eu nu am vederi comuniste, eu sunt democrat şi am credinţă în Dumnezeu. Zic, „Şi dumneavoastră, cât o să mai staţi? Trei, patru ani şi plecaţi. Ce mi-a răspuns el ? „Domnu’ Gheorghian, ai să vezi că n-ai dreptate, şi după 30 de ani o să fim noi !” Da’ n-am mai putut să-i spun că are dreptate, că a plecat în Israel după 3-4 ani. Nu m-am înscris în Partidul Comunist, nu m-am înscris pentru că vreau să menţionez, la vârsta de 12 ani, tatăl meu, printre altele… a fost… de când s-a făcut Unirea României şi până ce-a murit, a fost vice-preşedintele Asociaţiei Medicilor din România şi era chemat din când în când la Bucureşti, la ascociaţie, la şedinţă. Şi-avea obiceiul… o lua pe mama şi pe unul din copii, nu venea cu toţi trei, cu unu’, atunci a fost rândul meu. A fost prin toamna lui 1926, v-am spus că tata era un admirator al lui Ionel Brătianu. În 26 septembrie-octombrie era Averescu la putere, Ionel Brătianu era în opoziţie şi dădea telefon la casa… că el mai venea la Bucureşti şi dădea telefon la casa Brătianu, dacă poate să-l primească, bineînţeles, dacă nu-i ocupat. Am avut noroc şi a spus „Puteţi să veniţi.” Şi zice: „Titi, vreau să-ţi spun, eşti copil, ai 12 ani, poate o să-ţi aduci aminte că ai cunoscut pe cel mai mare om politic, cel puţin al secolului XX, pe Ionel Brătianu.” Şi m-a luat la Ionel Bratianu. Aveam 12 ani. Mai târziu fratele meu a fost director de cabinet la Iancu Nistor în 1933. În luna aia jumate cât a fost prim-ministru Duca, era 14 noiembrie 1933, până la 30 decembrie. Pe 30 decembrie, când a fost asasinat. Nistor era la Cernăuţi şi aud o chestie, să-i comunice lui Duca, care era prim –ministru. Şi l-a trimis pe frate-miu. Frate-miu zice: „Mă, te iau şi pe tine!” Aveam 19 ani atunci. Şi m-a luat la Duca. Stătea pe strada I.G. Duca sau cum îi zicea Bastiliei, sau cum îi mai zice acuma, că i-a schimbat numele… Avea un apartament, a venit în birou, s-a aşezat la birou, acolo, şi ne-a dat câte o cafea şi am stat de vorbă. Aşa că l-am cunoscut şi pe Duca. Ce om! Mai târziu l-am cunoscut pe Tătărăscu, că intrase organizaţia asta, liberală, la Tătărăscu. L-am cunoscut pe Vaida Voevod, aşa că am cunoscut… numai din prim-miniştri, nu vă mai spun de… câţi din miniştri. În Cernăuţi eram în casa lui Teofil S. Săveanu, ministrul naţional-ţărănist. Eram prieteni cu fiica lui, care era cu 4 ani mai tânără ca mine, mergeam cu ea vara la Timiş, era campioana de tenis a României, iarna la patinaj, la ski, lângă Cernăuţi. Eram prieteni buni. Aşa că am cunoscut miniştri, am cunoscut miniştri.

Să vă vorbesc de Cernăuţi… n-am vorbit de Cernăuţi. Cernăuţiul, oraşul valsului şi al operetei. În 1922, 1923, 1924 a făcut stagiuni Leonard la Cernăuţi. Noi eram abonaţi, ca acuma ţin minte… opt-nouă şi zece ani. Da’ ţiu minte, era rangul 3, trei stânga, eram abonaţi… Când apărea Leonard pe scenă, un om de o frumuseţe rară, cu un joc de scenă impecabil şi-o voce care te fermeca. Ei, să vă spun de Leonard? I se zicea „Prinţul operetei,” era singurul, cel mai mare artist de operetă. Nu vreau să vorbesc de ceilalţi că nu-l pot compara cu niciunul. Şi l-am cunoscut mai bine. Una din angajatele de la Leonard a născut la tata, la maternitate. Şi s-a făcut botezul la maternitate. Că tata a înfiinţat Eparhia Spitalelor, era părintele Rupăşteanu, am memorie. S-a făcut botezul, Leonard a fost naş. Şi tata a dat masă, şi-a venit Leonard şi după ce se încinsese, ca să nu zic… spiritele… şi şi-a dat drumul la voce… Vă spun, era ceva fermecător! Lucruri ca din vis, dar care astăzi nu se mai pot realiza! Nu se mai pot realiza! Ăsta era Cernăuţiul!

Balurile… când apăreau balurile la Cernăuţi… După Crăciun începeau balurile. În fiecare sâmbătă erau 2-3 baluri, balul Principelui Mircea, mai erau vreo câteva societăţi de binefacere, care îmi scapă numele, balurile Junimii, a Societăţii… balurile Bucovinei şi Moldovei, balul nemţilor, teutonilor, francofonia, balul polonezilor, erau balurile societăţilor sportive, Dragoş Vodă, în fine şi altele. În fiecare sâmbătă erau 2-3 baluri, după Crăciun, până la sfârşitul lu’ martie.

A.S.: Şi cine mergea la aceste baluri? Putea să meargă oricine sau .. ?

