Realitatea primirii refugiaților într-un sat german

Refugiații cazați în comuna noastră vin din Afganistan, Siria, Nigeria, Eritrea, Pakistan, Somalia, Unganda, Senegal si Cecenia. Nu îi cunosc pe toți: am cunoscut și petrecut câteva ore cu tineri din Afganistan, și am auzit de la profesoarele de germană că sunt extrem de muncitori. Cei pe care eu îi cunosc îndeaproape sunt sirieni. Pe ei i-am luat sub aripă , așa s-a nimerit.

12705588_10204220278747295_3423269789367212202_n

Paragraful de sus e primul dintr-un guest post scris de Lidia Bradley, autoarea blogului Lidia’s Ideas, pe care il publicam azi cu mare bucurie.

Lidia locuiește într-un sat din Bavaria și a pornit blogul cu scopul, în cuvintele ei, de a-și informa cunoștințele din România despre cum sunt refugiații în carne și oase. În vreme ce în România avem doar ceva idei despre cum sunt refugiații, în Germania ei sunt deja prezenți în multe comunități.

În locul exercițiului de imaginație cu refugiați propus recent de Mămăliga, iată realitatea primirii refugiaților într-un sat bavarez, descrisă de o româncă.

Blogul Lidiei este și un fel de răspuns la întrebarea De ce să ne batem capul cu refugiații și să nu avem grijă de românii noștri din străinătăți? Pentru că și noi am avut nevoie de ajutor, pentru că noi putem înțelege, poate mai bine decât alții, ce greu e să iei viața de la zero pe teren necunoscut…

Sperăm că acest fragment vă va stârni interesul să urmăriți blogul Lidiei! Ea scrie despre interacțiunea ei cu refugiații, traduce informații pe această temă din presa germană, dezbate subiectul. O contribuție foarte utilă pentru dezbaterea publică în românește pe tema refugiaților!

Mai departe urmează restul cuvintelor Lidiei…

Nu locuiesc în România, ci în Germania. Nu sunt deci la curent ca dumneavoastră cu opiniile politicienilor, analiștilor și comentatorilor de la posturile de televiziune române cu privire la problema refugiaților sirieni care se revarsă în Europa, nici cu opiniile majorității populației pe care televiziunile în mare parte le formează. Din când în când aud însă de la prieteni că aceiași jurnaliști care în 2003 susțineau cu fervoare invazia Irakului ordonată de președintele Bush sunt acum contra primirii refugiaților din Iraq și din Siria, pe care în mare parte consecințele acelui razboi i-au pus pe drumuri (ISIS a fost format de cadrele fostei armate dezmembrate ale lui Saddam Hussein, iar refugiații din Orientul Mijlociu fug pentru a se salva de barbaria ISIS, de bombardamentele dictatorului Asad, ale rușilor și ale vestului.)

Se vorbește mult în estul Europei și bănuiesc că și în România despre apărarea creștinismului în fața noii invazii musulmane, după ce am reușit atâtea secole să le stavilim pe celelalte, despre lupta civilizațiilor, etc. Îi voi lăsa pe alții să se ocupe de aceste probleme deocamdată teoretice: venirea refugiaților nu ar putea schimba balanța culturală decât când numărul acestora ne-ar copleși într-adevăr, ceea ce nu este cazul, remarcând că în fața fluxului migrator de acum despre practică este întâi și întâi vorba, despre ceea ce facem fiecare, nu despre ceea ce credem, dorim sau nu dorim.

Se vorbește și despre strecurarea printre refugiați a teroriștilor, deși teroriștii care au acționat până acum în Europa au fost născuți pe sol european, în țări care nu i-au integrat îndeajuns – toleranța oarbă nu folosește nimănui, nu e greșit să ceri ca la Roma să se comporte cei ce vin ca romanii – și nici nu i-au urmărit cu atenție – nici cu atenție civică, nici polițienească. Cei ce au acționat în Statele Unite s-au născut și ei acolo sau au ajuns în SUA cu avioane, având mulți bani la dispoziție, căci finanțatorii lor vând petrol cu duiumul. Bineînțeles că nimeni nu poate nega că, teoretic, între sutele de mii de refugiați, se pot strecura și teroriști – probabil unii mai lipsiți de mijloace, și chiar de țel precis, în afara celui de a denigra sutele de mii de victime ale războiului, căci a porni pe drumul lung și riscant al refugiului cu barca gonflabilă nu sună tocmai a plan terorist bine pus la punct.

