Trei găini plagiate

În stagiunea curentă a Teatrului municipal de păpuși pentru copii „Guguță” din Chișinău este inclusă piesa „Trei găini, printre străini”. Aflăm că autori ei sunt Veronica Boldişor și Nicolae Rusu, că regia a fost semnată de răposatul Victor Ştefaniuc, că scenografia a fost făcută de Petru Balan, iar muzică a fost compusă de Ilie Văluță. Din descrierea piesei publicată pe pagina teatrului aflăm că e vorba despre trei găinuşe poznașe, care îndrăznesc să-şi ia lumea în cap şi să pornească în căutarea unei vieţi mai bune, că au avut norocul să întîlnească Zâna cea bună, care le dăruieşte ceva ce le schimbă viitorul.

Ilustratele au fost preluate din „Ala Bala Portocala”, Liviu Deleanu, Chișinău, 1972, autor  E. Kamin.

M-am prezentat la spectacol cu fiul meu. Eram  vreo patruzeci de copii și părinți în sală, așadar, un public modest. S-a scurs multă apă pe Bîc de când nu mai trecusem pe la „Guguță”. Să fi fost vreo 16 ani? Ultima oară am văzut acolo piesa „Pâinică de la iepure” de Iulian Filip, despre care, cred, am și scris un laudatio tipărit în ce era pe vremuri cotidianul „Flux”. Nu se poate spune că aveam așteptări enorme de la cele trei găini expatriate, (teatrele de păpuși pentru copii nu sunt o prioritate a economiei noastre naționale în plin paradigmă neoliberală) dar eram curios să aflu cum se schițează în imaginația colectivă a compatrioților mei imaginea noastră, a celora mai bejenari – a găinilor plecate printre străini. Înainte de începerea spectacolului prezentatoarea a insistat și ea că povestea pe care urma să o vedem era plină de tâlc, cu toate că nu a folosit exact acest cuvânt, ne-a îndemnat însă să fim atenți la substraturi, a pomenit în treacăt și despre cei plecați de acasă. În timp ce vorbea ea, tot mai neliniștitor mi se ridicau din adâncurile memoriei niște cotocodăceli sunducoase. Alte trei găini, supărate rău, îmi tot țipau difuz în cor, că ce vom vedea nu va fi decât un simulacru al lor, o copie proastă. Le-am înăbușit scărpinându-mă întâi într-o ureche, iar apoi și în cealaltă. Începea spectacolul. Muzica cacofonică îi dădea bice. Se făcea că era o babă Dașa, roșcată și îmbrăcată în culori preponderent roșii, care avea trei găini și un cocoș tot roș. Baba Dașa și cocoșul se tot ciondăneau cu sărăcuțele porumbace. Asta le face să-și ia lumea în cap și să o șteargă de la gospodărie. Umblă prin lume flămânde și târfoșite (exact ăsta e cuvântul cu care au fost la un moment dat descrise). Dau să fure niște mâncare dintr-un hambar pe care îl găsesc în drumul lor. Dar hambarul e păzit de niște dulăi răi, pe care ele încearcă să-i seducă voluptos, fapt, evident imposibil. Sunt gonite. Nenorocitele ajung în sfârșit pe Muntele găinilor, unde dau de Zâna bună, îmbrăcată, ce surpriză, în albastru. (Europa! – sar eu iar la concluzii, iar baba Dașa o fi mîna Moscovei?) Zâna le dă un ou de aur, pe care tre să-l clocească vreme îndelungată. Găinile se întorc cu oul acasă și fac așa precum le-a poruncit zâna. Din el iese un alt cocoș, care nu prea se deosebește de cel original, doar că are pene aurii. Păsările fac rapid o revoluție. Baba Dașa și primul cocoș sunt bătuți și goniți de la gospodărie, iar cocoșul ieșit din oul auriu, într-un curios gest de incest, își calcă cele trei cloște. Sfârșit. După piesă are loc o tombolă iar la ieșire fiecare copil primește câte o ciocolată. Nici autorii nu cred că spectacolul în sine e suficient pentru a-i readuce pe copii în sala teatrului.

Găinile din memoria mea tot nu încetau a codcodăci: – Dar nu-ți spuneam noi! E doar o copie proastă! E doar o co-pi-e proa-stă! Un cogemite plagiat! Co! Co! Co! Și mai e și propagandă necizelată de doi bani! Co! Co! Co! E revoltător! Revoltător! Ce viitor! Și ce-au făcut, au înlocuit un violator cu altul? Violatorul din viitor! Co! Co! Co! Ne-au și făcut „târfoșite”! Ia privește-ne, om fi noi trepădușe și afurisite, dar toate avem șolduri grase, suntem chipeșe și arătoase, suntem grozav de răsfățate și fudule (din păcate), dar și mândre! Chiar țâfnoase, dar în niciun caz „târfoșite”!

Ajung acasa tot cu gândul la găini. Și-au atins scopul! Merg să caut cartea unde le-am întâlnit întâia oară. Așa, „Trei găini, printre străini”, poveste în versuri scrisă de Liviu Deleanu (o aveam în Ala Bala Portocala, ed. Lumina, 1972, dar poezia a fost scrisă mult mai timpuriu și ar trebui să se țină cont de acest context original când e citită azi). Numele lui Liviu Deleanu e periculos acum, că e scriitor sovietic, mai are și origini evreiești, și chiar de-ar vrea să-și creștinească găinile, așa cum l-a creștinat mai nou Spiridon Vangheli pe personajul său Guguță, (care a inspirat și denumirea teatrului nostru), dar n-o mai poate face căci a trecut în lumea celor drepți în 1962. (Mă întreb, dacă nu cumva numele celuilalt mare teatru de păpuși din Chișinău – Licurici – nu a fost inspirat din scrierile lui Deleanu? Știe cineva?)

