Despre influența arhitecturii genunchilor femeii în robotică

My Parents 1977 by David Hockney born 1937
My Parents 1977 David Hockney

Ne-am oprit pe același trotuar, uitând-ne unul la altul și, ciudat lucru, recunoscându-ne în câteva secunde, spun ciudat lucru pentru că nu ne-am văzut de atât de mult timp, iar trăsăturile și formele noastre s-au modificat fundamental în toți acești ani.

Nu știu ce ne-a făcut, totuși, să ne recunoaștem imediat… Eu cred că te-am recunoscut după felul în care vântul ți-a ridicat o șuviță de păr, era exact aceeași care îți scăpa de fiecare dată oricât de strâns îți legai părul în coadă, și care lua acea formă de semn de întrebare sau de cobră trezită de fluierul îmblânzitorului și pe care ți-o coborai de fiecare dată, cu același gest, mereu cu aceeași mână, ducându-ți-o câteodată către buze și supunând-o unui proces laborios de netezire, începând cu aplicarea presiunii molatice a buzelor, continuând cu ronțăirea scurtă sau apăsată a dinților, în funcție de cât de nervoasă erai, și sfârșind cu acțiunea umectantă a limbii, mai scurtă dacă erai prinsă în vreo discuție sau mai lungă atunci când te gândeai la ceva sau admirai vreun peisaj.

În alte timpuri, când nu mai purtai părul strâns la spate, observasem că după ce șuvița rebelă trecea de eroticul test al limbii, era înfășurată de câteva ori în jurul degetului arătător și numai după acest ultim joc adăugat în ritual mai târziu, șuvița era așezată în ordinea firească a suratelor ei. De fiecare dată, era să uit, te asigurai prin două-trei mângâieri repetate că părul este perfect aliniat și o sclipire în ochii tăi, dublată de o ușoară strângere a buzelor sfidau orice adiere care ar fi putut tulbura ordinea lucrurilor atât de bine orânduită de tine.

Mă întreb, oare tu după ce m-ai recunoscut?

Te-ai oprit în același moment în care m-am oprit și eu. Ce noroc că eram singuri! Cu câteva clipe înainte să te întâlnesc chiar mă gândisem că orașul era pustiu, sau poate așa e primăvara în orașele mici, înaintea prânzului, lumea se retrage în case, femeile zumzăie în bucătărie, copiii își fac temele, bărbații trebăluiesc prin debarale, până când femeile îi strigă pe toți la masă, și în fiecare casă familiile se adună în jurul bucatelor și vorbesc, și vorbesc, și primăvara le intră pe fereastră, da, sigur, de-aia era pustiu în jurul nostru când ne-am întîlnit, sau poate era numai o întâmplare…

Am spus noroc că eram singuri pentru că astfel am putut, în secundele acelea în care ne-am privit și am căutat fiecare în straturile vieților noastre vechi fotografii ale ochilor celuilalt, să o facem neîntrerupt, fără ca vreun alt gest, altă privire sau glas să ne distragă atenția. Am fi putut chiar să trecem unul pe lângă celălalt fără ca nici măcar să ne observam. Oare am fi simțit ceva? …vreo înțepătură ușoară în inimă sau o strângere fără motiv a stomacului, sau poate vreun tremur abia perceptibil al buzelor, ori o înmuiere neașteptată a genunchilor…

Mă tot întreb, oare tu, tu după ce m-ai recunoscut?

În secundele acelea în care privirile noastre s-au întâlnit, oare în ce fișiere din viața ta mi-ai căutat ochii? În cele păstrate cu grijă în cutii dichisite pe care le vizitezi periodic, le ștergi de praf, le mângâi, le schimbi ordinea și etichetele și care te însoțesc pretutindeni, sau în maldărele care zac sub masă și în care, foarte rar, intri pentru a pescui și arunca la gunoiul uitării pe cele ale căror culori dispar în timp?

Recunosc, privirea ta nu a depășit granițele ochilor mei. Nici măcar pentru o clipă nu te-ai uitat să vezi ce gât puternic am, ce mâini zdravene, pe ce picioare solide îmi sprijin cei 73 de ani. Mi-ai căutat numai ochii printre fotografiile tale. Poate că asta e singura amintire care rămâne femeilor din bărbații pe care îi întâlnesc în viață, da, cred că sipetele voastre secrete sunt pline de ochi, iar noi, proștii, credem că florile, inima, mușchii, banii și un penis nemilos sunt tot ceea ce vă doriți de la un bărbat…

În schimb, eu n-am putut să mă opresc numai la ochii tăi în minunatele secunde care ne-au fost oferite după 35 de ani de când te văzusem ultima dată. Ți-am povestit despre șuvița ta de păr, da, ea a fost prima, însoțită de o parte a gesturilor tale de îmblânzire a ei, apoi au fost ochii, da, buzele, gâtul, mâinile, sânii, tot, pentru că în fișierele mele sunt depozitate cu grijă arcuiri și unghiuri de buze, curburi de gât, expresii de mâini, rotunjimi și temperaturi, coapse și genunchi, gambe și tibii și multe, multe mostre de piele, de nenumărate culori, grade de catifelare și gusturi.

