Despre dorurile nebune ale amiezilor de august

Nu mai trecusem demult pe la bunică-mea. Am calculat vreo 15 ani. După liceu am plecat la facultate în Anglia, mi-am găsit de muncă și atunci când veneam pe la părinți eram tot pe fugă.
O iubeam, doar ea mă crescuse! Dar când ești tânăr ai senzația că bunicii ăștia n-au moarte. Crezi că sunt undeva acolo și oricând îți vine ție pe chelie să-i vizitezi, poți s-o faci. Treaba e că nu prea ai timp niciodată.

copii-pe-ulita

foto:Copii pe uliță – Octav Angheluță


E, de data asta mă hotărâsem să-mi fac timp. Venisem într-un concediu ceva mai lung în țară, mă și despărțisem de-o aiurită după o relație cam lunguță și destul de furtunoasă și parcă aveam așa chef să mă întorc în trecut, în copilărie. Zis și făcut! M-am suit în tren și am tăiat-o la bunica. Și părinții o vedeau destul de rar, nu știam motivele, nici nu mă interesau. Eram tânăr, bunica era eternă, așa că avea să vină odată momentul să trec pe la ea. Îi mai întrebam din când în când ce mai face, era bine întotdeauna, așa că treceam la subiecte legate de viața mea, bineînțeles.
De la gară la casa bunică-mii mergeai o grămadă prin sat. Am fost foarte mirat să văd pe drum o grămadă de copii, aproape toți băieți și, ciudat lucru, fețele lor nu-mi erau străine deloc. Știam din auzite că satele noastre sunt îmbătrânite, că nu mai vezi picior de copil, că numai moși și babe sprijină gardurile. Da’ de unde! Zeci de băieți pe la porți, o alergătură și o larmă de nedescris, un praf dens ca o pudră de talc ridicat până deasupra caselor și o căldură ca pe vremea copilăriei mele răsturnaseră satul cu susul în jos. M-am gândit c-or fi în vacanța de vară și i-or fi trimis părinții la bunici, dar prea erau mulți! Eu citisem că natalitatea era în scădere în țara noastră. Mai citisem că părinții caută soluții moderne pentru vacanțele copiilor, îi trimit în tabere, pleacă cu ei în concedii. E, ăștia n-or fi avut bani de de-astea, mi-am zis, dar, de fapt, nici nu mă interesează, ia uite ce-mi screm eu mintea să mă gândesc ce e cu târla asta de copii prin sat. Cald, băi, nene! Ca atunci când eram eu mic. De-abia aștept să plece mormolocii ăștia la culcare să văd dacă mai cântă guguștiucul la ora prânzului. Or mai fi guguștiuci la bunică-mea pe uliță?
Era așa de cald cand eram copil, că vedeam la amiază țiglele caselor cum tremură. Și deodată, ca și cum căldura aia unsuroasă trebuia să se transforme într-un geamăt, începea guguștiucul. Ete, caca-maca, am ajuns de la iphone, tabletă, office, supercar, prânzuri la spaniol și cine la libanez, weekend-uri la călărie și vacanțe pe insule, la guguștiucii lu’ bunică-mea. Ce m-o fi găsit tocmai acu’ s-o vizitez? Să plec eu din orășelul meu curat și asfaltat, din birouașul meu cu AC și totul la dispoziție doar la o lungime de mână, de la coțofana mea mereu disponibilă de lungeli nesfârșite și să vin la bunică-mea! Fi-mi-ar guguștiucii ai dracu’! Ce bine o duceam eu dincolo pe o căldură ca asta! Oricum, la mamaia pot să vin când vreau!
Chiar nu știu când s-a transformat din mamaia în bunica. Cred că odată cu statusul social îți schimbi și cuvintele.
Da, s-ar putea ca mormolocimea asta de copii să fi alungat guguștiucii. Ce fain cântau! Încremenea totul în jur, la amiază. Numai cântecul lor făcea căldura să vibreze, ca atunci când arunci o pietricică într-un lac.

Am ajuns. Bineînțeles, forfotă de copii și pe strada ei. De unde naiba știam eu fețișoarele astea? Chiar că sunt prostănac! Păi, dac-or fi copiii ălora cu care mă jucam și eu pe uliță, normal că le seamănă! Cred că m-a bătut căldura la cap! Oricum, nu fumasem nimic!
