Cum ne obișnuim cu răul

M-am apucat să citesc Jurnalul lui Mihail Sebastian după ce am citit un articol al lui Philip Ó Ceallaigh, în care apărea informația – pe care nu o știam – că în timpul celui de-al doilea război mondial armata română a ucis cei mai mulți evrei după cea germană.*

Kos
Kos, Grecia

Text de Claudia Ciobanu

Foto de Mihai Tarţa

În Jurnal – despre asta știam – Sebastian descrie cum, pe măsură ce trec anii și se apropie războiul, prietenii lui, cei mai de seama intelectuali ai României, exprimă opinii tot mai anti-semite. Oameni precum Mircea Eliade sau Camil Petrescu își exprimă de față cu Sebastian simpatia față de Germania lui Hitler sau spun că evreii au prea multă putere și că sunt de vină pentru problemele țării. Pe deasupra, par chiar a aștepta ca Sebastian, un bun prieten și vechi partener de discuții, să fie în asentimentul lor.

 

Dar poate și mai impresionant pentru mine (poate și pentru că mi se pare proaspăt) este modul în care Sebastian descrie primii ani de război și cum împletește în curgerea acestora tragedia evreiască ce se desfașoară treptat atât în România cât și în alte părți din Europa. Începe ușor, cu comentariile anti-semite, cu zvonuri despre ce se întâmplă evreilor prin alte părți. Sebastian este conștient, chiar prin 1939, că Hitler nu va aduce nimic bun pentru evrei. De fapt, pare a fi conștient că Hitler înseamnă sfârșitul evreilor. Urmărește cu alarmă avansul rapid al acestuia prin Europa, apoi ofensiva din Rusia unde armata germană este cot la cot cu cea română.

 

Prin 1939-1940 se întețesc atacurile împotriva evreilor în România. Sunt comise de legionari sau de simpatizanții lor. Cineva e bătut. Apoi cineva e ucis. După care iau avânt măsurile administrative. Lui Sebastian i se retrage dreptul de a practica avocatura. Prin 1941, Antonescu fiind la putere, măsurile antievreești devin din ce în ce mai grave. Evreii din mai multe localități, bărbații mai ales, sunt strânși și duși la muncă forțată sau la anchete la poliție. În paralel, evreilor din România li se cere să plătească o sumă colosală de bani de către regim, altfel nu se știe care vor fi consecințele (într-un context în care evreii erau deja uciși și la noi și în alte părți, aceste neclare consecințe puteau însemna moartea). Atmosfera devine tot mai sinistră. Are loc pogromul de la Iași în care, după informațiile lui Sebastian de atunci, sunt uciși sute de evrei (numărul real s-a dovedit a fi mult mai mare). Circulă informații despre uciderea evreilor din Moldova de către armata română ajunsă acolo în avansul spre Rusia.

 

Sebastian notează toate acestea, fapte din ce în ce mai grave, amenințări din ce în ce mai mari, așteptându-și propria soartă. Știe că, mai devreme sau mai târziu, va fi și el convocat. Știe că probabil va ajunge într-un lagăr. Știe că e posibil, probabil, să fie ucis.

 

De ce nu a fugit undeva, ma tot întreb. De ce nu a emigrat în America, în Australia?  E genul de întrebare care revine mereu din perspectiva celui care știe cum au decurs lucrurile.

 

Însă dacă ești în toiul evenimentelor, cum era Sebastian, nu mai e atât de evident felul în care poți rupe cursul faptelor. Nu știu dacă Sebastian ar fi putut pleca în mod obiectiv (avea și mama și fratele în grijă sa în România). Dar știu că, atunci când lucruri groaznice se întâmplă, de multe ori nu suntem în stare să reacționăm pe măsura faptelor.

 

Uneori, tocmai pentru că viața se scurge în picături, nu ne dăm seama de dimensiunile răului. Nu e cazul lui Sebastian. El era conștient că era groaznic de rău, însă nu lua deloc în calcul posibilitatea unei evadări, nu părea a avea idee cum să se salveze, de fapt, nu nici părea a avea puterea să se gândească la asta. Mai sunt cazuri în care știm că e rău, știm că e musai să facem ceva, dar nu putem găsi cum. Este cazul meu azi.

 

Răsfoind cartea lui Sebastian ajung inevitabil să mă gândesc la tragedia care are loc acum, în vreme ce eu mai încarc un text pe siteul Mămăligii, în vreme ce îmi pregătesc o cafea, în vreme ce facem planuri de vacanță. Tragedia refugiaților. Nu vreau să se înțeleagă din textul meu că fac o comparație între ce e acum și Holocaustul. Nu fac asta aici. Compar însă cum zi de zi ne acomodăm cu situații din ce în ce mai tragice, cum s-au acomodat cei care trăiau în anii 40 cu uciderea în masă a evreilor, cum ne acomodăm noi cu ideea că nu departe de locurile în care am fost poate în vacanță, mor înecate familii întregi cu copii mici.