Te recunoscusem din prima secundă, dar nu m-am putut abține să nu caut să văd cum te-a modelat timpul, viața, gândurile tale, brațele altor bărbați, aerul pe care l-ai respirat în toți anii aceștia și casele în care ființa ta a pășit, a râs, a iubit, a gătit, a așteptat, a dorit, a îndurat, a plâns, a spălat vase, a făcut copii… Aveai o rochie simplă, crem, îmi e foarte greu să o descriu mai mult pentru că nu am un vocabular adecvat pentru a vorbi despre feluri de croieli, tivuri, ondulații și ochiuri, materiale sau dubluri; am găsit-o doar foarte frumoasă și în armonie cu primăvara, cu mirosul proaspăt care primenea orașul, cu soarele anemic dar încrezător, și mai ales în armonie cu amintirea pe care o aveam despre tine. Întotdeauna te îmbrăcai simplu, în linii clare, bine definite, în culori fie reci, fie neutre, câteodată calde, dar niciodată țipătoare și, crede-mă, observația mea se întinde pe o perioadă destul de generoasă de timp, începând cu momentul în care te-am cunoscut (erai, cred, în școala generală), perioada liceului și a facultății și cele 2-3 ocazii în care te-am zărit acum 35 de ani.

În secundele acelea pe care le-am tot pomenit, pe lângă nerușinata intruziune a ochilor mei în țesuturile tale și evaluarea centimetru cu centimetru a componenței tale fizice, mintea mea recompunea imagini cu tine, profund ferecate în cuferele mele prețioase: tu sărind coarda (erai, cred, în clasa a VII-a iar eu într-a X-a) îmbrăcată cu bluză albă și fustă neagră (cum altfel?), cu un ciorap alb acoperind glezna și pantof negru cu baretă și cataramă mică, argintie, cu părul tău strâns perfect într-o coadă scurtă, tu și prietenele tale, sărind coarda în umbră, dar totul pare încețoșat, mai puțin ochii tăi negri, pielea creolă și picioarele dezgolite ritmic, evitând nervos și hotărât coarda amenințătoare. Nu aveai sâni pe atunci, bluza albă nu ascundea încă fioruri; aveau să apară mai târziu. Erai o Lolită de care m-am îndrăgostit în drum spre casă.

Erai sub umbra aceluiași copac sub care te-am întâlnit ieri, ce întâmplare, nu are cum să fie altul. Forma lui mi s-a impregnat pe retină. Cred că geometria ei s-a modificat după arhitectura frunzișului. Era singurul copac de lângă casa ta, verile te refugiai cu prietenele tale sub umbra lui iar eu îmi făceam sute de drumuri prin preajmă, să te văd, să-ți aud râsul, să mă bucur de frumusețea ta, și de fiecare dată când îmi surprindeai privirea, îmi îndreptam vinovat ochii spre bogăția de ramuri și frunze sub care te jucai. Așa că ieri, ce minune să ne întâlnim toți trei în același loc de acum zeci de ani!

Știi că, de fapt, ieri treceam pe acolo tot pentru tine?

M-am hotărât să plec în Australia; acolo locuiește băiatul meu. Înainte de plecare am vrut să trec prin orașul nostru să-mi iau rămas bun de la părinți și de la cele mai dragi locuri. Australia e departe, iar eu sunt mult prea bătrân să mai sper că mă voi mai întoarce. Așa că am trecut pe la cimitir, am stat de vorbă îndelung cu ai mei, am smuls câteva buruieni crescute pe mormintele lor și am derulat în minte o groază de întâmplări din copilărie, le-am îmbrășișat crucile de rămas bun și am plecat să mai văd, pentru ultima oară, câteva locuri dragi.