Ma străduiesc să nu cad pradă tonului polemic, dar mi-e greu. E greu, în fața suferinței reale și concrete, în fața nenumăratelor imagini cu oameni ce își riscă viața – și a copiilor și a părinților, câteodată invalizi și de multe ori bătrâni – înghesuindu-se în bărci instabile despre care știu prea bine că se pot rasturna în mare, să întorci spatele pentru a apăra astfel civilizația creștină și identitatea națională. E greu să nu te intrebi cum pot unii semeni de-ai noștri să nu vrea să-i întâmpine omenește și să-i ajute pe oamenii aceștia trecuți prin bombardamente devastatoare și prin barbaria ISIS. Imaginile pe care le vedem despre orașele siriene și despre execuții nu mint.

În timpuri de teroare – și le-am cunoscut și noi decenii la rând în Europa -, nu de ideologii avem nevoie, nu de discursuri semidocte despre ciocniri ale civilizațiilor, ci de omenie, compasiune, empatie, simț etic, acțiune salvatoare, ajutorare. De ceea ce religiile predică cu adevărat, de conținut, nu de formă. (Ieri, după ce scrisesem deja aceasta frază care pentru orice om moral este cu totul banală, Papa Francisc a declarat că nu este creștin acela care construiește garduri și nu punți.)

Avem mare nevoie și de simțul realității: oricât ne-am dori să apărăm modul nostru de viață, să rămânem între ai noștri, cu ai noștri, cât timp războiul continuă in Siria – și în alte părți, din păcate – oamenii vor continua să încerce să își salveze viața venind spre noi. Gardurile nu îi vor opri: vedeți fotografiile premiate recent la concursul Presei Mondiale (http://www.worldpressphoto.org/collection/photo/2016/spot-news/warren-richardson ).

Nu vor merge spre Rusia, nu vor merge spre Iran, nu vor merge spre Arabia Saudită. Chiar dintre milioanele deja găzduite de Liban și de Iordania vor incerca mulți să vină spre noi. Oare de ce? Nu se întreabă apărătorii civilizației noastre de ce oamenii aceștia vin spre noi? Un mare compliment ne fac în fapt: numai în Europa se simt în siguranță. Refugiații din țări unde bântuie războiul nu sunt refugiați economici: ei nu sunt oameni săraci, cei sosiți aici au plătit bani grei contrabandiștilor. Sunt oameni care vor sa scape cu viață. Cât timp bombele cad asupra lor și ISIS taie și spânzură, nu îi vom putea opri decât aruncându-i înapoi în mare sau trăgând în ei la granițe, fie ele cu garduri sau fără.

Exista voci ale extremei drepte actuale care au sugerat chiar asta – de împușcat sunt chiar femeile și copiii care nu se conformă ordinului de a nu trece granița. (Beatrix von Storch, Alternative fuer Deutschland, pe scurt AfD, http://www.faz.net/aktuell/politik/fluechtlingskrise/beatrix-von-storch-afd-vizechefin-will-polizei-sogar-auf-kinder-schiessen-lassen-14044186.html).