Casa bunicii – la fel cum știam, un pic mai dărăpănată, bălării, gardul ca niște dinți stricați, în orice caz n-aveam chef de melancolie, așa că mi-am îngustat câmpul vizual ca să detectez vreo posibilă mișcare prin curte. N-a trebuit să fac vreun efort deosebit. În fundul curții, sub bolta de viță de vie, mamaia – o las așa cum îi ziceam când eram mic – pusese masa, Doamne, aceeași masă albastră, îi vedeam picioarele, acoperită de fața de masă albă, în același loc sub boltă, un pic sucită într-o parte, avea un picior mai scurt și găsise ea o piatră în pământ pe care-l sprijinea, exact așa cum o punea când stăteam la ea. Păi, da, era ora prânzului! Am stat un pic la poartă și m-am uitat către ea cum mânca așezată pe scaunul ei maro din lemn, și ăsta era nemuritor, cocoșată și mititică, întingând prin castroane și mestecând, uitându-se către poartă, dar cine știe până unde îi băteau ochii, căci n-o mai vedeam eu bine, că mi-au spart ăștia ochii cu calculatoarele lor, dar ea!
Ce dracu am? Mă ia așa ceva pe la inimă cum stau și mă holbez ca boul la gard! Asta-mi trebuie mie acum, după ce m-am despărțit de „craci lungi”, după ce mi-a promis CEO-ul că mă dă afară dacă nu realizez planul de vânzări? Trebuia să vin eu s-o văd pe babă, că parcă nu puteam să vin când…mă rog… altă dată! Oricum, o să trec repede peste momentul revederii, că văd că mai e cineva la masă, nu prea bat bine să-mi dau seama cine. O fi vreun mormoloc de prin vecini, că așa era ea mereu miloasă cu copiii cuminți ai vecinilor mai amărâți.
– Mamaie! Mamaie! o strig cu speranța că mă aude. Încercasem ușor poarta, dar era încuiată.
O văd că privește către poartă, încearcă să distingă prin mișcări de cap cine e dincolo de gard, duce mâna streașină la ochi, parcă n-ar fi stat în umbră, și până la urmă se ridică și vine legănat către poartă.
Doamne, ce micuță e, și cât s-a cocoșat! În schimb, picioarele ei crăcănate și slăbănoage păreau destul de vioaie și, când se apropie, mă izbește fața ei întinerită. Are, cred, 80 de ani, dar arată mai bine ca atunci când am văzut-o ultima dată, pe la 65.
– Saru’ mâna, mamaie!
– Bogdănele, tu ești, mamă?
„Bogdănele”! Dacă ar fi auzit-o „craci lungi” a mea, s-ar fi tăvălit pe jos de râs.
– Eu sunt, mamaie! îi zic și o iau în brațe.
Aoleu, acum o țin eu în brațe, cum mă ținea ea când eram mic, când mă băteam cu careva pe stradă și veneam la ea plângând, când mi-a murit cățelul otrăvit de nemernicul ăla de Spârlea, când s-a îmbolnăvit mama, alte straturi mi se scutură de pe inimă, ce rahat de corporatist ești, bă, și tu, vegan, biciclist, semimaratonist, schiuri iarna, surf vara, neoliberal și prezent la sală de 3 ori pe săptămână plus un masaj pe lună decontat de firmă, coborâși din orășelul tău antiseptic în satu’ lu pește prăjit s-o ții pe mă-ta mare în brațe, la amiază, pe căldura asta înăbușitoare, lângă gardul ăsta ca niște dinți stricați!
Ea nu mi-ar mai fi dat drumu, mă ținea destul de strâns, oare la ce s-o fi gândit toate clipele alea, poate mă vedea mic alergând prin curte, merii ăia cât plopii de înalți, cu flori albe și mere dulci, părul cu perele cât țâțele de țigancă, prunii, cireșul, vișinii, gutuiul și eu ca o maimuță sărind dintr-un copac în altul, îmbătat de gustul fructelor, ehe, Bogdane, iar începi să bați câmpii, ți-a mai căzut un strat de pe inimă.
