Ceaușescu implicat în exodul kenyenilor către Europa?

Keep on moving

Little by little

Never give up.

/Stella Mwangi, Haba haba/

Acolo unde apare un dualism întâlnim de obicei și un proces de învrăjbire, o separare între un „noi” și un „ei”, precum și o declarare a superiorității unui principiu asupra celuilalt: sus – jos, bine – rău, eu – sine impersonal. Astfel ia naștere o adevărată luptă.

/Peter Sloterdijk, Critica rațiunii cinice/

 

Åsne Seierstad, scrie la un moment dat în „Unul dintre noi” – un excepțional reportaj în care sunt reflectate atacurile teroriste din 22 iulie, 2011, din Norvegia, soldate cu moartea a 77 de persoane, rănirea a 319, și cu o durere de nestins în inimile a mii de oameni – despre cum făptașul acelor crime oripilante, Anders Breivik, își ia o pauză din munca sa asupra explozibilului pe care îl sintetiza din bălegar și pe care intenționa să-l detoneze în fața clădirii Guvernului Norvegiei, pentru a privi Eurovizionul.

‘Pur și simplu iubesc Eurovisionul,’ a notat Anders Breivik într-o postare sâmbăta, 14 mai. Vizionase toate semifinalele concursului. ‘Țara mea, ca de obicei, e reprezentată cu o piesă de rahat și politic corectă. O căutătoare de azil, din Kenya, cântă sub ritmuri de bongo. E reprezentativ pentru Europa și țara mea… În orice caz, sper ca Germania să câștige.’ Interpreta piesei despre care a scris Breivik e Stella Mwangi, iar piesa se numea – Haba haba, ceea ce s-ar traduce din suahili cu „pas cu pas” (nu are nicio treabă cu cartea lui Johannis) sau, eventual cu, picătură cu picătură, căci hujaza kibaba, care urmează după Haba haba, înseamnă „a umple vasul” – picătură cu picătură se umple paharul. Versurile piesei lui Mwangi pot fi înțelese la modul direct, importantă e mișcarea și dansul sau, inclusiv și datorită faptului că a păstrat limba suahili în piesă, ne putem gândi la mișcare ca la o mare migrație continuă a oamenilor și popoarelor, care este parte indispensabilă de natura ființei umane, fapt consemnat și de importanți gânditori europeni moderni – Deleuze și Guattari, de exemplu în „1000 de platouri”. Versurile piesei sunt despre cum bunica și bunicul își povățuiesc nepoata despre cum va crește mare și va deveni orice-ar vrea ea să devină, și că poate descoperi alinarea în lucrurile cele mai mici. Lui Brevik nu avea cum să-i placă o piesă în care sunt cântate legăturile puternice familiale, el fiind lipsit de ele. Îmi imaginez că în „Huba, huba” (Mwangi s-a născut în 1986) există și o mare doză de nostalgie și dor. Nu știu dacă și bunicii ei au ajuns în Norvegia odată cu părinții ei în 1991. Nu știu cât de des se văd. Refugiații fug cum apucă, uneori lăsând în teritoriul de unde încearcă să scape membrii familiilor lor mai puțin apți să călătorească, cu toate că rămânerea în urmă este adestea echivalentă cu o condamnare.

Screenshot from 2016-03-29 20:37:43
Stella Mwangi, instantaneu dintr-o piesă mai nouă, Lookie, lookie

Se prea poate că piesa Stellei Mwangi a fost aleasă de norvegieni să-i reprezinte la Eurovision nu doar pentru fluiditatea ei sau ritmul săltăreț, ci și pentru că Mwangi prin textele și luările sale de cuvânt adesea discută discriminarea cu care ea, familia și comunitatea ei o înfruntă în Norvegia. (Nici Seiestad nu trece cu privirea acest fenomen, nimic nu trebuie muşamalizat. Trebuie să discutăm despre tot. Breivik nu a împușcat doar norvegieni getbegeți pe Utøya. Bano, o tânără de origine curdă, una dintre victimile lui Breivik, a emigrat doar cu părinții din Iraq, fără bunici.)