Sunt gata și alți apărători ai creștinismului și ai modului nostru de viață într-adevăr să ucidă oameni? Nu cred. Iată de ce nu putem lăsa discursul ideologic să se reverse peste realitate fără a-i analiza consecințele ultime: nu putem deveni ucigași la rândul nostru, cel puțin nu pentru a ne apăra modul de viață împotriva unor oameni pașnici care fug de ucigași dovediți. În acest sens sunt de înțeles cuvintele Cancelarei Merkel când spune că nu ar vrea să trăiască într-o Europă care s-ar comporta astfel. Tot în acest sens sunt de înțeles și propunerile dânsei către Europa de a oferi ajutor celor la răstriște. Nu, Germania nu a invitat refugiații pentru că are nevoie de forță de muncă și natalitatea aici e scăzută. Forță de muncă mai ieftină există în Asia iar imigrația controlată și treptată este mai ieftină și mai ușor de girat decât puhoiul actual. Oferind adăpost, Cancelara Merkel, fiică de pastor, pune în aplicare valorile moralei creștine pe care alții o apără doar teoretic.

Există însă un alt mod de a opri fluxul migrator: a cere guvernelor noastre să se implice cu toate puterile și cu toate mijloacele rezonabile pentru a opri războiul din Siria și a tăia căile de aprovizionare a ISIS, susținând grupările care îi pot învinge și contracara nu numai militar, dar și civil.

Până atunci, oamenii de bună credință trebuie să reziste asmuțirilor extremiștilor de dreapta (in mare parte susținuți de Rusia lui Putin care nu are decât de profitat de slăbirea democrației în Europa) și să se implice în ajutorarea practică a refugiaților: ajutăm astfel și Europa, căreia ne-am alăturat cu bucurie acum aproape 10 ani și de la care am avut de profitat în multe feluri. E momentul să ne aducem și noi cu responsabilitate contribuția la această structură la care am aspirat de secole, singura care ne poate acorda reală stabilitate și sprijin.

Majoritatea oamenilor puși pe fugă acum se vor întoarce la casele lor când pacea va reveni. Europa nu este lumea lor: într-adevăr culturile noastre sunt diferite. Dacă în lunile și anii pe care îi petrec în Europa deprind o parte din obiceiurile noastre bune, din legile democratice și din bunavoința cu care au fost ajutați, lumile noastre au șanse de a se apropia mai mult decât oricând. Dacă cei buni vor învinge, și nu extremiștii. Dar acest lucru nu se poate întâmpla de la o zi la alta, vezi recenta conferință de pace de la Muenchen și reacțiile Rusiei și ale lui Asad. Să ne concentram deci pe prezent, singurul timp în care putem acționa: să ajutăm acum, prin faptă bună.

Destulă teorie însă, chiar dacă vine din partea mea. Cum trăiesc într-o localitate care de șase luni găzduiește în medie 100 de refugiați (localnicii numara 3700, pentru a vedea proporția), am ocazia a vedea cu proprii ochi atât noii veniți cât și grupul de voluntari care se ocupă de ei, din care fac si eu parte atât cât îmi permite timpul. În rândurile ce urmează vă voi relata și despre unii și despre alții.

Cine sunt voluntarii

Întâi, despre gazde: în urmă cu un an deja (la inceputului lui 2015) au ajuns în comuna noastră bavareză doua azilante din Nigeria cu copiii lor. Au fost cazate în casa parohială a bisericii catolice. La venirea lor s-a format un cerc de voluntari, conduși de un cuplu de octogenari.

În august 2015 au început să sosească în Germania refugiații în număr mare, imaginile de la gara din Muenchen au făcut înconjurul lumii. În decurs de câteva săptămâni aceștia au fost repartizați în localități diverse, numărul de refugiați depinzând de numărul de localnici. În cazul nostru, primii 60 de refugiați au sosit la sfârșit de septembrie și au fost cazați în sala de gimnastică a liceului local, la câteva minute doar de școala generală și de cele doua biserici, cea catolică și cea evanghelică.

Cu câteva zile înainte de sosirea refugiaților primăria și consiliul regional împreuna cu încă restrânsul – la acel moment – cerc de voluntari au chemat întreaga populație la o întalnire de informare, sondaj de opinie, și organizare.