T.G.: Nu, erau şi baluri selecte cu invitaţii, ţinută de rigoare, frac sau smoking, iar doamnele în rochii, toalete de seară. Alte baluri erau şi mai riguroase, nu se admitea smoking-ul, numai fracul. Şi balul începea aşa. Cu preşedintele societăţii, sau cine era mai mare, începea cu un vals, cu „Dunărea albastră” sau cu „Valurile Dunării” şi preşedintele dansa cu prima doamnă care… Aaa… şi aşa se începea balul, cu valsuri. Aşa începeau dansurile. Toaletele alea… se dansa până dimineaţa. Era ceva… Vă spun… care n-am mai întâlnit. Nu se mai întâlneşte! După aceea, ca să termin cu balurile, era Tetina, era un deal la 7-8 km de Cernăuţi, o pădure şi un deal, era o cetate veche, care erau ruinele acolo sus, da, o pădure. Pădurea (neinteligibil) şi mergea până în Polonia. Vreau să vă spun, că dumneavoastră poate nu ştiţi, că noi aveam graniţa cu Polonia atuncea. Partea de nord era la graniţa cu Polonia. Şi pădurea aia mergea până… şi după bal… şi mie mi s-a întâmplat, de exemplu, aveam o trăsură sau o birjă, cum se spunea la Cernăuţi, birjă, nu trăsură, dar iarna erau sănii. Şi de la un bal, de multe ori mai găseai pe cineva plăcut, luai… plecai la Tetina, după bal, la 5 dimineaţa. Găseai o fată drăguţă şi plecai cu ea cu sania spre Tetina, nu ştiu… lucruri care astăzi par de domeniul fanteziei, vă spun!

Şi vreau să vă spun cum erau primiţi studenţii în societăţile academice. Erau… făceau primirea oficială, se făcea de ajun de Sfântul Nicolae. Şi-acolo se primeau primii studenţi, se chemau „fucşi” şi fiecare trebuia să aleagă un domn bătrân, un „bădiţă,” cum îi spuneam noi. Ei şi se făcea în sala mare, de obicei la Cercul Militar, se făcea în sala mare… unde era preşedintele societăţii şi bătrânii, „bădiţele” şi erau tinerii studenţi. Toţi studenţii veneau acolo şi se făcea… cereau un prezidiu în faţă… şi era contrariul şi după ce se termina oficial toată primirea oficială, începeau să se tachineze contrar, prezidiul cu contrarul. Şi le lua până dimineaţa. La societăţile studenţeşti aveau culori, fiecare avea culorile ei, o panglică de o culoare, avea şapca, iar în Bucovina şi Moldova, fiecare societate conservatoare avea şi uniformă, avea tunici. Moldova avea tunicile albastre, pantaloni albi, cizmele de lac până peste genunchi şi o tichie pe cap. Bucovina avea aceleaşi tunici da’ roşii. Eu am avut doi veri care au fost la Bucovina şi Moldova, Radu Gheorghian a fost şi senior,… aaa… două semestre. Ei aveau tichia şi seniorul avea pe tichie şi o coadă de vulpe. Şi aceste societăţi conservatoare… ruşii aveau culorile lor, polonezii culorile lor, iar aceste societăţi conservatoare, ca să fii membru, trebuia să baţi… erau şi dueluri şi dacă făcea o greşeală, un student, era… făceau o şedinţă a comitetului şi se dădea o pedeapsă. Şi de obicei îl obliga să se dueleze cu unul din cei mai buni spadasini. Şi ăla imediat îl… pe faţă îi făcea câte un semn. Erau societăţile astea conservatoare, însă de ce li se spunea şi…

Duminica, la prânz, pe Iancu Flondor de obicei, la Corzo, Corzo se făcea între unşpe jumate şi douăşpe-unu… pe Iancu Flonor se plimba lumea şi seara, de la şase jumătate la opt. Iar duminica, Corzo era în floare. Şi-atunci veneau studenţii, fiecare societate cu şapca şi cu culorile ei, doi câte doi, mergeau pe Iancu Flondor. Se făcuse un curs de dans pentru că la noi veneau mulţi studenţi de la ţară şi aşa… şi se învăţau bunele maniere. Era cursul lu’ Anca Ştefureac, unde îi învăţa cum să se poarte, cum să danseze, cum să se obişnuiască în societate, vedeţi, era o educaţie care se făcea studenţilor. De aia mulţi studenţi care veneau şi din alte părţi şi mă întrebau cum să ajungă… eu îi ziceam „Domnule, înscrie-te la Junimea, înscrie-te la Bucovina şi Moldova dacă eşti mai… spadasin, îţi place să, să duelezi.” Alta nu exista aicea, nu exista! Noi n-aveam asociaţii pe ramuri, noi aveam patru facultăţi la Cernăuţi, era Dreptul, Literele, Ştiinţele şi Teologia.

A.S.: Da’ şi fetele mergeau la facultate ? 

T.G.: Cum să nu ?

A.S.: Tot aşa, aveau asociaţii ? 

T.G.: Da !

A.S.: Erau mixte asociaţiile sau… ? 

T.G.: Cum nu ?! Asociaţiile pentru… şi fete şi băieţi, nu se făcea nicio deosebire. Da’, la Bucovina şi Moldova de exemplu şi la societăţile astea de… cu spade nu prea mergeau fetele!

A.S.: Asta vroiam să ştiu… 

T.G.: Dar, era Junimea, care era cea mai mare societate..

A.S.: Dar… apropos… aşa… ce vă mai amintiţi din presă? Oamenii presei… cam ce cotidiene mai erau, ce era atunci ?

T.G.: Aaa… ziare… ziare. Dragă, aveam ziare la Cernăuţi, erau al liberalilor „Glasul Bucovinei,” al naţional-ţărăniştilor „Dreptatea” însă aveam multe ziare evreieşti.

A.S.: Şi care s-a menţinut ?

T.G.: (a enumerat câteva ziare în germană, pe care nu le-am putut reda) Şi ziarele astea, cum să vă spun, presa noastră în Bucovina, era de multe ori rămasă aşa, de la stăpânirea austriacă.

A.S.: Da’ a fost vreun cotidian care să se menţină mai mult timp ? Să aibă apariţii mai mulţi ani la rândul?