Dar de ce or fi ales părinții Stellei calea bejenăriei? Se pot găsi lejer texte unde se spune că în perioada Războiului Rece Kenya se bucura de o relație specială cu democrațiile Europei de vest și SUA, dat fiind faptul că era percepută de către acestea drept un avanpost strategic regional împotriva influențelor comuniste care se prelingeau din Etiopia si Tanzania. (Africa socialistă e o temă despre care știm prea puțin, inclusiv în versiunea kenyană, prin președintele Jomo Kenyatta.) Pe când în Europa au început să se dărâme zidurile politice de tot felul, Kenya, sub regimul lui Daniel arap Moi avea o economie stagnantă, prețul țițeiului era în creștere iar prețurile la produsele agricole erau în scădere. Occidentul nu mai trata Kenya preferențial, nu mai vroia să închidă ochii la guvernarea autoritaristă a președintelui Moi, care conducea Kenya din 1978, cu toate că acesta a impus, practic, oponenților săi guvernarea pluripartită, cât de contradictoriu n-ar suna. Moi va rămâne în istorie ca președintele kenyan autoritar dar și avocat de nevoie al pluripartitismului. Democrațiile vesticii nu mai puteau trece cu vederea în mod deliberat creșterea gradului de represiune politică din țară, inclusiv cazurile tot mai răsunătoare de tortură, care avuseră și încă mai aveau loc în infamul palat Casa Nyayo. (Parțial aceste informații au fost făcute publice în 2003, după alegerea lui Mwai Kibaki drept președinte al Kenyei).

Citire din „Într-o zi voi scrie despre locul ăsta” de Binyavanga Wainaina, scriitor kenyan:

„E 1983. Fac laba. Moi își clădește Palatul Marii Puli. Fiecare dictator trebuie să aibă câte unul din ăsta. Acesta se numește oficial Casa Nyayo. Moi știe deja că pentru a guverna Kenya, va trebui să verse sânge. Pe când guverna credeam că el pur și simplu n-are noroc, că torturează, pentru că se zbate cum poate. Acum, după ce a fost îndepărtat de la putere, descoperirăm că subsolul acelei cogemite clădiri, ascunde o cameră de tortură, special proiectată de oamenii lui, cu ajutorul lui Nicolae Ceaușescu. Nimeni din Occident nu se plânge. Bunii prieteni vestici ai lui Moi. În subsolurile clădirii se cotonogeau și înecau intelectuali, activiști, scriitori. Erau lipsiți de somn. Li se striveau testicolele.”

Vi s-a întâmplat oare să fiți speriați de BAU-ul unei fantome de pe pagina unei cărți, care nu e deloc o poveste de groază? Nu avea nicio șansă să fie acolo și când colo „BAU! BAU!” și te trec fiorii… Cum? De unde? Nu că n-aș fi știut și mai devreme că Ceaușescu întreținea legături cu câteva state africane, dar asta s-a întâmplat cu atâtea scuturări de preșuri ale istoriei în urmă, că nici prin gând să-mi treacă că o să dau nas în nas cu fantoma lui în cartea lui Wainaina, un cosmopolit hoinar, fără domiciliu fix, dealtfel.

I-am citit cartea ca să încerc să înțeleg. Să văd cum vede lumea un nou venit din Africa în Europa de vest sau America de Nord. Cât de la fel e ca mine, ca noi europenii? Dar există oare un „noi european”? Binyawanga nu e reprezentativ deloc pentru valul de imigranți care a acoperit acum Europa. E kenyan. Dar există imigranți reprezentativi? Cât de exact poate fi profilul unui imigrant din ăsta? A câta parte din acesta e femeie și a câta e bărbat? A câta e bătrân și a câta e prunc? A câta e viu și a câta e mort? A câta crede în puteri divine și a câta e ateu? Câte putem ști despre el sau ea și câte nu putem ști? Câte nu știu nici ei despre ei sau noi despre noi ca să știm cine sunt ei sau cine suntem noi? Putem oare crea un profil tip? Putem, desigur, cum să nu, dar acesta va fi întotdeauna doar aproximativ, hiperaproximativ.