O împing eu ușor, că mamaia cred că ațipise în îmbrățișarea regăsirii. Se uită la mine cu ochi calzi, zâmbind, și-mi zice, hai la masă, și mă ia de mână ca pe-un copil.
M-am cam simțit de rahat, putea și ea să-mi zică, băi, nesimțitule, n-ai venit de 15 ani pe la mine! dar nimic, nimic…Ne îndreptam către masă și nu era deloc o idee rea, căci mi se făcuse cam foame. Apropiindu-ne mai mult, am văzut că ființa cu care mamai-mea împărțea masa era, într-adevăr, un copil. Cred că avea vreo 10 ani. Ce m-a șocat era chipul copilului. Era fața mea de la 10 ani. Și nu numai chipul, totul, mâinile, gesturile…mă uitam la el și mă vedeam pe mine, copil. Stăteam în picioare și îl priveam. Se oprise din mâncat și se uita sfios la mine. Mamaia zâmbea și se uita pe rând la amândoi.
– Bună ziua! zise puștiul, după câteva secunde de nedumerire.
– Bună! îi răspund, și mă uit mirat la mamaia.
– Cine e băiețelul? o întreb.
– E Bogdănel, mamă.
– Tot Bogdan?
– Tot Bogdan, răspunde mamaia.
Eram înmărmurit. Eram eu, cel de acum 25 de ani.
– Stai că-ți spun eu cum stă treaba. Mă duc să-ți aduc ciorba întâi. Dar tu cum ești, Bogdane? Te-oi fi însurat? Ai copii? mă întreabă mamaia, plecând după ciorbă.
– Sunt bine! Nu încă! i-am strigat în urmă.
M-am așezat pe scaun, în fața lui Bogdan care începuse să mănânce liniștit. Nu-mi puteam desprinde privire de el.
– De unde ești, Bogdane?
– De aici.
– Din sat? Sau ai venit în vacanță?
– Sunt chiar de aici.
Între timp, mamaia îmi aduce ciorba. Era ciorba ei minunată, cu cartofi, pui, borș și multe legume, Doamne, nicicând nu mai întâlnisem în peregrinările mele ciorbă ca a ei. S-a așezat pe scaunul ei și, cu mâinile în poală, se uită la mine cu drag.
– Bogdane, mamă, de ani de zile n-a mai venit nimeni pe la mine. Nici ai tăi, nici tu. Știu că toți ați avut probleme, cu școala, cu serviciul, cu viața, mamă. Și nu numai la mine n-au mai venit copiii, aproape toți din sat au rămas singuri. Într-o zi mă plimbam prin casă, nu știam ce să mai fac. Mi-era așa de dor de voi, de tine, de taică-tu, de maică-ta, de tatai-tu, de mama mea, de tata pe care nici nu l-am cunoscut, că îmi venea să-mi smulg inima și s-o dau la câini. Mergeam dintr-o cameră într-alta și mă uitam pe pereți la pozele puse în ramă și vedeam cum îmi trecea viața prin fața ochilor, eu mireasă cu taică-tu mare, tatăl tău la liceu, pe urmă nunta cu maică-ta și apoi pozele cu tine… erau cele mai multe pentru că ai stat la mine până ai plecat la școală și pe urmă veneai în fiecare vacanță până aproape de liceu. Îți făceau părinții mereu poze, le înrămau și le atârnau pe pereți. Pentru câteva clipe m-am simțit cam amețită, eram deja în camera de la drum, și m-am așezat puțin pe pat. Mi se învălmășea toată viața în minte și dintr-o dată mi-am amintit de cutia pe care mi-o dăduse maică-ta la păstrat când zugrăviseră apartamentul, să tot fi fost vreo 30 de ani în momentul ăla. Era o cutiuță de argint în care păstrau ei moțul tău, chiar din ziua în care ți l-au tăiat. N-au mai luat cutiuța de la mine, dar eu o păstram ca pe ochii din cap în cufărul meu cu obiecte de la mama. Moțul băiatului are mare putere. Puține babe mai știu asta azi. Bâta mea, bunica lu’ mama adică, vindeca boli grele cu numai un fir din el. Mergea, săraca, pe la toate tăierile de moț și la noi în sat și în satele dimprejur și se ruga cu focul și pământul pentru câteva firicele de păr. Îi dădea lumea, să scape de ea, sau poate unde știau că e vrăjitoare și se gândeau că o să aibe și ei nevoie… Păi, când a fost foametea aia mare, cine bătea ogoarele oamenilor cu moțuri de copii după ea? Era bâta. Mergea, sărmana, îndoită de la mijloc să atingă fiecare brazdă cu moțul, de-aia a și rămas cocoșată, dar toată sămânța s-a prins anul ăla și a scos satul din foame. Anul viitor au chemat-o și celelalte sate. S-a dus cu moțurile după ea și i-a scos și pe vecini din foame, dar așa se îndoise, că aproape îi atingea capul de tălpi când mergea. Mare bine a făcut, că ajunsese lumea rău. Umbla zvon că copiii ăia care dispăruseră, fuseseră mâncați de foame, dar asta e altă poveste. Hai, că m-am luat cu vorba, iartă-mă, hai să vă aducă mama tocănița. Am împărțit și eu puiul cum am putut.