T.G.: Erau zilnice, erau ziare zilnice, cotidiene, erau cotidiene. Toate astea, toate erau cotidiene. Aveau şi după aceea „Junimea literară,”Făt-Frumos” ăsta… ziar, reviste… că „Făt Frumos” o ţinea un băiat… se căsătorise cu o verişoară, profesorul universitar de limba română, Leca Moraru, care a avut un sfârşit tragic. Leca Moraru, ca să vă povestesc de acest bucovinean, s-a refugiat la Râmnicu Vâlcea. Îl dăduseră afară din toate… din profesorat, era căsătorit cu vară-mea, Octavia Lupu Morar. Mama ei era soră cu tatăl meu. Ea a avut o voce foarte bună şi la un moment dat a fost şi la operă şi când a selectat-o pentru ca să plece la Viena, la Opera de la Viena, bărbatul ei i-a spus „Uite ce faci, dragă Tache, alegi opera sau m-alegi pe mine…” Şi l-a ales pe el şi a renunţat la operă. Da’ avea o voce… mezzo-soprană era, excepţională. Ei, şi ştiţi cum au trăit la Râmnicu Vâlcea? El cânta din violoncel şi ea din gură prin restaurante. Aşa au fost la un moment dat… profesor universitar de limba română şi mi-a arătat o carte de la Sadoveanu în care îi cerea colaborarea. Şi cum îmi spunea… „Uite, Titi, ăsta e a lui Sadoveanu… Am uitat să-i răspund!” Pentru că Sadoveanu, v-aş spune câteva chestii de-ale lui Păstorel Teodoreanu, da’ sunt prea şocante.

Să povestim… să vă povestesc de Păstorel Teodoreanu. Eu cu Păstorel Teodeoreanu m-am întâlnit aşa-zis din întâmplare. Însă eu am fost prieten foarte bun… să ştiţi că eu am avut totdeauna prieteni mai mari decât mine şi unul dintre aceşti prieteni a fost Traian Popovici. Traian Popovici a fost… aici am şi lista lui Popovici, eu din ziar… totdeauna acest Popovici, Traian Popovici, nepotul lui Dori Popovici. Dori Popovici a fost ministrul Bucovinei… Era Averescu între anii ´26-´27. Atunci a fost Averescu. Dacă vreţi, eu vă spun toate guvernele României de la 1900 şi până astăzi. Nu până astăzi, până au venit comuniştii, că după aia nu m-a mai interesat. Erau nişte ticăloşi şi nu vroiam să-mi încarc memoria… Acest Traian Popovici scria şi poezii bahice. El, m-am întâlnit cu el în special după anul ´40, după refugiu şi… el fusese prefect sub Averescu şi după aceea Antonescu, când s-a reocupat Cernăuţiul în iulie ´41, l-a numit primar la Cernăuţi. Şi el a salvat 20 000 de evrei. Am uitat să vă spun, în Cernăuţi din 127 000 de locuitori, peste 50 000 erau evrei, ca să ştiţi. Şi aicea, dacă îmi daţi voie, aicea e o greşeală. Spune… în anii ´40-´41 primarul Cernăuţiului. Nu, ´40 şi ´41, că în ´40 erau ruşii acolo, în ´41 a fost în memoria colectivă drept salvatorul acestor 20 000 de evrei. Asta vreau să spun şi a apărut o carte, „Spovedania” şi zice că Teodor V., cel care a îngrijit apariţia şi care a anunţat că se află sub tipar, ediţia în limba ebraică a membrilor, memoriilor  (neinteligibil)… V-am citit asta… ştiţi că de multe ori s-a vorbit despre evrei, să nu se creadă că am fost antisemit, nu am… Şi spun că nu am fost şi nu sunt, eu nu am acceptat violenţa în politică. În politică am acceptat numai argumentul, nicio violenţă, de-aia în Cernăuţi între cele două războaie mondiale, în special după ´30 era curentul ăsta legionar. Nu m-am înscris nici la legionari nici la comunişti. Eu am avut o tendinţă… dacă vreţi democrat-liberală, spre liberalism. Asta a fost părerea mea, poate influenţat şi de tata şi de marele Ionel Bratianu, că aşa ar trebui să-i spun, marele Ionel Brătianu, care a fost extraordinar. Însă ce vroiam să vă spun ? Şi apropos de ţărănişti… Ei aveau şi de…. şi mergând la Traian Popovici, stătea vis-à-vis de „Legaţia americană” nu ştiu dacă ştiţi, pe Dionisie Lupu, l-a închiriat… şi avea o terasă, un spaţiu mare, şi-acolo făcea un fel de cenaclu. Ne adunam 5-6 în fiecare seară şi discutam, vorbeam, vă spun, asta înainte de ´41, în timpul lui ´40-´41. Şi la un moment dat scoate un catastif şi începe să ne citească poeziile lui bahice. Noi… noi necunoscători, eu niciodată nu m-am băgat unde nu ştiu, eu n-am fost ca Ceauşescu, să ştiu tot. Nu ştiu, zic: „Domnule, sunt bune, sunt frumoase, da’ cine ar putea să spună dacă sunt bune sau nu? Cine? Păstorel Teodoreanu.” Ei, şi l-am convocat pe Păstorel Teodoreanu… Unde puteai să-l convoci şi pe Păstorel Teodoreanu decât la o cârciumă, la un restaurant de vară. Se mânca, se bea, şi scoate foaia şi începe să citească. Una, două, trei şi îl întreabă pe Păstorel „Ei, maestre, ce zici?” Păstorel spune doar atâta. „Domnu’ Traian, câţi ani ai ?” Şi el spune 53. Şi el îi zice „Dacă aveai 20, erai de viitor!” Ei, pe chestia asta, Traian, care era deştept, a comandat o baterie şi a continuat. Între timp vine un zvon că şi-a schimbat numele Bulevardul Bonaparte, Napoleon Bonaparte în Ilie Pintilie. Păstorel scrie, scrie, scrie şi scrie şi după aceea ne spune nouă următorul lucru :

N-ai crezut-o, măi Ilie

C-ai s´ ajungi aşa departe

Şi să poţi tu, Pintilie,

Să-l dărâmi pe Bonaparte.