Binyawanga Wainaina s-a născut în 1971, în Kenya, nu e căsătorit, a declarat recent că e homosexual, (în urma înăspririi legislației unor țări africane legate de cuplurile de același sex) și mai e și scriitor, străin la pătrat. Ne întrebam recent într-o scrisoare deschisă adresată Anei Blandiana, câți poeți sunt printe cei care compun valul recent de emigranți către Europa. Nu știm. Unii poeți iau premii de zeci de mii de Euro, alții nici nu ajung să-și facă citibile poemele. Știm însă că au fost poeți printre cei torturați de către soldații americani în închisoare de la Abu Ghraib, scrise pe fragmente de hârtie igienică sau paharuțe de unică folosință în momentele de liniște (vezi de ex. Remaking/Unmaking: Abu Ghraib and Poetry de Philip Metres sau Ramele războiului de Judith Butler, tradusă și în poloneză). La sfârșitul lui 2015 Wainaina a suferit un ictus. Ultimile știri despre el pe care le-am găsit pe net ziceau că nu mai poate articula cuvintele, că e undeva prin India, că va fi operat. Cu toate astea Binyawanga Wainaina e un scriitor african ale cărui texte au ajuns să fie citite în Europa. Cum și despre ce scrie? Reflectă într-un mod săltăreț, bunăoară, asupra conținutului semantico-cultural al numelor, prenumelor și poreclelor ca și noi dealtfel (vedeți discuția cu Vitalie Vovc). Scrie de exemplu, că a doua fată în familia lor era alintată cu numele Ciqy, un nume de origine bufumbriană așa precum e și numele autorului – Binyavanga. „Conform certificatului de naștere mă numesc Kenneth Binyawanga Wainaina.” Sau poate s-ar cuveni să traduc „am fost botezat”, căci familia lui Wainaina este creștină, Kenyenii sunt majoritar creștini, conform unor statistici recente – 47% din polulația Kenyei sunt protestanți, 24% – catolici, 11% – musulmani, 17% sunt de alte religii sau atei; mama scriitorului a fost strâns legată de biserică, iar el, din câte înțeleg, e ateu. „Ciqy e diminutivul de la Kamanzi. Melissa Kamanzi Wainaina. Primul fiu și prima fiica primesc întotdeauna numele bunicilor din partea tatălui – al doilea fiu și a doua fiica iau numele bunicilor din partea mamei. Badea Jimmy se numește James Muigai Wainaina, lelea Ciru – June Wanjiru Wainanina.” Hm, și eu am fost numit după bunicul din partea tatălui, fiind primul născut.

Conform informațiilor general accesibile pe net aflu că Moi a reușit să se afle la putere atâta amar de timp – până în 2002 – și datorită faptului că a știut să speculeze pe marginea conflictelor intertribale. Tribalismul poate să te lovească în țeastă și în clipa de față, afirmă Wainaina care relatează întîi cum o însoțitoare de zbor era atât de hotărâtă să-i afle originea numelui său și, respectiv, tribul din care face parte, încât era să nu-i permită să se îmbarce în avion, Wainaina a scăpat basma curată până la urmă fără să-și dea în vileag proveniența. Apoi, povestește despre cum a fost forțat să dea mită unor funcționari de aeroport, ca să-și poată recupera bagajul. „De-aș fi fost din tribul lor, aș fi bombănit ceva în una dintre cele patruzeci și ceva de limbi tribale, polițiștii (ascarii) ar fi aruncat prin părți priviri scrutinitoare, și-ar fi încrețit frunțile și mi-ar fi dat din deget moralizator cu o furie prefăcută, „Pleacă,” mi-ar fi zis, „și să nu te mai prind cu așa ceva!”

Wainaina înțelege ceva kikuyu (face parte, după tată din tribul kikuiu, majoritar în Kenya, circa o pătrime din populație), dar vorbește fluent doar engleza și suahili. „Toate limbile vorbite în Kenya pe care nu le cunosc – ki-may, ki-kuju, ki-kamba, ki-ganga, ki-sii, gudjarati, ki-nyarwanda, kifu-fumbira…” Oare câți dintre noi trăim cu gândul continuu la toate limbile care ne înconjoară, dar pe care nu le cunoaștem, dar dorim, încercăm sau nu dorim să le cunoaștem, pe care nu putem să le cunoaștem, inclusiv limbi europene? „Atât îs de multe, că amețesc. Multitudinea limbilor Kenyei sunt acordeonuri, viori, cimpoaie, trompete – o mulțime de sunete poroase… Cel mai mult mi-e teamă de acordeonuri,” scrie Wainaina.