Străduța pe care locuiai și minunăția de copac umbros le-am lăsat ultimele, nu pentru că ar fi ocupat acest loc în preferințele mele, ci pentru că așa a curs arhitectura locurilor pe care îmi propusesem să le revăd. Și ce minunată întâmplare să te găsesc chiar pe tine acolo, sub copacul tău, sub copacul nostru, fără coardă și fără liota ta de fete în mijlocul cărora străluceai ca un ochi de apă în deșert, fără râsetele voastre de cristal, fără tumultul zilelor din acele vremuri, ci în pacea primăvăratică a orașului părăsit și în plinătatea celor 70 de ani care îți încununează deja viața.

Oare tu, tu după ce m-ai recunoscut?

Te obișnuisei cu mine în preajma ta, pe strada ta, pe lângă școala ta, întâlnindu-ne ca din întâmplare. Primele cuvinte pe care mi le-ai adresat au fost în seara în care, ieșind de la școală, ai fost agresată de unul din vagabonzii din cartier. Eram, binînțeles, acolo. Știam când ieși de la școală și îmi făceam timp pentru o evadare din casă. Devenisem dependent de imaginea ta, de gesturile tale, de mersul tău legănat. Ți-am sărit în ajutor imediat, l-am îndepărtat pe intrus și te-am condus către casă. Ți-aș putea repoduce și acum fiecare cuvânt din discuția noastră. Țin minte și culorile cerului din seara aceea. Oare tu îți mai amintești ceva? De ce ți-ai mai aminti…

De-atunci vorbeam mereu când ne întâlneam. Anii treceau și te făceai din ce în ce mai frumoasă. Lumile noastre erau atât de diferite… N-aș fi îndrăznit niciodată să te invit la cinema. Nu numai pentru că simțeam că nu merit lângă mine atâta frumusețe ci și pentru că lumea ta era atât de departe de a mea… și nu vreau să continui să vorbesc despre bogați și săraci acum. Hai să lăsăm asta la o parte și să zicem că lipsa mea de îndrăzneală se datora unei timidități cronice.

În liceu erai deja înconjurată de admiratori. Cu toate astea mai găseam din când în când unghiuri descoperite prin care reușeam să te văd, acum înmugurită, cu o lumină mai aprinsă a ochilor, cu linii și curburi îndrăznețe și cu o altă unduire a mersului către casă. Admiratorii tăi erau atât de diferiți de mine! Iar tu păreai atât de veselă în preajma lor, încât nu mi-aș fi putut imagina cum cineva total altfel te-ar fi putut face la fel de fericită.

Apoi am plecat din oraș. M-am dus la facultate, dar mă înapoiam în vacanțe. Îmi făceam, bineînțeles, timp să te caut, chiar dacă numai să schimbăm câteva vorbe. Era din ce în ce mai greu să găsesc unghiuri libere din care să te privesc. Erai tot mai asaltată, tot mai înconjurată de admiratori atât de diferiți de mine, iar tu, atât de fericită, și mai frumoasă de fiecare dată.

Mai târziu puțin, viețile ni s-au despărțit. Tu ai plecat la universitate în alt oraș, eu m-am căsătorit… Soția mea semăna foarte mult cu tine. Toate prietenele mele până la ea au fost copii mai mult sau mai puțin reușite ale tale, dar ea a fost, într-adevăr, una reușită. Dac-ai fi cunoscut-o, ai fi fost uimită de asemănarea izbitoare dintre voi. De-a lungul vieții mi-au ajuns la urechi, totuși, zvonuri despre tine: cum că ai fi avut un copil în facultate și ai fi fost părăsită de iubitul tău de atunci, că te-ai fi căsătorit și despărțit de cel puțin 2 ori, că un soț de-al tău ar fi murit într-un accident…

Cum m-ai îmbrățișat ieri! Eu n-aș fi îndrăznit, nici măcar acum la 73 de ani, dar tu, după secundele de căutări de care am tot vorbit, mi-ai rostit numele și te-ai aruncat de gâtul meu, ca și cum m-ai fi căutat o viață, ca și cum m-ai fi iubit ca pe nimeni altul, iar în momentele în care te-ai desprins din îmbrățișare și m-ai privit din nou în ochi, întreaga ta ființă părea că nu vrea altceva decât să spună „Da!” unei eventuale cereri în căsătorie. Cum implorau ochii tăi, cum căutai să-mi sfredelești privirea, să pătrunzi dincolo de ea, în întunecimea creierului și să legi tu cumva anumiți neuroni între ei astfel încât cuvintele mele să se orânduiască, ascultătoare, într-o întrebare la care tu să răspunzi „Da! Da!” și viețile noastre să curgă nedespărțite din acel moment.