Mamaia se ridică și plecă la bucătărie.
– Ce zici, băi, Bogdănele, de treaba asta? îl întreb pe celălalt Bogdan.
– Păi, ce să mai zic? Mie-mi plac poveștile lu’ mama.
– Așa-i zici tu? Mama?
– Hai, că v-am adus tocana. Luați și mâncați și eu vă povestesc în continuare. Adică ție, Bogdane, că Bogdănel ăsta micu’ știe povestea. Așa. Cum îți spuneam, m-am dus la cufăr și am scos cutiuța de argint. Am desfăcut-o ușurel. Moțul tău legat cu o fundiță roșie era acolo de atâția ani, dar era așa de strălucitor și de proaspăt, că parcă ți-l tăiase din păr cu câteva clipe înainte. Mi s-a făcut așa un dor de tine, c-am ieșit ca nebuna, cu moțul de păr în mână, în curte, să te caut. Simțeam așa că trebuie să fii pe uneva, sau voiam eu să fii pe undeva prin curte, tu mic și eu tânără… m-am uitat prin pomi, după casă, în vie, la pui, mă gândeam că nu am fost mai fericită niciodată ca în perioada în care te-am crescut pe tine.
Parc-o și văd cu smocul ăla de păr în mână alergând prin curte! Nici n-aș știi să traduc în engleză „tăierea moțului”, ce obiceiuri mai avem și noi!, și iar i-a venit în minte bâtă-sa și vrăjile ei. E drept, și mamaia făcea tot felul de descântece când eram mic, stingea taciuni în paharul cu apă, dădea în bobi, boscorodea tot felul de cuvinte ciudate, dar se pare că bâtă-sa era un fel de profesor Dumbledore. Își amintea cum ajuta femeile sterpe să rămână gravide, se apucase să-mi explice și niște technicalities, dar i-am zis să sară peste, cum făcea copacul uscat verde la loc, cum vindeca găinile de orbire și îi făcea pe cocoși să le calce până cădeau late. În ultimii ani de viață însă, se pare că bâta se izolase foarte mult. Satul vorbea că trecuse dincolo cu exploatarea puterii moțului de băieți.
Lumea zicea că bâta ajunsese să dea viață.
Și mamaia văzuse multe lucruri ciudate la bâta în ultimii ei ani. De exemplu, într-o zi a găsit la ea în curte 7 boboci de rață și cu o zi în urmă bâta îi spusese că nu avea decât unul singur. În altă zi, 5 motani au întâmpinat-o în pragul ușii, când s-a dus în vizită la bătrână. Erau toți la fel și semănau leit cu Mitică, motanul bâtei pe care-l știa de atâta timp.
Se pare însă că vrăjitoarea a mers și mai departe și lumea zicea că de la asta i s-a tras și moartea.
A început să facă copii.
– Mamaie, cum poți să crezi toate lucrurile astea?
Mamaia râse cu poftă, se apropie de Bogdănel, îl luă de gât și îl pupă pe frunte.
– Cum să nu cred, acu’ că îl am pe Bogdan aici ?
Mă holbam la ei ca și cum tocmai căzuseră din cer.