Textul este impregnant de o atitudine dură față de albi și europeni. În Kenya au rămas foarte puțini albi. Iar cei care au mai rămas sunt evident disprețuiți. Își aduce aminte, bunăoară despre cum directorul liceului pe care l-a absolvit – pe nume Karaba – cumpărase câțiva porci, ca să îmbogățească cumva dieta săracă în proteine a elevilor internatului. „Oh, într-o bună zi, vom mânca carne adevărată de porc. Visam friptura. Prăjită. Coaptă.” Apoi, brusc, „Într-o bună zi, sunt înscriși doi studenți rozoviori-gălbui. Sunt frați. Părinții lor roz-rotofei au un mercedes vechi și grăsun. Mama este durdulie, roză și galbenă. Tatăl – durduliu și galben. … I-am poreclit pe nouveniți cu Purcel și Purceluș. Într-o bună zi Karaba anunță că vom gusta în curând din prima noastră carne de porc. Ne ghiorăie mațele. Eram continuu flămânzi. (Era anul 1984). Bufnește revolta! „Ne avântăm spre ocol. Încingem ruguri nocturne și coacem porumb. Începem să scandăm – Carne! Carne! Carne! Carne! Dăm buzna în gojineață, prindem toți purceii și după puțin timp cu toții ronțăim jumări, unii pe jumătate crude, alții mai arse, iar alții cu fire aspre de păr. În momentul în care apare poliția, noi râgîim, beți și fericiți.” (Wainaina a ajuns să fie, se pare, un înverșunat colecționar de rețete africane și un foarte bun bucătar.)

Familia aceea rozoviu-rotofeie nu mai este pomenită nicăieri în aceste memorii. Amicii mei care au citit cartea lui Wainaina mi-au zis că ei nu cred că familia purcelușilor ar fi fost o familie de albi, ei au perceput-o ca pe o familie de africani de culoare mai avuți și mai deschiși la culoarea pielii. Pe de altă parte, Wainaina subliniază importanța culorii pielii când vorbește despre privilegiile de care se bucură persoanele cu pielea cea mai întunecată.

Altundeva, Wainaina aflându-se în Togo, schițează diferența dintre reporterii africani locali și cei europeni – VIPii, care atunci când scriu despre Africa vorbesc în termeni de cel maimoscheește, maimortalicește, maifinanțește, maicoruptește, mairăzboicivilicește, maicrocodilicește, maidictatorialicește, maipulitzericește, maigenocidicește, mai negrește-holbaticește-oxfamicește-maicopiiînfometaticește-maiburdăhonoșicește, despre cel maisidaicesc sex, maicrudicești, maisălbăticești africani cu cele maideformaticește genetic tinere… Ei vânează tema cea maiautentică, maiveritabilă, maiadevărată despre cea maineagră Africă pentru Reuter, Associated Press, AF, etc.

Nu eșuează să tragă câteva cartușe goale și asupra instituțiilor europene. Trece în revistă pățania comisionului care i-a fost oferit de către o instituție umanitară europeană pentru un text însoțitor la un album de fotografie despre Sudan, și pe care instituția apoi refuză să îl publice, căci textul prea nuanța chestii geo-tribale și se contrapunea cu imaginea oficială pe care o are UE despre Sudan în speță, și anumite state africane în general, deși organizația se declarase de acord să-i acopere cheltuielile și onorariul, pe care Wianaina îl refuză, publicându-și textul independent.

Din „Într-o zi voi scrie despre locul ăsta” lipsește însă un episod important din Istoria Kenyei. Este vorba despre perioada dinaintea retragerii Imperiului Britanic din Kenya – 1952-1960, perioadă numită de către unii cercetători, bunăoară, de Caroline Elkins – Gulagul britanic. Conform lui Elkins, britanicii aplicau în Kenya o strategie foarte similară cu cea pe care era să o aplice Ceaușescu în perioadă domniei sale în România – frații erau impuși să-și cotonogească frații ca să supraviețuiască. Elkins susține că în această perioadă au fost uciși zeci, dacă nu sute de mii de kikuiu. Membrii tribului au devenit fie colaboratori fie rebeli antibritanici. Rebelii au fost eliminați în mare parte în lagărele de concentrare/ exterminare, colaboratorii au ajuns să formeze grosul clasei de mijloc din Kenya. Colaboratorii și-au trădat contribalii de dragul accesului la civilizația, tehnologia, educația britanicilor. Unii critici afirmă că bunicul sau tatăl lui Wainaina, se prea poate, să fi făcut parte din răufamații colaboratori. Acești critici își argumentează suspiciunile, căci sunt doar suspiciuni, prin tăcere lui Wainaina despre „Gulagul britanic”, cu toate că vorbește despre persecuțiile politice ale regimurilor mai recente, apoi, deși personajele sale sunt descrise cu lux de amănunte, bubritains gulagnicul, dar și tatăl său rămân întotdeauna în umbră. Plus la asta, de ce altfel i-a dat fiului său primul nume înrădăcinat în cultura britanică – Kenneth? pe care Wainaina îl folosește o singură dată în toată cartea? Mi se pare a fi o învinuire prea trasă de coadă, ca să fie clar. Wainaina, cu toate că nu-și fâlfâie numele englezesc, a acceptat premiul britanic Caine oferit anual pentru scriitura africană, iar revista Times l-a plasat în 2014 printre cei mai influenți 100 de persoane din lume ale anului respectiv, cu toate că asta nu dovedește decât că unii englezi contemporani l-au acceptat și apreciat, nu și că el (îi iartă sau) îi acceptă pe ei. Wainaina nu se ia de englezi direct în cartea pe care o discut aici.