Numai că eu n-am reușit decât să-ți bângui numele și să mă fâstâcesc, să mă pierd în câteva locuri comune, cu o voce sugrumată, și să încerc din răsputeri să scap de privirea ta pătrunzătoare. Cum te-aș mai fi îmbrățișat acum 50, 40, 30, 20, chiar și acum 10 ani, dar de data aceasta nimic din contactul nostru fizic nu mi-a amintit de imaginea ta care m-a însoțit obsesiv de-a lungul vieții.

Poate s-a întâmplat așa și pentru că, iartă-mă că sunt crud, trupul tău nu mai semăna cu cel pe care îl idolatrizam. Nu am simțit nimic din ceea ce mă gândeam că aș putea simți îmbrățișându-te.

Cum te-aș mai fi strâns în brațe în tinerețe! În cele mai ascunse visuri îmi închipuiam că dormim împreună și că eu îmi ascund genunchii în căușul misterios din spatele genunchilor tăi. Îți iubeam genunchii! Atât de mult, încât mai târziu, când am lucrat în Japonia în domeniul construcțiilor de roboți pentru asistență personală, am creat câteva exemplare de robot femeie, care nu numai că îți copiau trăsăturile feței și ale corpului, dar, mai mult, ai căror genunchi aveau mecanisme care îți reproduceau perfect mișcările fiecărui oscior și fiecărui mușchi din perioada în care ochii mei nu te căutau decât pe tine și învățaseră fiecare alunecare, tresărire, zvâcnet și îndoire care ți se întâmplau sub piele, toată rutina ta interioară care putea fi cuprinsă cu privirea.

M-ai luat de mână ieri și m-ai invitat acasă la tine, la o cafea. Voiai să-mi povestești viața, viața ta cu bărbații și copiii tăi, cu orașele și casele tale, cu locurile unde ai lucrat și pe care le-ai vizitat, cu morții și despărțirile tale, cu suferințele și bolile, cu iubirile și speranțele tale…

Reușiseși să păstrezi casa părinților, așa că nu erau decât câțiva pași de sub copacul nostru până în curte. Casa era exact așa cum mi-o aminteam. Părea proaspăt renovată și era strălucitor de albă în lumina soarelui de primăvară. Mi-o aminteam pe mama ta trebăluind prin curte și fredonând întotdeauna câte o melodie, sau strigându-te la căderea serii; semănați atât de mult! Nu-mi venea să cred că aveai aceeași măsuță albă din fier forjat (și cele două scaune), unde ai tăi serveau cafeaua duminica dimineața, acum în și mai bună stare, după o recondiționare minuțioasă după cum mi-ai spus.

Am hotărât să servim cafeaua acolo, în soarele crud al primăverii. M-am așezat pe locul în care, odinioară, stătea tatăl tău. În fața casei – copacul și sunetele închipuite ale timpurilor apuse…

Mi-ai mai promis încă o dată că ai să-mi povestești de-a fir a păr toată viața ta, apoi ai intrat în casă să pregătești cafeaua.

Mă uitam la tine și nu puteam să te văd altfel decât te știam atunci, demult. Mi-am întors privirea către copac și te-am văzut acolo, împreună cu liota ta de fete, sărind coarda și dezvelindu-ți picioarele, și ochii tăi negri tăind lumina soarelui de primăvară, și trupul tău tânăr zvâcnind de viață… Și atunci m-am gândit că vreau să te păstrez așa, așa cum erai atunci, nu vreau să știu despre bărbații și copiii tăi, despre orașele și casele tale, despre locurile unde ai lucrat sau pe care le-ai vizitat, despre morții și despărțirile tale, despre suferințele, iubirile, bolile și speranțele tale, nu, nu voiam să știu nimic despre asta. Voiam doar să te păstrez a mea, numai a mea, așa cum te știam eu și cum mă însoțiseși toată viața.

Așa că m-am ridicat ușor de la masa albă a părinților tăi, am potrivit cu grijă scaunul sub masă, am mai privit o dată casa strălucitoare în care ți-ai petrecut tinerețea și am ieșit pe poartă. Am mângâiat în trecere copacul nostru, am ajuns în capătul străzii, m-am întors să fotografiez pentru ultima dată locul care mi-a fost atât de drag și am plecat mai departe la drum.

Când m-am întors să-ți mai văd pentru ultima dată casa, încă nu ieșiseși în curte cu cafeaua. Probabil că încă îți puneai în ordine firul vieții, în timp ce mestecai fără noimă în ibric, pierdută și tu în propria-ți istorie.

Text de Dragos Voicu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s