– Hai, ia mai vorbiți și voi doi, până mă duc eu să vă aduc ceva dulce. V-am făcut o plăcintă, de-o să mă pomeniți! zise mamaia, și plecă legănat către bucătărie.
– Bogdane, mergi la școală în sat?
– Nu merg, că nu mai e școală.
– Păi, și ce faci? Nu aveți școală în alt sat, sau poate în vreo comună apropiată?
– Nu, că noi nu suntem înregistrați.
– Cum, mă, nu sunteți înregistrați? Care voi? Și ce faci toată ziua?
– Mă joc. Ne jucăm, toți băieții din sat, ăștia care nu suntem înregistrați. E așa de bine să te joci toată ziua! Mamele noastre au grijă de noi, ne fac bunătăți, ne spun povești și noi învățăm ce ne spun ele, despre viața lor, despre sat, despre strămoși. A, și ne învață cum să avem grijă de pământ și de animale. De săptămâna viitoare o să vină și niște învățători să ne învețe scrisul, cititul și matematica. Mamele noastre au hotărât să strângă bani și să-i plătească, dar școală nu avem. Vin așa și ne strângem la unul sau la altul.
Mă uitam la el cu ochii cât cepele.
– Dar de ce tot zici despre mame? De ce nu vorbești despre părinți? Tații voștrii unde sunt?
– Bărbați nu prea mai sunt în sat, că știți că ei mor primii. Femeile trăiesc mai mult.
– Auzi, dar cine e mama ta? îl întreb.
– Mamaia Dumneavoastră.
– Bogdane, ea e mama tatălui meu, nu are cum să fie mama ta. Te-a înfiat de la cineva? E mama ta adoptivă?
– Nu. E mama mea.
S-o fi înhăitat mamai-mea cu vreun hăndrălău de prin sat? Dar cum să facă copii la vârsta asta?
– A venit baba cu plăcinta! mă întrerupse mamaia din totala confuzie în care căzusem. Ce, Bogdane? Pacă te chinuie ceva!
– N-am nimic, numai că nu prea înțeleg ce-mi spune Bogdănel. L-ai înfiat?
– Nu, mamă, lasă-mă să-ți spun mai departe. Îți ziceam de ziua aia în care mă durea sufletul de dorul tău și ajunsesem să te caut prin curte, prin orice colțișor, disperată să te văd, să te ating, să-ți mai aud glasul ăla cristalin de copil. Mă gândeam că trebuie să mă ajute moțul tău, îl strângeam în mână de mi se albise pumnul. Nu erai pe nicăieri, dar așa mă sfâșia amintirea ta, că nu mă puteam opri, am luat iar și iar la rând locurile pe care îmi aminteam că le preferai, și îți pupam firele de păr prinse cu fundița roșie și le miroseam și mi se părea că atunci îți fuseseră taiate din păr, așa de proaspete erau. Se apropia înserarea și n-am mai putut să stau în curte, am luat-o către gârlă, unde te mai duceai din când în când cu prietenii tăi, apoi la nucul de la dispensar, pe câmp, în spatele stadionului unde ridicai zmee cu Ginel, la colectiv printre tractoarele alea date la fier vechi, în spatele cooperativei unde-ți mâncai covrigul cu mac pe care ți-l cumpăram de fiecare dată când luam pâine…nici urmă de tine…mă apucase un plâns de sărea cămașa de pe mine…
O și văd, alergând pe câmpul gol, la apusul soarelui. Când eram mic, spre seară soarele se apropia foarte tare de pământ pentru câteva minute. Devenea un disc încins mare cât cerul și de fiecare dată credeam că o să se scurgă ca un fier topit peste sat. Ieșeam cu toții din case și asistam la marea trecere. Fețele noastre întinse către cer luau culoarea soarelui și deveneau pe rând nuanțe de roșu și ape violet, până când marele astru în loc să înghită pământul, aluneca de cealaltă parte a lui, în neant. Câmpul și soarele ăla uriaș, roș-violet, și mamaia alergând de la un capăt la altul al discului încins, printre brazdele uscate de pământ ridicându-se în fuioare de praf peste soare, printre păpădii nevinovate și ciulini mofluzi, agățându-se cu tălpile desculțe în șerpuirea buruienilor fără nume și împiedicându-se de bolovani selenari, zdrobind făpturi mute cu aripi și antenuțe și acoperind pe veci mușuroaie și cuiburi de pământ, dar ținând strâns smocul meu de păr în mână, sărutându-l și mirosindu-l și dorindu-mă acolo, neapărat, și cu mine viața și tinerețea ei, bucuria ei și dorul de mâine.