Am participat si eu, alaturi de vreo alte trei sute de localnici. Au fost voci contra primirii refugiaților: copiii noștri vor fi in apropierea imediată a noilor veniți, vor fi oare în siguranță? Reprezentantul consiliului regional, cu experiența adunată din orașe care găzduiesc de câțiva ani refugiati din Nigeria, Eritrea și din Orientul Mijlociu, a susținut că in regiune nu a existat un singur exemplu de infracțiune comisă de refugiați. În Germania tinzi să crezi un funcționar public, mai ales într-un Land condus de ani de zile de un partid conservator, opus, în principiu – și în practică, după cum se vede în prezent – unei prea numeroase imigrații străine. Statisticele actuale la nivel național arată că infracțiunile comise de refugiați sunt mult mai puțin numeroase decât cele comise de localnici (și asta în ciuda evenimentelor de la Koeln, de la sfârșit de an, organizate de bande de tip mafiot din țări arabe nord-africane, la care, cum între timp se știe din comunicatele poliției, nu au participat refugiați.)

Vocile majoritare la intâlnire au fost cele în sprijinul organizării primirii noilor veniti în condiții cât mai civilizate. Partea de organizare administrativă (repartizare, înregistrare, ajutor social) a fost preluată de autoritățile locale și statale. Comunitatea locală s-a angajat să organizeze viața de zi cu zi: în nici două ore s-au constituit bazele grupărilor de voluntari care urmau să adune haine călduroase, să însoțească refugiatii la vizite medicale și la interviurile cu autoritățile, să le prezinte modalitățile de transport în comun și magazinele din apropiere, să organizeze cursurile de limba germană și întâlnirile de după-amiază “la cafea”, unde se pot inchega contacte, exersa cunostințele de limbi, juca jocuri de societate – și rupe astfel monotonia așteptării incerte a azilului sau a înapoierii acasă. Alte grupuri și-au luat misiunea de a-i integra pe refugiați în viața comunei, în asociațiile sportive, de a-i invita la evenimentele muzicale (limba este o barieră, muzica nu). Cea mai complexă sarcină este de a îi ajuta să se califice și să își găsească de lucru odată ce primesc dreptul de ședere, dar și pentru această misiune s-au gasit voluntari. Cât de mult avem încă de învățat de la o astfel de puternică societate civilă, gândul acesta mă vizitează încă după mai bine de treizeci de ani petrecuți în vest…

Biserica evanghelică a pus la dispoziție încăperi în care, în numai două săptămani, au început cursurile de limbă germană și întâlnirile la cafea de după-amiază; de asemenea încăperea în care s-au adunat donațiile de haine și încălțăminte de iarnă; între timp s-a deschis un centru cu 10 computere donate de loclanici care să le permită refugiaților accesul la internet, deci comunicarea cu familiile lor din departări. Cel care a instalat toate computerele este un refugiat. Biserica catolică a pus la dispoziție alte spații pentru întâlniri de lucru ale voluntarilor și pentru cazarea unor refugiați.

Patru case au fost închiriate între timp de consiliul local de la proprietarii lor germani și refugiații familiști au fost repartizați în ele. Între timp s-au născut aici doi copii, primul primind numele localitații de adopție. Așa am devenit cu toții nașii unui baiețel care are între timp trei luni.

Cercul de voluntari numără mai mult de o sută de persoane, de la elevi de liceu la octogenari. Există mulți pensionari între ei, dar și mulți oameni activi profesionali, la toate nivelurile.

De traduceri pentru cei care nu vorbesc engleza se ocupă un licean care a învățat limba arabă singur, atras spre Orient de cărțile lui Karl May, care, cum aflu, nu a scris numai despre Winnetou si Old Shatterhand; liceanul acesta vorbește încă alte șapte limbi, cântă la pian cu măiestrie și și-a făcut prieteni între tinerii refugiați, pe care îi vizitează și îi însoțește aproape zilnic. În localitatea vecină traiește de mulți ani un irakian care și el traduce când e nevoie. Nu sunt nici singura româncă care se implică, ceea ce ma bucură. Progresele la germană se fac simțite, între timp mulți refugiați au trecut examene spre trepte mai inalte. Sirienilor li se acordă în prezent 25 de ore de curs pe săptămână.