Mare-a fost şi Bonaparte

Nu la noi, în altă parte.

Şi de-o fi şi-o fi să fie,

Stradă, azi, nume să poarte

Sau Napoleon Pintilie,

Sau Ilie Bonaparte. (râde)

Altădată, tot Păstorel, într-o reuniune la cârciumă, căci cu Păstorel nu puteai să te întâlneşti în altă parte… Şase persoane şi era o duduie pe care o chema Argentina. Drăguţă… Şi aia nu are de lucru şi spune „Domnu’ Pastorel, nu-mi faci şi mie…” Nu ştiu… n-au trecut nici cinci minute şi Pastorel spune:

Seara, când sting lumina,

Deşi mare patriot,

Vezi că a minţi nu pot…

Mă visez la… Argentina! (râde)

Domnule, era formidabil! Altădată… El nu putea să sufere oamenii îngâmfaţi, oamenii … şi nu puteai să stai cu Păstorel, că el te făcea… din două cuvinte. Era unu’, că eu al doilea nu am întâlnit aşa… şi era o Excelenţă… ceva… nu-mi aduc aminte, şi începe ăla să laude excelenţa aia, să spună că cutare, că cutare… Păstorel stătea ca pe jar. La un moment dat zice: „Excelenţă… aşa… da’ dumneavoastră, care ştiţi atâtea, de ce când le spui la boi „hăis” o ia la stânga şi când spui „cea” o ia la dreapta ? » Ei, şi cu dumneata acuma… „Excelenţă, da’ vedeţi boul ştie!” Ăsta era Pastorel. Domnule, da’ era inepuizabil!  Şi încă o chestie, n-am fost de faţă da’ mi-a povestit cineva. Era la Iaşi şi la o şedinţă sau nu ştiu, era o brunetă cu ifose, ştii dintr-astea… fete care… drăguţă, da’ îşi dădea importanţă. Tot îl roagă să îi facă şi ei un catren.…şi..

Eşti neagră ca cafeaua,

Moale ca catifeaua,

Dulce ca carameaua,

Şi cuminte ca căţeaua. 

Mă rog, i-a spus… altceva i-a spus. Era… vă spun… era aşa ceva… Însă o chestie. Să vă spun ce am păţit cu Păstorel. Era în ´48, de 31 decembrie. Frate-miu zice „Suntem invitaţi la o cucoană pe Lascar Catargiu. Ei, eu duc nişte şampanie, tu caută acolo…” [?] avea lucruri bune, numai lucruri excepţionale. Da’ era departe, noi restul, stăteam pe Cantacuzino, cum îi zice acum ? „Du-te şi ia un kilograam de şuncă… şi cutare…” Când mă duc acolo, mă întâlnesc cu un prieten de-al meu, din Cernăuţi… Şi cine vine, Păstorel. La Scala, acuma nu ştiu ce sunt, modă, confecţii, dracu´ ştie… Era bodegă. Asta era la 11 dimineaţa. La 11 dimineaţa, hai să luăm o gustare cu Păstorel şi cu R. Intrăm înăuntru… Ştiţi la ce oră am ieşit ? La 11 seara. Pe cuvântul meu. M-am dus acasă cu şunca aia, când m-a văzut frate-miu zice „Nenorocitule, unde ai fost? Cum mă duc cu tine la …?” M-a luat, m-a băgat în baie, m-a bărbierit şi erau… şi veniseră şi ăia cu care trebuia să mergem, venise ăla… care avea o nevastă foarte nostimă, foarte drăguţă. Ei, ne-am împăcat şi ne-am dus. Ei, ăsta era Păstorel… Când te întâlneai cu el nu mai puteai să… din banc în banc, din banc în banc. Ăsta era Păstorel Teodoreanu… A murit la 70 de ani, în 1964.

La Cernăuţi, cea mai importantă clădire a fost Mitropolia, clădirea mitropoliei, într-un stil mauro-binzantin din cărămidă roşie şi acoperită cu ţiglă colorată. Mitropolia Bucovinei a fost clădită, făcută de un ceh S., începută în anul 1864 şi terminată în anul 1876. Era una din cele mai frumoase clădiri, ca să nu zic cea mai frumoasă, pentru că mie nu-mi place să exagerez, din sud-estul Europei. Era corpul din stânga… era Facultatea de Teologie plus biserica patriar… biserica mitropolitană. În faţă erau birouri şi era Sala sinodală în care s-a făcut şedinţa Unirii Bucovinei la 1918, în stânga era Sala roşie cu mitropoliţii din Bucovina, în dreapta era o masă cu episcopii din Bucovina. Sala sinodală era excepţional de frumoasă. În faţă era o grădină englezească, în partea dreaptă erau tot nişte birouri şi locuinţe pentru preoţi, în partea din dreapta… Şi în spatele Mitropoliei, în spatele clădirii era un parc cu plante exotice şi trebuia… cum să vă spun … aprobare să mergi în acest parc. În Sala sinodală erau şi diferite, cum să vă spun… fresce, eu nu pot, nu le ştiu pe dinafară, vă rog să mă iertaţi, că sunt aşa de multe, da’ vreau să le spun. Erau scene istorice în Sala sinodală… locuitorii Daciei convertiţi la creştinism, inaugurarea Mitropoliei Suceava a fost cu voievodul Alexandru cel Bun, înfiinţarea Episcopiei sau… din Rădăuţi, voievodul Ştefan cel Mare căutând locul pentru Mânăstirea Putna, împăratul Constantin cu crucea, făcând semnul Victoriei, apostolii mergând prin lume cu Evanghelia, Consiliul Naţional de la Niceea, este… Sfântul Ioan cel Nou adus la Suceava şi îndeamnă erezia lui Chiril, Bucovina face jurământ către Austria de credinţă şi… înfiinţarea Mitropoliei de Bucovina şi a dalmaţilor şi două plăci care comemorează alipirea Bucovinei la România în 1918. Acestea sunt plăcile comemorative din Sala sinodală. Era şi muzeul Mitropoliei şi vă spun şi unele care nu sunt aşa de… Sala sinodală era în marmură şi alabastru şi aşa mai departe… Asta era cea mai importantă clădire din Cernăuţi, dar eu cred chiar din sud-estul Europei. A durat 12 ani după Unire, a durat 12 ani construcţia, încă o dată pe judeţe, arhitectul ceh…

După aceea era Universitatea din Cernăuţi. Sub Carol al II lea s-a construit o aripă nouă, adică mai bine zis încă o anexă la Universitatea care era din Cernăuţi.

