Capot negru cu flori roșii

Bunico, eram mic, nu puteam încă să mă înalț pe vârfuri și să privesc în fântână. Stăteam pe un scăunel de lemn, în mijlocul curții și te priveam. Tu întindeai cearșafuri la soare. Aveai un capot negru cu flori roșii, cam cât pumnii mei de atunci.

Era vară, era miezul zilei și florile de pe capotul tău parcă luaseră foc. Soarele strălucea așa de tare că pe tine nici nu te mai vedeam; doar un capot negru cu mâneci în stare să stoarcă oglinzi orbitoare și să le arunce pe sârmă.

Oglinzi topite tremurau cearșafurile tale albe în soarele orbitor de amiază, iar capotul negru cu flori roșii apărea și dispărea printre apele lor lucitoare. Te-ai oprit deodată cu privirea încruntată către cer, când un nor vânăt a acoperit soarele. Încă nu apucaseși să atârni pe sârmă ultimul cearșaf. Îl ridicaseși de un colț din lighean și nu știai ce să faci. Dacă Dumnezeu te-ar fi privit de sus ar fi zis că o femeie învârte cu un cearșaf pamântul în jurul soarelui.

Te uitai la mine de parcă ai fi căutat în ochii mei răspunsuri la toate întrebările din viața ta. M-ai fi băgat în casă, ai fi pus și cearșaful ăla la uscat, le-ai fi strâns pe toate să nu vină ploaia, ai fi pus și apa la fiert pentru mămăligă, te-ai fi apucat și de găina deja opărită… și în încremenirea asta născută din ivirea timidă a unui nor, s-a strecurat o adiere cu miros de iarbă uscată, de ogor crăpat de arșiță, de uliță străjuită de sălcii și tu ai rămas în continuare împietrită, dar eu vedeam cum vânticelul parfumat îți desprinde de pe capot, una câte una, florile tale roșii și le ridică deasupra cearșafurilor, deasupra casei, deasupra dudului, iar tu rămâi neputincioasă, cu gura deschisă a țipăt mut, cu ochii către mine implorând ajutor, și cu mâna ta încleștată pe ultimul cearșaf alb, învârtind pământul în jurul soarelui doar în capotul tău negru, am crezut că fără florile tale roșii vei muri.

Și atunci, nu pentru că mă gândeam că n-are cine să mai învârtă pământul în jurul soarelui trăgându-l de cearșaful alb ca pe un câine de zgardă, nu pentru asta, bunico, ci pentru că te iubeam atât de mult și nu voiam să mori, m-am ridicat în picioare pe scăunel și am întins mâna către cer, dincolo de cearșafuri, dincolo de acoperișul casei și de vârful dudului din curte, acolo departe unde adierea aceea parfumată îți ducea florile roșii smulse de pe capot, și m-am înălțat ușor, deasupra satului, deasupra norului care ne întrerupsese lina curgere a vieții, m-am dus în tăriile cerului să-ți aduc florile roșii înapoi, bunico, și le-am găsit pe toate, erau la fel de aprinse ca atunci când soarele strălucea peste noi.

Una câte una ți le-am lipit înapoi pe capot și m-am dus pe scăunelul meu. Norul vânăt a dispărut și lumina orbitoare a învăluit de îndată pământul. Ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, încremenirea ți s-a topit în zâmbet, ai apucat și celălalt colț și ai aruncat și ultimul cearceaf pe sârmă, la uscat.

Fericit că te salvasem de la moarte, te priveam cum, inconștientă de primejdia prin care trecusei, te apucaseși să jumuli găina deja opărită.

Bunico, sunt mare acum. Dacă mă înalț pe vârfuri ajung la norul ăla care ți-a întunecat cearșafurile.

Te-am vizitat ieri. Era frig de crăpau pietrele, dar zăpada reflecta aceeași lumină orbitoare din ziua când întindeai cearșafuri la uscat. Ieri, zăpada strălucea așa de tare încât era ca și cum îți alunecaseră cearșafurile de pe sârmă, numai că oglinzile topite deveniseră înghețate acum.

Mă așteptai cu brațele deschise, căci cum poate o cruce să-și aștepte copiii, nepoții…

Era așa de liniște în cimitir că auzeam mormintele cum torc ca niște pisici mari, albe.

Mi-am așezat scăunelul, da, același scăunel, lângă tine și te priveam. Brațele astea de lemn întindeau odată cearșafuri în soare…

Am scos din geantă un tub de vopsea roșie și o pensulă și am început să pictez pe capotul tău negru flori roșii, mari cam cât era pumnul meu atunci.

Începuse să ningă, dar orice fulg de zăpadă care cădea pe vreo floare proaspăt pictată se topea instantaneu.

Ți-am umplut crucea de flori roșii, bunico. Nu-mi rămâne decât să aștept ca încremenirea să ți se topească din nou în zâmbet…ca în vara aia…

Text de Dragoș Voicu

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s