 

Altfel spus, Moi nu trebuia neapărat să învețe de la călăii lui Ceaușescu să tortureze. Modele demne de urmat au fost oferite cu vârf și îndesat de către cultivații civilizatori britanici. Gulag sau holocaust (!) britanic? În Kenya?? Câți au auzit prin părțile noastre de așa ceva? Cultura Britaniei e o nestemata a civilizației europene!

Am făcut mai multe încercări de a verifica afirmațiile lui Wainaina referitoare la Ceaușescu. În zădar. Cele câteva fărâme descoperite ici colea pe internet nu m-au ajutat să clarific mare lucru. Președintele Ceaușescu a vizitat Kenya împreună cu soața sa chiar înainte de a fi abolit. Vizita lui, curios fapt, mai este comemorată și azi, poate și pentru a cimenta imaginea rea lui Moi. În cotidianul kenyan „Nation”, din 6 septembrie 2015, ediția de sâmbătă, în rubrica permanentă în care se trec în revistă evenimente care au avut loc în această zi și au fost descrise în paginile ziarului, a fost publicată o fotografie fără comentariu, dar semnată. 1988, locul: grădina Uhuru, Nairobi, ministrul Jeremiah Nyagah (a făcut parte din guvern, din 1966 și 1992, ca ministru al educației, agriculturii, mediului și a sănătății) îl însoțește pe președintele României Nicolae Ceaușescu și pe soția sa Elena. Aceast detaliu îl datorez lui Ryszard Czarnecki, eurodeputat din partea PiS, dintr-o notă a sa de călătorie în Nairobi.

Cam la zece ani de la vizita lui Ceaușescu în Kenya, deputatul Anyang Nyngo’o ia cuvântul în cadrul Adunării naționale (camera inferioară a parlamenului Kenyan) și dând la o parte toate speculațiile legate de vrăjeala tribală a guvernului Moi vorbește despicat despre așa-zisul „Principiu Ceaușescu”, care presupune aducerea cetățenilor unui stat la limita sărăciei, căci astfel e mai ușor să fie conduși. Prelegerea lui Nyngo’o a fost făcută publică.  Nyngo’o actualmente e senator. Eram sigur că principiul ăsta a fost inventat de dictatorii africani însetați de sânge…

O fi sau nu Ceaușescu vinovat de exodul kenyenilor spre Europa, pe asta nu am cum s-o știu exact. Wainaina nu comunică actualmente, din cauza stării sale de sănătate. Adevărul e că nu prea mai știu autori de pe acolo. Nu prea se traduc în românește. Presupun că nici români editați în kikuyu sau suahili nu prea sunt. Aș putea încerca să forez în redacția revistei Kwani? pe care a co-fondat-o Wainaina. Să le trimitem un chestionar în care să le cer opinia despre Ceaușescu ca factor de migrație a kenyenilor spre Europa. Dar poate mai bine ar fi să încerc să uit toată povestea asta cu fantoma lui Ceaușecu și Moi n-are niciun sens și doar să-i citesc pe cei de la Kwani? din când în când, cel puțin?