Asociații benevole formate din juriști, sociologi și antropologi din Muenchen vin și țin prelegeri de ordin practic pentru voluntarii locali, oameni ca mine care nu s-au ocupat de astfel de probleme înainte.

Nu toți și-au păstrat în cele cinci luni care au trecut entuziasmul: este obositor să te ocupi de noii veniți, cum este obositor să te ocupi de propria-ți familie uneori. Și totuși, majoritatea au rămas și continuă să se implice zilnic sau cel puțin săptămânal. Cei mai mulți dintre ei o fac după orele de serviciu. Este un model de viață activă în sprijinul comunității care mi se pare admirabil și constructiv. Singurul care, în fața evidenței, este omenos, onest și viabil. Nu l-aș schimba pe unul dominat de teama de contact cu străinul, de teama de atacul presupus asupra civilizației noastre, sau, și mai rău, de ura de străini.

Dacă Germania va reuși să integreze acești noi veniți o va face numai cu sprijinul voluntarilor și oamenilor de bună credință din fiecare comunitate. Daca alte țări civilizate din Europa vor accepta și ele contingente de refugiați de război, tot numai cu ajutorul benevolilor vor reuși să-i integreze. Procedurile organizatorice și banii investiți ajută cu siguranță, dar nimic nu înlocuiește contactul între oameni – și omenia.

Cum sunt noii veniți?

Refugiații cazați în comuna noastră vin din Afganistan, Siria, Nigeria, Eritrea, Pakistan, Somalia, Unganda, Senegal si Cecenia. Conform noilor reglementări, este de așteptat că numai cei ce vin din țări în stare de război sa fie acceptați ca azilanți. Nu îi cunosc pe toți: am cunoscut și petrecut câteva ore cu tineri din Afganistan, și am auzit de la profesoarele de germană că sunt extrem de muncitori. Despre nigerienii veniți părerile diferă, unii localnici bănuiesc, din atitudini, că ar fi vorba mai degrabă de migrație economică. Interviurile vor stabili, cu dificultate, dar cu acribie. Vor fi greșeli. În caz de refuz al azilului se plănuiește accelerarea returnării lor în țara de origine.

Cei pe care eu îi cunosc îndeaproape sunt sirieni. Pe ei i-am luat sub aripă , așa s-a nimerit: i-am cunoscut la prima vizită în sala de gimnastică, acum cinci luni, când erau proaspăt sosiți: Y și M, căsătoriți, de 25 și 33 de ani, ea contabilă, el profesor; vărul lor A, de 19 ani, mecanic auto; apoi pe A (42) si pe R (28), două femei, și alți câțiva tineri ale caror nume îmi sunt ininteligibile. Te impresionează liniștea zâmbitoare cu care îți vorbesc, surprinzătoare după exodul îndelungat și periculos; observi imediat curtenia și dorința de a invăța cât mai repede limba. M insistă mereu asupra exprimării gramaticale corecte – este profesor și m-a recunoscut și pe mine ca atare deși nu ma deconspirasem. Găsești punți intuitiv, te recunoști ca similar prin modul în care explici, descrii, repeți. Y în schimb este mai practică în comunicare, alege mici sintagme de zi cu zi, iar când vrea să exprime ceva mai complex o face în engleză, pe care o vorbește mai bine decât toți bărbații din cercul ei. Eficientă și înțeleaptă, îmi explică, la cei 25 de ani ai ei, că fiecare pas de acum încolo este un pas înainte. Sper pentru ea.