A.S.: Universitatea în ce limba se făcea ?

T.G.: Universitatea era în limba austriacă şi din 1919 s-a predat în limba română. Profesorii care au fost sub austrieci au fost păstraţi, obligaţi să înveţe limba română, da’ nu au fost concediaţi, profesorii erau de universitate şi… Aveam o grădină botanică, societăţile sportive, nu ştiu dacă v-am vorbit de ele, aveam pe naţiuni, românii erau Dragoş Vodă, (neinteligibil) erau nemţii, Polonia erau polonezii, şi erau… Astea erau societăţile pentru că în Cernăuţi era o populaţie amestecată, evrei, vă spun cum erau de numeroşi, cei mai mulţi erau evreii, luând după aceea veneau românii, nemţii, polonezii, ceva ucraineni, care erau mai mult în suburbie. Aţi văzut şi manifestaţiile alea care au fost în suburbii şi ceva armeni. Asta era populaţia. În plus Cernăuţiul fiind un oraş de graniţă, toate exporturile, importurile principale din Polonia, din ţările nordice, inclusiv din Germania se făceau prin Cernăuţi. Va să zică era un du-te – vino, în Cernăuţi de comercianţi şi de… cum să vă spun… de fabricanţi. Cernăuţiul, am uitat să vă spun, un oraş industrial, era… avea… industria, industria lemnului, industria alimentară, era industria chimică, industrie textilă, industrie metalurgică, acestea erau industriile din Cernăuţi. Cea mai mare firmă de industrie alimentară era a unui polonez, P.. Am să vă povestesc ceva de această familie, care în 1918 tăia câte doi porci şi îi vindea pe stradă. În 1924 a avut fabrică de mezeluri la Cernăuţi şi după aceea s-a întins la Bucureşti, pe apele minerale, la… Avea, cum să vă spun… această… parte industrială a Cernăuţiului era foarte dezvoltată.

După aceea aş vrea să vă amintesc că pe timpul Austriei s-au înnobilat anumite familii. Şi noi am primit, familia de… eu am scris în povestea asta. Însă ce vreau să vă amintesc, poate totuşi Bucovina este destul de importantă. Numai zece familii de români, numai zece familii de români au primit titlul de „baron”. Asta era foarte… şi aş vrea să vă amintesc aceste .. cavalerii polonezi… un moment…(caută într-un caiet în care are notate toate evenimentele importante) familii care au primit titlul de baron : Balş, Capri, Cristi, Flondor, Erescu, Hurmuzachi, Mustaţă, Petrinov şi Vasilcu. Acestea din urmă la 1806 au primit şi titlul de „conte”. Acestea au fost familiile de baroni români. De altfel am avut să zic aşa contele de la Scala şi erau mai mulţi nobili, iar care nu era aşa era… baronul G., care era mare pictor, iar cel mai bun portretist de ţărani şi care a pictat şi cortina Teatrului Naţional din Cernăuţi, baronul R.. Erau o mulţime de români, au fost aceste zece familii care au primit titlul de „baron”. Pe urmă au primit prin ’40, printre care şi noi am primit acest titlul, da’ era mai puţin important.

A.S.: Despre tradiţii, obiceiuri, ce ne puteţi spune ? Erau foarte multe la sat… asta până în 1940, perioada aia de dinainte de război….

T.G.: Obiceiuri, ca să vă spun …urările. Urările de Crăciun, de Anul Nou.. .Mi-aduc aminte că imediat după Unire, când au venit şi cu armata română, atunci, şi au venit să ne ureze de Anul Nou vreo 100 de inşi cu Capra, cu Ursul… Cum să vă spun, cu toate chestiile astea… obiceiuri… Şi de Ajunul de Crăciun veneau cu Irodul, astea toate se făceau şi în costumele de epocă, mă înţelegeţi? Tradiţiile astea se păstrau, după aceea erau mesele astea care… tradiţiile… a mâncărurilor de post. Eu ştiu de la noi de post, de Ajunul Crăciunului posteam şi se făcea, se mânca peşte, da’ se făcea şi răcitură de peşte, de crap. În special la noi, în Bucovina, era crap, era crapul de la… Am uitat să vă spun, era ceva specific bucovinenilor. De exemplu preoţii. La noi, Bucovina era punctul religionar, fondul religionar avea sute de mii de hectare de pădure. Preoţii care erau din Bucovina trebuiau să aibă facultatea de teologie, aici obligatoriu era Seminarul, adică liceul. La noi nu exista, cel puţin eu nu… asta era în o mie nouă sute, pentru că noi aveam Facultatea de Teologie, era cea mai bună din România sau poate cea mai bună din sud-estul Europei. Foarte bună, nişte profesori eminenţi, eminenţi profesori am avut la Teologie. Eu am făcut parte dintr-o familie de preoţi, dacă v-aş arăta arborele genealogic din 1700, din 1700… am avut numai preoţi şi străbunicu-miu a fost preot, de-acolo numai preoţi şi noi am avut moşia la (Nota reporterului: Muşeviţa, Ruşeviţa… nu am înţeles exact). Şi acum erau preoţi, ca să vedeţi.. ăsta este arborele genealogic, eu sunt aici, eu sunt aici. Uitaţi-vă! Când am primit titlul de cavaler de… aici este în ce an ?