– Și dintr-o dată, mi-a venit în gând să mă duc în casă la bâta. Nu mai trecuse nimeni pe acolo de ani de zile, că nimeni n-a vrut să cumpere casa după ce a murit. Zicea lumea că e bântuită. A rămas așa, n-a mai avut nimeni grijă de ea…crescuseră bălăriile până la acoperiș…Dar mie nu-mi era frică în seara aia. Ce putea să mi se întâmple? Eram așa de singură, că aș fi murit bucuroasă. Nu mai călcase nimeni acolo din ziua în care murise. Intraserăm atunci doar ca să o luăm și i-am făcut toate cele creștinești la noi în casă. Încă mai era lumină afară când am intrat. În casă mirosea a pământ. Poate din cauza ghivecelor pe care le-am găsit acolo. Erau vreo 10 ghivece mari, pântecoase așa, cum să zic, răspândite și în camera unde dormea ea și în cealaltă, că avea 2 camere bâta. Când m-am uitat mai bine în ele, în fiecare ghiveci era câte un smoc de păr legat cu panglică, moțuri de băieți, sunt sigură. Erau așa, ca niște lăstărei doar puși în ghiveci, înainte să fie plantați în pământ. Parcă își așteptau rândul. Dintr-o dată m-a luat așa o oboseală, că am vrut să mă odihnesc un pic. Mi se făcuse puțin frică, așa că am luat de pe un perete o icoană cu domnul Isus, am strâns-o la piept și m-am întins lângă oalele de pământ ale bâtii. Și așa am adormit, cu Isus și cu moțul tău la sân, până dimineața. Când m-am trezit, o lumină verde scălda casa. Așa se vedea soarele prin bălăriile care trecuseră demult de partea de sus a geamurilor. M-am ridicat cam țeapănă și am vrut să pun icoana la loc. Dar când am vrut s-o agăț în cui, am simțit la mână ca un colț de hârtie care m-a zgâriat. Am întors icoana și era, într-adevăr, o hârtiuță băgată în ramă, pe care era desenat un ghiveci, în mijlocul lui era desenat ceva ca un smoc de păr și o linie de la buza ghiveciului și până la smocul de păr pe care scria 9 cm.
Și-atuci m-am gândit că, cine știe, poate dacă pun moțul tău într-un ghiveci de la bâta, o să crească o plăntuță pe care am s-o îngrijesc și e ca și cum am ceva de la tine care să-mi mai potolească oful. M-am dus acasă, am luat un cărucior și m-am întors la bâta ca să iau un ghiveci. Mă gândeam că sunt cam proastă, dar femeile nu prea mai judecă bine când au un dor mare. Am luat ghiveciul, am săpat o gropiță de 9 centimetri și pe fundul ei am pus moțul tău, după ce, bineînțeles, l-am pupat de o sută de ori. Era august.
Anul următor, în aprilie, în vinerea dinainte de ziua de Paști, s-a întâmplat. Am fost de dimineață la biserică și când m-am întors am auzit din casă un miorlăit de pisică. Am intrat și am găsit ghiveciul trântit și pământul răsturnat. Am luat o coadă de mătură să o rup pe Mița, pisica pe care o bănuiam de ispravă. Într-adevăr, Mița stătea pe preș, de cealaltă parte a ghiveciului și-și făcea de treabă lingând ceva de zor. Am ridicat coada de mătură să-i dau una pe spinare, când un plâns de bebeluș a izbucnit de undeva de jos. Am lăsat mătura și m-am lăsat în genunchi să văd mai bine ce se întâmplă cu Mița. Și atunci am văzut minunea. Mița lingea de zor un bebeluș nou-născut. Se născuse din moțul tău de păr, plantat în ghiveciul de la bâta, la chiar nouă luni de când îl sădisem. Bebelușul ăla a crescut și a devenit cel pe care îl vezi acum la masă și pe care l-am numit tot Bogdan, după tine. Bebelușul ăla ești tu, Bogdane, născut a doua oară, numai că mai târziu, din părul păstrat de când ți-a tăiat moțu’ și din doru’ pe care l-aveam în piept.