Poate că Ceaușescu a apărut în cartea lui Wainaina și în discursul din Parlament a lui Nyngo’o pentru drept urmare a unor acte lunatice comise de cei doi kenyeni? Că de fapt sunt două pomeniri răzlețe și nu reprezintă în niciun fel un set comun de cunoștințe despre Ceaușescu în Kenya? Acte la fel de lunatice precum și acela de a scrie acest text, pornind de la faptul că am apucat să prind numele lui Ceaușeșcu în discursurile acestor doi kenyeni renumiți și acum fac furtună într-un pahar. Dar nu este oare fiecare dintre noi un sau o producător/ producătoare de acte lunatice? Poate că conștientizarea și împăcarea cu acest fapt, de la Descartes, cel puțin, încoace, este premiza și unica speranță pentru a putea co-exista în pace în lumea noastră sofisticată, compusă din feluri proprii, foarte diferite de viață?

Ar trebui, poate să încercăm să universalizăm sau generalizăm mai puțin valorile noastre și să nu le mai atribuim comunității din care ni se pare sau ni se spune că facem parte, căci ne deosebim prea mult de acestă comunitate ca indivizi, inclusiv la capitolul valori. N-ar trebui oare fiecare din noi să învețe, vorba lui Žižek, să se perceapă pe sine ca pe un/o excentric(ă), să ne vedem obiceiurile în toată ciudățenia și arbitraritatea lor – cum exact ne mâncăm mămăliga, cum exact ne spălăm în duș, cum facem sex?

Poate că astfel nu ne vom mai întreba „Sunt oare imigranții o amenințare reală pentru Europa?”, ci „Ce ne poate spune această obsesie fobică a noastră de valul de imigrație despre slăbiciunea Europei?”

Răspunsul s-ar putea să fie găsit prin abolirea dualismului bine închegat deja dintre cei care egalează orice refugiat cu un violator și terorist pe de o parte și pe de alta idealizarea umanitară și narcisistă a refugiaților. În primul caz se asumă paranoidal că toți migranții sunt primitivi, lipsiți de valori, hoți, ucigași imorali, în cazul al doilea, toate problemele inerente și dificile ale aceastei mari migrații a popoarelor sunt trecute cu vederea, căci tot ce e rău e evitat, căci sunt proiecții în străini a rasismului nostru occidental, migrația fiind în mare un rezultat al acțiunilor asupritoare, imperialist-occidentale, vestice la care au fost supuși orientalii de-a lungul istoriei violenței coloniale; se accentuează responsabilitatea noastră și paradigma umanistă, se percep doar asemuirile noilor veniți cu noi, localnicii, dar, insistă Žižek și acest bine hiperbolizat, este, de asemenea, o fantezie și o proiecție ideologică a unora dintre noi. Problemele nu au cum să nu apară atunci când indivizi care urmează  moduri diferite în mod radical de viață sunt siliți să locuiască în proximitate – paranoicii anti-imigranți exagerează, dar asta nu înseamnă că printre refugiați nu există și fundamentaliști sau indivizi violenți dar și că paranoia anti-imigranților nu e generată de un fundamentalism local. (Printre cei de pe fb sau youtube care bat apa în piuă despre trecerea obligatorie a refugiaților prin genocid sau trimiși în camere de gazare s-ar putea descoperi breivici în devenirere, dar împrejurările căii refugiului par să indice faptul că strigătele acestea aiurite nu sunt chiar departe de realitate.)

Să discutăm deschis despre toate pe câte le facem și le înfruntăm, cât de neplăcute nu ni s-ar părea, dar fără niciun compromis în fața rasismul. Așa ne învață Žižek, dar teamă îmi e că nu prea înțeleg(em) ce înseamnă acest cuvânt, concept, practică – RASISMUL și că prea des ajung(em), din nefericire, să-l practic(ăm) mai mult sau mai puțin subtil. Și chiar dacă sunt(em) conștienți de dualitatea descrisă mai sus, avem tendința de a înțelege orice aflăm într-o cheie mai mult sau mai puțin extremă, refugiatul este sau terorist (cel mai des) versus (mai rar) potențial cetățean european exemplar, cu consecințele de rigoare – învrăjbirea dintre cele două convingeri persistă. Să încercăm să cugetăm asupra termenului – rasism. Poate chiar să ne introspectăm minuțios. Acest text este, printre altele, și o astfel de încercare. Poate că în așa fel, povața lui Žižek ne va fi de folos, în măsura în care individualismul ca teorie minimalistă, poate fi o cheie în abordarea unor macrofenomene sociale.

Teodor Ajder

Anunțuri

Un gând despre „Ceaușescu implicat în exodul kenyenilor către Europa?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s