A.S.: 1970 ?

T.G.: Nu, da’ am fost înnobilat în anul 1792. Uitaţi-vă acolo, am stema Bucovinei. Da’ ăsta e… poate dacă o să fac unul bun, când o să vie, am să-i dau şi domnului profesor un… am mai multe exemplare. Da’ vă spun, nu sunt făcute ca lumea. Aşa că erau tradiţii… prima zi de Crăciun se făcea la noi tot timpul. În mod tradiţional se aduna familia prima zi de Crăciun. La prânz, seara, când eram studenţi, mai mari, se făceau ceaiuri la fete. Veneam invitat la fete, se făceau ceaiuri, a doua zi de Crăciun mergeam la un unchi, iar seara mergeam la alte fete. A treia zi, tot aşa se făcea, până la Sfântu Ion, până la Sfântu Ion. Era Carmen Săveanu, Vera G., Cuchia Târnavski, Rita Lupu, vă spun… o mulţime de fete ne invitau la ceaiuri, astea, care se ţineau lanţ. Erau tradiţiile astea, care nu se… nu mai ştiu. De exemplu, într-un an la noi s-a făcut Revelionul şi s-a făcut o piesă de-a lui Vasile Alecsandri. Nu ştiu cine-l… sau cum o mai… şi zice, s-a făcut o piesă de teatru, era „Armonia”, care era o societate de muzică, „Armonia” şi într-un an au aranjat Revelionul la Teatrul Naţional şi acolo s-au legat de diferite personalităţi, de tatăl meu s-a legat, era chirurg şi erau… cu alifiile. Şi într-o scenetă „Eu cu cuţitul pe toţi vă tai, iar eu vă scap cu alifii”. Vă spun, sunt… erau chestii din ăstea, de toate personalităţile Cernăuţiului… se ocupau.

Era o viaţă foarte frumoasă, cei mai frumoşi ani din viaţa mea, poate că eram şi tânăr, pot să spun că i-am trăit la Cernăuţi. N-am mai găsit… pentru că prin aceste baluri, aceste tradiţii, opereta, de aceea i se spunea şi „mica Vienă” Cernăuţiului, pentru că patina austriacă a fost 143 de ani, din 1775 până în 1918. Şi nu se putea să nu lase o patină, o impregnare a spiritului austriac. Toată intelectualitatea din Cernăuţi, vorbesc majoritatea, şi-a făcut studiile în Austria, în limba germană. Tata a făcut studii la Viena pentru că era bolanv cu plămânul şi era o regiune mai de munte şi a început studiile de medicină la Insbruck şi le-a terminat la Viena. La Viena el a fost numit în 1911, a fost numit profesor la Universitatea din Viena de Ginecologie şi Obstetrică. A făcut, a lucrat la Viena, a lucrat în Germania la Dresda, la Berlin, şi după aceea a venit în România, adică în Cernăuţi. Pentru că tata simţea că îi român, nu ştiu, a avut aşa o fobie… nu o fobie… o plăcere să spuie… când locuia în Austria, zicea „Nu rămân la Viena că noi, aceşti români, avem şi o altă datorinţă”. Şi a venit… a venit la Cernăuţi.

A.S.: Dumneavoastră n-aţi fi vrut să vă întoarceţi la Cernăuţi?

T.G.: M-am întors la Cernăuţi în 1990. Duduie, a fost o tragedie!!! Una din casele mele de acolo… Asta e una (ne arată o fotografie). Patru case am avut, una este asta, una din case. Aicea era subsol, parter, aicea aveam şi o terasă. Când am construit-o, casa, l-a chemat pe Taylor, fabricantul de mobilă şi a luat dimensiunile şi a făcut mobila după casă. Totul ne-a rămas. Vreau să spun un lucru pe care vreau să-l menţionez. Nu am documente. De ce nu am documente? De ce nu am? Pentru că în 1940, când s-a cedat, nu s-a cedat, s-a ocupat, că aia n-a fost cedare, s-a ocupat Cernăuţiul. Noi, trei fraţi, eram pe zonă, frate-miu cel mare şi cu mine eram concentraţi, frate-miu mijlociu, Nicu Constantin, era căpitan de aviaţie şi, bineînţeles … iar mama era la surorile ei de la Craiova. Şi în Cernăuţi ne-a rămas tot. Absolut tot. În ’41 când m-am întors, am găsit zidurile. Atât! În casa asta am găsit mobila. Atât ! Da’ documente, tot, totul… au dispărut. Totul a dispărut. De aceea nu avem documente, cum să vă spun, palpabile, uiaţi-vă, eu nu pot să mă …. împac decât cu harta asta! Cu harta asta mă împac eu, a României întregite ! (s-a ridicat în picioare şi impunător, ne arată harta României întregite). Nu cunosc altă hartă, asta o cunosc!!! Să ştie lumea… Eu sunt un anonim, nu sunt un nimenea, nici n-am vrut să apar, pentru că în timpul comunismului îmi venea să mă ascund în gaură de şarpe, să nu-i văd pe aceşti ticăloşi! Harta asta, România întregită, asta o cunosc, nu cunosc altă hartă!!!! Să ştie lumea… nu pot să cunosc. Am să mor, nu mai am mult de trăit, 90 de ani, da’ am mintea întreagă şi pot să merg şi am o memorie încă destul de bună. Îmi amintesc atâtea şi atâtea… !!

A.S.: Şi cum vi s-a părut Cernăuţiul când v-aţi întors ? 