Facem ore de germană împreună, iar ei încearcă să îmi explice alfabetul arab. Daca le este și lor la fel de greu să îl învețe pe cel latin cum mi-e mie să-l învăț pe al lor, și mai mare respect am pentru efortul pe care trebuie să-l facă. (Cum la mine însă e vorba de pur interes intelectual, atenuat de multe alte îndatoriri și interese, progresez lent. La ei este vorba de supraviețuire, și se vede.) Când ajung la ei sunt primită cu cafea la ibric, cafea cu gust de cardamom pe care o cumpără de la magazinele turcești de lângă gara centrală. Apoi urmează câteodată sărmăluțe în foi de viță sau pilaf cu pui, coacaze, stafide și alune. Bem ceai negru foarte dulce. In momentele acelea ei sunt gazdele, eu oaspetele. Băieții ajută la punerea și la strângerea mesei. Mai mult decât la noi cu câteva decenii în urmă. Observ totul și nu văd nimic neplăcut.

Cel mai desăvârșit moment în care eu am fost oaspetele lor l-am trăit acum câteva zile, când cei trei, Y, M si A, m-au rugat să-i duc la Landratsamt (consiliul regional) ca să își ridice permisurile de ședere pe care, după interviurile avute de curând cu autoritățile din München, le-au primit pentru următoarele șase luni, împreună cu dreptul de a munci. (Între timp căutam deja să-i ajutăm să găsească de lucru, dar despre asta într-un alt raport.)

Iată notele pe care le-am făcut în ziua în care și-au ridicat permisurile de ședere. (Textul ce urmează este lung și detaliat, dar îl includ aici așa cum l-am notat în ziua cu pricina pentru că contez pe puterea de convingere a autenticității.) Așa s-au întâmplat lucrurile și așa sunt oamenii cu care am de-a face:

Primesc dimineața un mesaj de la Y și M pe Whatsapp: “Aveți timp pentru noi? Trebuie să ajungem la consiliul din Bad Toelz înainte de 12:00”. Găsesc timp.

Ieri, pe 15 februarie, au avut interviul la care s-a analizat cererea lor de azil și au primit decizia pe baza căreia astăzi obțin permisul de ședere in Germania. De ce se spune în presă că guvernul nu acționează destul de repede? Poate că nu “destul de”, dar astfel de proceduri durau până acum cățiva ani de zile. Față de numărul imens de cereri actuale, lucrurile se mișcă mult mai rapid decat am fi crezut – în privința sirienilor cel putin. Tânărul functionar este simpatic și zîmbitor, explică ăntr-o engleză clară tot ce trebuie să știm. Totul durează 20 de minute. Trebuie să sărbătorim cumva acest prim pas pe drumul unei siguranțe a zilei de maine, gândesc eu. Nu toți refugiații primesc astfel de permise. Mulți nu le vor avea niciodată.

Cu câteva zile in urma A, tânărul frumos de 19 ani, îmi spusese că tare ar dori să meargă la Lenggries. Știam deja ca au prieteni acolo. Cand i-am vazut lucirea din ochi mi-am dat seama că era vorba de mai mult… “love is in the air”, fără îndoială.

Ieșiți de la Landratsamt, A se străduie să imi puna o întrebare, dar Y și M, nemânați de drag, încercau să-l oprească. Noroc că am bune intuiții și am insistat… Nu i-aș putea duce acum la Lenggries? Eram la doar 9 km depărtare. Ba da, îi duc cu plăcere – așa ei pot sărbători vestea bună cu prietenii lor, iar eu voi bea între timp o cafea în micul orășel de vilegiatură pe care îl cunoșteam din drumeții și ierni în care se mai schia încă.

Bucurie mare: trebuie să ne oprim la Aldi, să cumpere ei mere și portocale, să nu meargă cu mâna goala la prieteni. Y și A dispar în magazin, iar la întoarcere A are cu el o cămașa nouă bleu pal de 10 Euro, pe care o îmbracă repede în mașină. Își va cuceri draguța și pe părinții ei, nu mă îndoiesc.

Ajungem la Lenggries, ei știu drumul spre locuințele refugiaților de acolo, căci își vizitează prietenii cât pot de des. Au descoperit legăturile de autobuz și tren, de obicei fac drumul în două ore, cu mine au ajuns în 30 de minute socotind din comuna noastră.