 

În 2015, au murit 3,406 de persoane încercând să treacă Mediterana. Cu un an înainte, muriseră 3,279. Mulți dintre ei au fost copii. Ne-am amărât cu toții enorm de moartea lui Aylan Kurdi, băiețelul a cărui poză cu fața în nisip la malul mării a făcut înconjurul lumii. Atunci am donat pentru refugiați, am căutat să facem voluntariat, am mers la proteste pentru ca guvernele noastre să primească refugiați. De atunci, au mai murit sute de alți copii. Conform Europol, cel puțin 10,000 de refugiați minori, care au ajuns în Europa fără părinți, sunt dispăruți și e mare probabilitatea, conform poliției europene, că acești copii sunt deja traficați. Mai sunt, apoi, atacurile zilnice asupra refugiaților sau a imigranților în diferite state civilizate europene, de la Polonia până la Suedia.

 

Acum ne-am obișnuit cu toate. La început, ne șoca moartea unui grup de oameni într-o barcă improvizată de traficanți criminali. Ne alarma un atac asupra unui imigrant. Citeam despre și dezbăteam fiecare astfel de incident. Acum, ele sunt la ordinea zilei. Nu mai avem timp să citim fiecare știre despre fiecare moarte, despre fiecare atac. Citim doar dacă au murit peste 100 de oameni. Dacă auzim despre o familie de sirieni cu copii mici care îngheață de frig la o graniță, ne gândim că măcar sunt în viață. Ni s-au deplasat reperele morale. Realitatea s-a modificat spre rău. Noi ne adaptăm.

 

Din când în când, mă gândesc cum va arăta povestea noastră reflectată în Jurnalul unui refugiat sirian scris peste 30-40 de ani. Cum vor fi condamnați cei care au luat poziții puternice anti-imigranți la fel cum azi noi îi condamnăm pe anti-semiții citați de Sebastian în Jurnalul lui. Cum sirianul ne va descrie pe noi, europenii relativ înstăriți, care tot ridicam în sus umerii cum că habar nu avem ce este de făcut.

 

  • Mihai Tarța îmi atrage atenția că sunt controverse asupra acestui fapt. Eu nu sunt în stare să adjudec, însă zic doar că autorul vorbește cu câțiva istorici care susțin argumentul lui.
Anunțuri

5 gânduri despre „Cum ne obișnuim cu răul

  1. din moment ce tot vorbeam de surse si de numere in art. meu am ales la intamplare niste numere, nu vreau sa fac un concurs macabru mai ales cand country poate insemna cam orice (armata, politia, cetatenii care linsau…administratia română extinsa pana la cotul donului), si cand acelasi procent poate insemna ceva oribil intr-o tara numeroasa si ceva mult mai putin oribil in luexemburg de exemplu, dar gradele de comparatie mi se par oricum fara nici un sens, a fost ceva oribil sa omori si sa lasi sa moara chiar si un singur om, asa cum e si azi:

    Country Jew populat.- # Killed – % killed

    Poland 3,300,000 -3,000,000 -90%
    Baltic Countries 253,000 -228,000 -90%
    Germany/Austria 240,000 -210,000 -88%
    Protectorate 90,000 -80,000 -89%
    Slovakia 90,000 -75,000 -83%
    Greece 70,000 -54,000 -77%
    The Netherlands 140,000 -105,000 -75%
    Hungary 650,000 -450,000 -70%
    White Russia 375,000 -245,000 -65%
    Ukraine* 1,500,000 -900,000 -60%
    Belgium 65,000 -40,000 -60%
    Yugoslavia 43,000 -26,000 -60%
    Romania 600,000 -300,000 -50%
    Norway 1,800 -900 -50%
    France 350,000 -90,000 -26%
    Bulgaria 64,000 -14,000 -22%
    Italy 40,000 -8,000 -20%
    Luxembourg 5,000 -1,000 -20%
    Russia * 975,000 -107,000 -11%

    sursa: https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Holocaust/killedtable.html

    Apreciază

  2. o ceallaigh se refera la cati evrei a ucis armata romana, deci cifrele totusi nu il contrazic (desi sunt f importante si interesante), pentru ca armata romana a ucis evrei si in afara romaniei, in terit moldovei, ucrainei. tot s-ar putea ca e controversata afirmatia lui dar zic asa ca nu cifrele astea ridica semne de intrebare asupra a ceea ce zice el. mersi oricum pt cifre, nu stiam numerele decat pt polonia. e bine de stiut cati au murit in romania.

    a propos, am mai citit din sebastian. se gandeste la plecare, vrea, insa nu are bani si, chiar si pentru cei care au bani multi, este greu de iesit. iar masurile sunt din ce in ce mai grave. pana la finele lui 41 erau trimisi la lagare de munca in romania.

    Apreciază

  3. nu facem exceptie, cam toate tarile au iesit la omorat inafara granitelor, granitele erau f. mobile, doar era razboi, de ex. nordul transilvaniei (Sighetul Marmatiei, unde locuia Ellie WIesel) era in Ungaria, etc. deci in general cifrele astea sunt aproximativ la fel de gresite sau de corecte, dar e totusi un consens asupra numerelor din mai multe surse, de asta mi s-a parut ca e totusi neargumentata afirmatia lui

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s