În versiunea lui Deleanu, stăpâna moțatei, bogheatei și a gușatei nu e deloc Dașa ci Tinca, și e iubitoare, în niciun caz violentă, plus că e gata îmbrăcată în albastru! Credeți sau ba, dar și cocoșul original e albastru (!) în versiunea ilustratorului E. Kamin! Recitesc întreaga poveste. E sublimă. La Deleanu, găinile aveau tot felul de neajunsuri, erau din cale-afară iubitoare de ocară, pizmărețe, hrăpărețe și nespus de certărețe, toată ziua în ogradă se țineau numai de sfadă. Văd că vreți să știți cu cine? Se-nțelege de la sine, tot cu bietul cocoșel, c-a rămas cu pene sure de la câte-a fost să-ndure… Se răsteau la el cu ocări și mustrări. Iar cocoșul înțelept, ce ar fi putut să facă altceva decât să tacă? Dar pân la urmă și-a ieșit și el din fire, și le-a amenințat cu varga, iar găinile zburlite s-au simțit obijduite, și-au plecat în lumea mare. (Spre deosebire de varianta de la teatru Guguță, la Deleanu nu există violență fizică între găini.) Și plecate așa fiind, obosite, colbuite, și grozav de flămânzite se gândesc la tot ce vrei, și la baba drăgostoasă și la cocoșel, sărăcan și vai de el, care atâtea îndurat-a de la ele… O zi întreagă au umblat, au dat și ele de un hambar, de unde, mult mai bine închegați în narațiune, apar doi dulăi care, de fapt, vroiau să le-nșface, căci așa găini bondoace chiar și lor le sunt pe plac! Au tulit-o însă pe câmpii, toate trei cât ai clipi. Iar când zorile să iasă, iată mi se-ntorc acasă. Câte una fără sfadă, întră toate în ogradă. Versiunea lui Deleanu e mult mai bogată în sensuri, pe care, vă îndemn, la fel ca și prezentatoarea de la teatru să le căutați și descoperiți singuri, chiar dacă e să scoatem povestea din contextul ei istoric. Dealtfel Deleanu în general merită citit și recitit.

Să revenim la plagiarism. În Republica Moldova, după cum bine știm, de la Maia Sandu încoace, cel puțin un fel de plagiarism este persecutat dur. La fel e și în Europa sau, în celălalt mare donator al Moldovei, SUA. E suficient să ne aducem aminte despre marele scandal al spiciului Melaniei Trump, soției candidatului la prezidențialele din SUA, Donald Trump (pe care unii îl fac cocoș portocaliu), plagiat în mare măsură de la Michelle Obama, soția actualuli președinte al SUA, Barack Obama. Caz care a dus la o discuție foarte aprinsă în massmedia mondială și care încă mai mocnește. Plagiarismul lui Trump a fost pus până și pe spatele culturii Europei de Est. Melania Trump e din Slovenia, adică, e și ea un fel de „găină târfoșită”. Cu tot riscul de a turna apă la moara cea rea (vedeți scrisoarea deschisă de protest adresată celora de la Washington Post unde a fost publicat textul care leagă plagiarismul de sistemul educațional din Europa de est), plagiatul este, așadar, o temă extraordinar de acută atât în Moldova cât și la nivel global. În cazul teatrului Guguță este și periculoasă, căci cât n-ar impune Maia Sandu, candidată la apropiatele prezidențialele moldovenești, camere de luat vederi în fiece sală unde are loc bacalaureatul, dacă copii sunt obișnuiți de la păpuși cu plagiatul, acesta nu va fi eradicat niciodată. Evident, argumentul Maia Sandu este cel mai superficial în discursul însușirilor parțiale sau integrale de conținuturi și prezentarea acestora ca opere proprii. Plagiatul nu trebuie neapărat dezrădăcinat prin frică și apoi, nu cumva plagiatul o fi mai bun decât nimicul? La urma urmei, cele trei găini plagiate mi l-au readus într-un sfârșit în cadrul memoriei de lucru pe Liviu Deleanu și opera sa, iar acest text vi-l readuce și domniilor voastre. Orice scriitor e un vampir, vorba lui Cărtărescu. Unii fură mai bine, alții mai rău. Fără copii mai mult sau mai puțin fidele n-ar exista nici viața așa cum o cunoaștem…

Există totuși o diferență fundamentală între plagiatul lui Melania Trump și găinile de la Guguță, care are de a face în primul rând cu puterea financiară și privilegiul. Melania Trump e la un capăt al distribuției de bunăstare și plagiază pentru că asta e practica zilei, pentru că așa fac politicienii și cei din anturajul lor, iar discursul politic nu e despre conținut ci doar, eventual, aparență, știu eu, stil. Cei de la Guguță se află cât colo în celălalt capăt. Activează în condiții austere, care, zic unii, impun o imposibilitate a creației. Fură ca să supraviețuiască? De aici și violența, și revoluția, și neimportanța proprietății intelectuale, inclusiv de ordin nematerial. E curios că pe pagina teatrului apare și sigla Televiziunii și radioului național.

Să închei totuși într-un mod liric, cu un citat din „Trei găini, printre străini” în versiunea semnată de Deleanu: – Cine știe, Cine știe, cum va fi poimâini să fie? Întrebarea e cam grea. Vom trăi și vom vedea.