Locuințe mobile prefabricate sunt plasate și aici în apropierea școlii, nu departe de centru – orașul este mic. Parcăm și eu dau semn că voi merge la cofetărie, unde îi voi aștepta vreo oră sau mai bine, am timp și o carte cu mine, despre identitatea europeană – dar Y mă ia de mână și spune că nu se poate, trebuie să merg cu ei.

În față se ridică două blocuri scunde cu câte doua etaje. În locuințe se intră dintr-un lung balcon exterior, ca in motelurile americane. Fiecare familie de 3-4 persoane are câte o garsonieră, iar familiile mai numeroase au chiar câte două camere, mi se spune. Kitchineta și baia cu duș completează fiecare unitate. Treabă bună nemțească.

În garsoniera în care intrăm camera este împărțită de un dulap între zona parinților și cea a copiilor, cu masa lângă geam. Bucătărioara compactă este in holul de la intrare, din care se intră și în baie. Totul să aibă vreo 35 mp. Un televizor minuscul de vreun sfert de secol și mai bine aduce sunete arabe în încăpere, dar este stins de îndată ce intrăm. Program religios nu era, atât timp am avut să văd, ci unul de varietăți.

Tatăl familiei la care am venit a fost grefier, închis pentru un an de regimul lui Asad. Are vreo 50 de ani. Mama e mai tânară, cu o față fina, ten superb și ochi bine conturați. Fetița, 13 ani, șoricel vesel cu părul strâns într-o coadă bogată, vorbește deja bine germana, merge la școală din septembrie. Traduce ea pentru părinți, cum o făceau copiii turcilor și italienilor din Apulia acum vreo 40 de ani. Are prietene germane, îmi spune fără a se lăuda, natural. Voi vedea că așa este în scurt timp. (Și mă bucur, pentru că se aud și zvonuri care spun că refugiații nu își lasă copiii la școli ca să nu fie duși pe calea ispitei de copiii creștini – cum aș putea crede astfel de zvonuri când eu văd opusul? AfD este inventiv: de curând au lansat altul, cum că refugiații mănâncă câini. În localitatea respectivă primarul a luat la rând pe cei care repetaseră zvonul până când oamenii s-au rușinat de și-au făcut mea culpa în public…)

Ni se alatură în curând un vecin de bloc, este medic oncolog, iar nevasta lui, patolog, lucrează deja, angajată pentru o lună de probă prin bună-voința unui doctor german pensionat la clinica Rechts der Isar, una din cele mai bune din Muenchen. Ea nu are nevoie de cunoștințe nemaipomenite de germană ca doctor de laborator; el învață pe rupte, cu o profesoară benevolă pe care am și cunoscut-o mai apoi, căci a venit în vizita și ea, o doamnă spre 70 de ani, cu o anumită prestanță. (Statisticele spun ca oamenii fără grija zilei de mâine sunt mai deschiși fata de imigranți. Nu-i de mirare, dar nu pot să nu-mi amintesc cum în mitologia comunistă numai săracii erau definiți a fi solidari unii cu alții. Sigur ca există solidaritate și între oamenii cu grija zilei de mâine. Până la ce punct însă? Sau în ce condiții? Cu ai lor, dar nu cu străinii? De gândit.) Doctorul este cel mai vocal, mai degajat, e și cel care vorbește cel mai bine atât engleza cât și germana. Un frate și parintii lui locuiesc chiar lângă Aleppo, îmi arată o poză cu ei, băiețeii fratelui, de 2-3 ani, sunt veseli , dar tatăl lor are ochii triști și fața sumbră. La câțiva kilometrii rușii bombardează din greu de câteva zile.