T.G.: Aşa, am venit la Cernăuţi. Am mers cu… eu sunt la o Casă de Ajutor Reciproc şi preşedintele acestei case, Dumnezeu să-l ierte, a murit şi el, eu am rămas aşa singur… a fost inspector, a fost inspector la Banca Naţională din Cernăuţi. Şi… cică „Domnule, hai să facem…” în ´90 era, hai să mergem la Cernăuţi. Şi am făcut o excursie la Cernăuţi. Cernăuţiul astăzi mi s-a părut un târg, un târg uitat de Dumnezeu, la marginea unei ţări, ca să nu mai vorbesc de ţară… un târg cu case dărâmate, casele mele sunt într-o ruină… într-o ruină…. Aveam o grădină la casa bătrânească de vreo 4-5000 de metri pătraţi, excepţională, frate-miu comanda flori de la o firmă olandeză cu trandafiri, cu dalii, cu pomi. Ce mai este ? O ruină ! Acoperişurile sparte, aicea aveam o grădină, gardul de fier rupt, în Piaţa Unirii, unde era monumentul Unirii cu soldatul şi cu o fată la genunchi, Bucovina, în spate un zimbru… era un cerşetor! Cine? Lenin cu mâna întinsă! Ce vă pot spune de Cernăuţi ? Am fost la mormântul tatălui meu şi acolo am plâns, eram cu mai mulţi, cu ăştia de la… Am plâns. Zic, tată, pentru ce-ai luptat ? Ce a ajuns Cernăuţiul?! Ce a ajuns Cernăuţiul ?! Un târg împuţit la o margine de ţară nenorocită!!! Mica Vienă de altădată… Asta este… de aceea nu pot să uit! Nu pot să uit şi am spus când am fost la mormântul lu’ tata… Este criptă făcută, nu s-a atins de ea, e adevărat. Am fost la… pentru că bunică mea din partea lu’ tata a fost soră cu pictorul Pucevki, nu ştiu dacă aţi auzit de pictorul Pucevski, cel mai mare pictor al Bucovinei, da’ cum să spun? Mormântul lui era distrus.

Singurul mormânt, al lui Aron Pumnul, a fost primul profesor de limba română la liceu şi prieten cu Eminescu, de aceea vă spun că la Liceul „Aron Pumnul” a fost elev şi Eminescu. Trebuie să ştiţi că aţi învăţat de Eminescu. A fost şi Eminescu la „Aron Pumnul” elev. Da’ a fost numa’ vreo două clase. Nici n-avea nevoie, pentru că era un geniu. El era un geniu. Era la Universitate fără… nu mai avea nevoie de… Certificatele lui Eminescu le-a scos unchiul meu, Radu Zbirea le-a găsit. La literatură avea note excepţionale, la matematică şi la celelalte mai puţin. Era un geniu, ce să vă spun… Când citesc poeziile astea şi compar cu Eminescu, domnule, nu ştiu cum să vă spun, eu sunt un om al trecutului, nu sunt om al prezentului, de aceea în politică nu m-am băgat, nu m-am băgat…

Am vrut să mă înscriu în Partidul Liberal, mai bine zis, m-am înscris la 9 ianuarie 1990 şi am plecat în martie ’90 ! Pentru că aceştia nu mai erau liberalii pe care i-am cunoscut eu, pentru mine Radu Câmpeanu a fost o deziluzie, absolut o deziluzie, păcat, că avea talent. Era singurul om care ştia să vorbească, dar caracter? Mai bine nu vorbim de caracter… Şi a lui Lăzărescu, care a fost trădător şi aşa mai departe… nu mai vorbesc de ăştia care o fac pe democraţii astăzi. Când mă uit la aceste lichele care apar la televizor, care au fost poeţii de curte ai lu’ Ceauşescu şi acuma îi vezi la televizor, îl vezi pe Adrian Păunescu, acest bivol, că e cât un bivol, care are talent, da’ păcat de talentul lui, pentru că este o lichea ordinară, o lichea ordinară. Şi câţi alţii? Silviu Brucan, acest Silviu Brucan, Brukner, că e evreu, să ştie toată lumea, nici el nu contestă asta ca alţii, cum contestă Petre Roman, pe Petre Roman îl cheama (neinteligibil) şi bunicul lui a fost rabin de Oradea. Dar, acest Silviu Brucan, ne dă lecţii de democraţie!? Şi lasă televizorul, îl dă câte o oră pe… pe săptămână!? Se poate? El, care era adjunct la „Scânteia” şi scria acolo că toţi democraţii să fie omorâţi !! De Coposu a spus să fie omorât, democraţii aceştia ne dau lecţii de democraţie?! În ’90, că am luat parte la Revoluţie, da’ nu ca membru de revoluţie, nici n-am nevoie de carnetele lor.

Eu, carnetul meu, carnetul meu de conştiinţă, am luat prima dată parte la manifestaţia anticomunistă la 8 noiembrie 1945. Eram magistrat în Bucureşti, aici. Şi noi n-am mers la servici, eram liberi, şi am fost la Nestor, cine îl ştie, îşi aduce aminte de cofetăria Nestor, unde azi e Hotel Bucureşti, şi venise armata şi a înconjurat piaţa, că nu dădeau voie. Şi au venit studenţii şi au rupt cordoanele cu M.B, M.B că acuma, Maniu-Brătianu au coordonat şi ne-am dat şi noi jos de la cofetărie şi am intrat în mulţime şi am manifestat acolo deşi eram magistrat, deşi eram în magistratură şi au venit opt camioane, cu Apostol în frunte, cu bătăuşi înrăiţi şi băteau mulţimea. Era statuia lui Carol I pe care porcii ăştia au dat-o jos. Şi au făcut, făceau opturi prin aer şi băteau cu răngile, băteau mulţimea, în frunte era Gheorghe Apostol. S-au răsturnat două camioane şi le dăm foc. Şi au început să tragă şi a murit lume. Asta a fost prima manifestaţie anticomunistă la care am fost acolo, prezent, până la ora trei după-masa, până la trei după-masa am stat acolo.