Am sărit ca ars de pe scaun.
– Mamaie, ați înnebunit cu toții? Ați luat-o razna cu țară cu tot? Numai la noi pot oamenii să creadă în asemenea prostii! Au tâmpit nemernicii ăștia poporul de tot! Băi, Mamaie, știi de ce o duce țara asta așa? Că credeți în bazaconii, că vă uitați la televizor numai la idioțenii, că nu mai citiți o carte, că vă bagăți în cap numai rahat!
– Bogdane, uită-te la Bogdănel. Nu ți se pare că seamănă cu tine? Ești tu! Uită-te la copiii de pe stradă, la băieți adică, că pentru fete nu știu ce să fac încă. Nu ți se pare că seamănă cu ăia cu care te jucai tu odată? Ați plecat cu toții, mamă. Bătrânii au rămas singuri. Multă lume a plecat la muncă în străinătate și nu s-a mai întors. După ce s-a născut Bogdănel, le-am povestit babelor. La început nu m-au crezut, dar într-o zi baba Stana a venit la mine cu un moț de la nepotul ei și, cu lacrimi în ochi, m-a rugat să i-l aduc înapoi. Am ajutat-o. Pe urmă au început una câte una să vină la mine, după ajutor. Tu nu știi, mamă, cât de mare e dorul de bunici după nepoți. Aproape tot satul a venit la mine. Polițistul nu a zis nimic. Nevastă-sa nu poate să facă copii, dar am ajutat-o și pe ea cu unul din moțurile pe care le-am găsit la bâta. Primarul se bucură, că o să fie tineret în sat. Ieri m-a căutat chiar de la președinte, mamă. Am avut emoții mari. Nici nevastă-sa nu poate să facă copii. Dar președintele vrea să mai vorbească cu mine și despre alt lucru, mi-a zis sfătuitoru’ lui care a venit aici. A rămas țara fără oameni. Ați plecat toți la muncă, la școală, în străinătate. Țara nu mai poate rezista așa. E nevoie de generații noi, mi-a zis omu’. Asta vrea președintele să vorbească cu mine. Vrea să îl ajut.
Eram năucit.
– Bogdăneilor, eu mă duc până la vecina Frusina să-i duc și ei o bucată de plăcintă, că i-am promis. Mă întorc repede, zise mamaia și se îndepărtă către poartă.
M-a apucat plânsul. Mi se învălmășau toate în cap și mai ales mă simțeam atât de vinovat că o uitasem toții anii ăștia pe mamai-mea. Bogdănel mi-a apucat mâinile peste masă.
– Nu mai plângeți. Eu sunt foarte bucuros să vă întâlnesc. Suntem același om, numai născuți la date diferite. Mă uit la Dumneavoastră mă văd pe mine peste mulți ani și mă bucur dacă o să arăt așa. Dumneavoastră când vă uitați la mine nu vă vedeți copilăria?
Am început să plâng și mai tare. M-am ridicat, m-am dus de cealaltă parte a mesei și l-am luat în brațe pe Bogdan. Plângeam de mă zguduiam, iar Bogdan își lipise obrazul de al meu. Lacrimile mele treceau de pe obrazul meu de aproape 40 de ani, pe obrazul meu de la 10 ani. M-am liniștit cu greu.
– Ia, zi, Bogdane, mai sunt guguștiuci în sat?
– Mai sunt! Cum să nu? Îmi plac foate mult. Cântă mai ales la amiază, când tremură acoperișurile caselor. Știți, e o căldură unsuroasă, așa, și parcă crește, crește și la un moment dat se sparge în cântec de-ăsta de guguștiuc. Când erați Dumneavoastră mic, încremenea totul la amiază, ca acum? Numai cântecul lor mai mișcă aerul, ca atunci când arunci o pietricică într-un lac. Auziți? Auziți? Gata! A început!
Guguuuuuștiuc! Guguuuuuștiuc!

Text de Dragos Voicu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s