Suntem șapte în jurul mesei. Gazda, Mh, ne servește la sosire cu cafea. O intreb pe Y dacă și ei ghicesc în zaț, da, o fac, dar ea nu știe… nici eu nu mai știu.) Apoi M dispare, aud tot felul de mișcări in hol, dar nu văd nimic de unde șed, până la un moment, când încep să apară vase cu mâncăruri nenumarate, cu repeziciunea din “așterne-te masă fermecată!”: sărmăluțe în foi de viță; pui cu spanac și lămâie, orez bob cu bob; pilaf cu pui, coacaze și stafide, dres cu iaurt; pizza cu roșii; plăcinte care seamănă cu buftele făcute de bunica în copilărie; pasta de fasole boabe; bulgărași de cous-cous. Am și o fotografie, să nu credeți că exagerez!

12705588_10204220278747295_3423269789367212202_nCum să nu fii impresionat de oameni care te primesc astfel într-un refugiu provizoriu, după ce au traversat pe jos deșerturi, munți și frontiere cu garduri și câteodată chiar cu huiduieli? (În Ungaria, mai mulți mi-au spus, “întreprinzători” în ale transportului cu mașina le-au cerut câte 1000 euro pe familie să-i ducă pâna la granița cu Austria, iar după ce au încasat banii au șters-o și i-au lăsat pe drum.)

Cum să nu te gândești că până acum câteva luni își primeau astfel oaspeții acasă la ei, în lumea lor, acum în ruine?

Masa arată ca la noi în România, plină de feluri de mâncare într-o abundență ospitalieră: oferi mai mult decât se poate mânca. Mai tare semănăm cu orientalii în aceasta privință a belșugului felurit pe masă, chiar în vremuri de restriște, decat cu vesticii, din tot ce am trait până acum.

Ca pe o scenă, intrările se succed în mica garsonieră: apare o fată de vreo 17 ani, frumușică, rujată, fără fular pe cap. Încercăm sa ignorăm discret zâmbetele între ea și A. Ne ajuta desertul, clătite cu banane și nutela, urmate de ceai negru și tare. Vine apoi o tânară nemțoaică să ia fata de 13 ani a gazdelor în oraș. Curioasă, întreb unde merg: mama ei are o școala de dans, fetița nou venită vrea să danseze, așa că iată, îi oferă un loc, pe gratis. Le e frică părinților să-și lase fata să plece cu tânara doar de curând cunoscută? Nu, se poartă de parcă ar fi vecini de o viață. Iarăși văd incredere, din partea lor de data asta, nu teamă.

Plecăm de-abia după vreo trei ore, și de pe balconul celui de-al doilea bloc ne cheamă la cafea un domn, fin, grisonat, în jachetă: prieten cu Y și M din primul lor lagăr la sosirea în Germania, Waldkreiburg, la care poposeau în urmă cu decenii sașii, șvabii și nemții de pe Volga la sosirea în Bavaria – o parte dintre ei protestează acum împotriva noilor veniți. Ce rușine.

Nu putem sta la încă o cafea, eu trebuie să mă intorc la ale mele. Îi voi însoți însă din nou de îndată ce pot.

Tot ce relatez aici s-a întâmplat aievea. Știu din plecare că unii mă vor considera naivă, un Gutmensch (ne-cuvântul anului 2015 în Germania, care denotă, ironic, pe cei care, din simplitatea minții lor de idealiști, au întâmpinat cu brațele deschise refugiații.) Dar văd în jurul meu foarte mulți oameni ca mine. Nu sunt singura. Și nu mi-ar place să-i am în jur pe  xenofobi.

Poate că raportul meu de pe teren va da mai multă încredere și altora? Ce rost ar avea să distorsionez o astfel de relatare? Nu sunt o persoană publică, nu fac parte din nici un partid politic, nu încerc să susțin nici o platformă – doar să contribui un strop la atenuarea fricii de străini în țara mea de origine, România, care până la acest moment, constat cu mândrie, nu s-a exprimat oficial în termenii negativi și xenofobi folosiți de Ungaria, Polonia și alte țări din est. Putem încă alege modele generoase.

 

Text și foto de Lidia Bradley

Foto arată masa cu care a fost primită Lidia la o familie de refugiați sirieni pe care a vizitat-o.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s