Iar la 22 decembrie, la 21 decembrie nu am fost, că am fost acasă şi mă uitam la televizor, nu ştiam ce se petrece. În 22 decembrie am plecat la ora nouă dimineaţa cu un prieten de-al meu, cu care intrasem la minele de cărbuni, Mihail Mihai, şi ne-am dus în piaţă, şi-am fost în faţa Comitetului Central când au venit elicopterele şi au ieşit vreo 30 de securişti şi lumea striga „Armata e cu noi!” şi au venit elicopterele şi l-au luat pe Ceauşescu şi spunea că a venit un guvern Corneliu Mănescu, fostul ministru de externe. Nu era adevărat, da’ lumea vorbea. Şi atuncea l-au arestat pe Ceauşescu şi l-au ţinut că au spus că sunt terorişti şi că mai ştiu eu ce… Dar Ceauşescu era arestat din 22 decembrie şi toţi oamenii care au murit după 22 decembrie, 1000 de oameni, au murit de… pe gratis, ca să zic aşa. Ca să pună unii mâna pe putere şi să inventeze terorismul. Unde sunt teroriştii ? Unde sunt teroriştii ? Să-mi spuie şi mie unu’… Unu’ nu l-au găsit. Unde sunt teroriştii ? Să-mi spuie mie Iliescu, când a vorbit el şi-a spus că vrea să cheme armata ruseasă şi generalul Guşă s-a opus, a spus că nu-i nevoie, şi-acuma spune că nu-i adevărat, comuniştii au avut idei bune, da’ au fost greşit aplicate. După aceea a mai spus că România are nevoie de un despot luminat, asta ne-a spus Iliescu. Asta a spus! Şi acuma ce se întâmplă? Mie nu mi s-au dat proprietăţile înapoi în întregime, nu mi s-au dat! Nici titlul de proprietate nu mi l-au dat la pământ. Nu, asta nu este democraţie! Asta nu este democraţie! Nu poţi să faci peste noapte democraţie, dintr-un comunist nu poţi să-l faci peste noapte democrat. Uitaţi-vă în guvernul ăsta, să-mi spuie unu’ care n-a fost comunist, unu’ să-mi spuie că n-a fost comunist, unu’ să-mi spuie! Când îi vezi pe toţi, sunt umflaţi ca cu pompa! Pe Cosmâncă, pe dinozaurul ăsta, îl vezi pe Mitrea, şoferul ăla de pe tiruri sau pe alţii. Ăştia sunt miniştri?!  Am cunoscut miniştri, da’ erau oameni! Aţi înregistrat? Nu mi-e frică! Ce-o să-mi facă mie la 90 de ani? O să mă omoare, ei şi? Am rămas cu vederile mele! 

A.S.: Aţi avut probleme în România pentru faptul că eraţi bucovinean ? Credeţi că vi s-au tras toate astea datorită faptului că eraţi bucovinean, sau aşa a fost ? 

T.G.: Să vă spun drept, prin anul ’50, nu ştiu ce a trebuit să fac, o acţiune, să dovedesc nu ştiu cât… că sunt român. Adică vroiau să mă trimită înapoi la Cernăuţi şi prin tribunal, nu ştiu, nu-mi aduc aminte… am sentinţa pe aici, pe undeva, sau o am dincolo, că nu mi-am adus tot ce am am… (la fiul său, unde a locuit înainte).

A.S.: Şi deci aţi avut ceva probleme … 

T.G.: Da, a trebuit să mă duc la tribunal, să dau nişte declaraţii, să vadă că sunt cetăţean român şi am cetăţenia română. Acuma eu nu pot să mă plâng, nu mă plâng din punct de vedere material, dar nu că am făcut vreo concesie, ci am avut prin drepturile mele. Sunt pensionar, pensia mea de bază, sunt veteran de război decorat cu două decoraţii, de pe front, nu din pat, sunt magistrat dat afară în mod abuziv de comunişti şi sunt considerat acuma, de curând, refugiat şi primesc ceva şi pentru chestia de refugiat. Însă ce am lăsat acolo, acuma nu mai contează… Nu mă doare că am lăsat averea, mă doare că Cernăuţiul nu mai e al nostru. Asta mă doare, nu ce am lăsat acolo… Şi Basarabia. Tot! Mă doare că nu mai este România ceea ce a fost şi nu mai are oamenii pe care i-a avut! Doamne, Ionel Brătianu a spus un lucru mare : „Politica este o ştiinţă şi o artă, o ştiinţă care se învaţă în 15-20 de ani, nu se învaţă peste noapte.” De ce nu ştiu ăştia politică, ăştia de azi? Pentru că politicienii adevăraţi au fost omorâţi în închisori, au fost omorâţi la Sighet, ăştia au fost politicienii care puteau să… nu ăştia de azi. Nu avem politicieni. Avem doi economişti buni, după mine, eu nu sunt doctor în economie, nu se mai potriveşte economia de atunci cu economia, dar o lege rămâne: cererea şi oferta, asta va rămâne în vecii vecilor, amin! Avem doi economişti buni, părerea mea. Este Isărescu şi Stolojan. Cred că pe Stolojan dacă l-au ţinut şase ani la Banca Mondială, nu l-au ţinut că este incapabil. Este? Şi noi avem nevoie de economişti, n-avem nevoie de ăia care trăncănesc cu limbile lor de lemn. Am avut discursurile lui Titulescu şi îmi pare rău că le-am împrumutat cuiva. Trei-patru pagini, atâta, da’ spunea tot! Brătianu nu prea vorbea. Ştiţi ce făcea Brătianu? Stătea acasă şi citea cărţi de istorie şi nu se băga în toate rahaturile, însă ce avea el? A ştiut să-şi aleagă colaboratorii şi-i lăsa pe ei şi numai dacă era o chestie importantă, veneau la el. Atunci era… dar el avea colaboratori, la finanţe l-a avut pe frate-său, pe Vintilă Brătianu.

Interviu realizat de Ana Sandu, la domiciliul domnului Tit Gheorghian, din Bucureşti.

Transcrierea interviului – Ana Sandu

 

Anunțuri

Un gând despre „Refugiați din alte vremuri – bucovinenii din România

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s