Voluntariat (ne)obligatoriu

Deseori mă întreb, cîți dintre noi sînt capabili să salveze viața unui om, chiar dacă, teoretic, nu sînt obligați să o facă? Imaginați-vă un adolescent de doisprezece ani care merge cu bicicleta să cumpere pîine, pentru că l-a rugat mama. Drumul trece pe lîngă un lac artificial foarte adînc. La un moment dat băiatul aude vocea disperată a unei femei chemînd în ajutor. În apă nu departe de mal se zbătea o copilă de vreo cinci ani. Cum a ajuns în apă? A alunecat. De ce nu sare femeia în apă? Preferă să cheme în ajutor pe altcineva. În afară de acest adolescent nu mai e nici o suflare de om în preajmă. Ce face băiatul? Fără să se gîndească, sare în apă, așa cum era îmbrăcat și salvează copila cu riscul de a se fi înnecat amîndoi – adîncimea la malul lacului era de 3 metri! L-a rugat cineva anume pe el să întreprindă ceva? Nu! Doar e și el un copil! Imediat după asta, așa ud cum era, băiatul se suie pe bicicletă și fără să aștepte laude sau mulțumiri e în drum spre alimentară. Mama acestui băiat îl aștepta acasă fără să-și fi imaginat că această călătorie putea să fie ultima din viața lui. Este un caz real și aș putea aduce atîtea alte exemple în care spiritul de voluntar își găsește expresia în cea mai concentrată formă a sa – eroismul. În manifestările lor cotidiene acțiunile de voluntariat nu par la fel de grandioase, dar aceasta nu înseamnă că sînt mai puțin importante.

Acum cîțiva ani am avut și eu ocazia de a salva lumea, cel puțin așa credeam atunci. Doar că în cazul meu încercarea s-a transformat într-o situație anecdotică. Se întâmpla în Gara Centrală din Milano, de unde, împreună cu soțul meu, urma să luăm trenul. Urcând în vagon. descoperirăm că era practic gol, doar două-trei persoane mai erau undeva în spatele nostru. În timp ce ne făceam comozi, am zărit pe locurile vecine o sacoșă albă, parcă uitată de cineva în tren. Spiritul meu civic s-a activat instant. Fiind obișnuită cu anunțurile din aeroprturile și gările europene în care ni se spune clar să nu lăsăm bagajele nesupravegheate, nu am putut să nu întreprind ceva! M-am îndreptat spre acea sacoșă cu ideea fixă că ceva grandios se întîmplă și că mă aflu în plin proces de prevenire a unui atac terorist. Soțul încerca să îmi explice să nu ating acea pungă (om citit!) și că cel mai probabil stăpînul/a va apărea la orizont în scurt timp. Eu în schimb, vedeam doar lume pasivă în jurul meu (chiar naivă aș fi zis) dat fiind pericolul iminent care ne păștea pe toți. Eram indignată că o mamă care stătea chiar lînga acea pungă, cu copilul în brațe, aborda prezența acelei pungi și situația pe care ar putea-o genera, ca fiind absolut inofensivă.

Ei bine, eu activista, pun mîna pe pungă și ies din vagon în căutarea unui angajat care să întreprindă măsuri de neutralizare a pericolului public. Între timp, trenul o ia încet din loc. În vagonul imediat următor, vagon restaurant, dau de un tînăr, care lucra pe tren și îi explic în engleză că am găsit o pungă și nu știu ce să fac cu ea. Italianul, pe semne stătea prost cu engleza, îmi zîmbește larg: „Si seniora!”, îmi ia punga din mâină și o aruncă pe ușa trenului la un coș de gunoi care se afla în gară! Fericit că m-a scăpat de gunoi, mi-a zîmbit din nou larg și și-a căutat de treabă. Am rămas mască… Adică cum?! Nu chemăm poliția?! Nu oprim trenul?! Nimic?! Dacă pățesc ceva cei ce au rămas în gară? Oamenii ăia nu știu că în acea sacoșă s-ar putea să fie ceva periculos! M-am întors la locul meu dezamăgită și făcîndu-mi griji pentru cei ce au rămas în gară. Soțul nu-și găsea locul: „Stai să vezi că imediat apare stăpînul pungii și face scandal”. Eu, năucită încă de gestul italianului, o țin pe-a mea: „Sîntem în sec.XXI, toată lumea civilizată cunoaște regulile de comportament în spații publice gen aeroport, gară, unde clar se anunță că nu e voie să lași bagajele nesupravegheate. Dacă apare cineva cu pretenții exact asta îi spun. Să își asume responsabilitatea neglijenței și lipsei de respect pentru ceilalți pasageri!”. Și, într-adevăr, după vreo jumătate de oră de la pornire, apare o spanioloaică la patrușcinci, agitată rău, cu o voce groasă de atîta fumat, care a făcut între timp turul trenului în căutarea sacoșei sale și l-a găsit și pe italian, care i-a spus la rîndul lui, că o doamnă i-a dat punga ca să o arunce la gunoi!!! Individa, roșie de supărare, după ce cineva i-a indicat către mine că eu eram doamna nesimțită vinovată de aruncarea sacoșei, vine în dreptul meu și începe să urle într-un hal, înjurînd în spaniolă și încercînd să afle de la mine ce-am avut cu punga ei. Eu îi aduc argumetele mele în engleză, iar o vecină binevoitoare îi traduce în spaniolă. Săraca a trebuit să accepte că aveam dreptate, dar supărarea nu i-a trecut, a înjurat tot drumul vorbind cu cineva la telefon, spunîndu-și durerea. În viața mea nu m-a înjurat cineva atît. Biata femeie, cine știe ce sandwich-uri o fi avut pe-acolo, ori alte valori materiale. Nici măcar nu am tras cu coada ochiului să văd ce era în sacoșă, asta așa, pentru propria-mi siguranță.

Aviz celor ce nu cunosc: dacă vă treziți într-o situație similară, nu atingeți bagajele lăsate de alte persoane. Anunțați serviciul de securitate sau poliția, s-ar putea ca într-adevar acestea să reprezinte un pericol, inclusiv pentru viața dumneavoastră. Dar nici nu treceți indiferenți.

Desigur nu toate încercările mele de a face voluntariat au sfîrșit tragi-comic. Mi-am început cariera de voluntară fiind studentă la Cluj, în cadrul Centrului de Voluntariat Cluj-Napoca. Zic carieră, pentru că nu există foști voluntari. După doi ani de activitate în cadrul Centrului de Voluntariat am început să promovez activ, la rîndul meu, ideea de voluntariat și să fac voluntariat în diverse domenii.

Nu toți avem capacitatea de a ne pune în slujba altora fără să așteptăm ceva în schimb. Voluntariatul presupune mai întăi de toate o poziție civică activă, o cultură a individului, care nu poate să rămînă pasiv, deobicei pentru a-i ajuta pe alții, dar și pe sine însuși – voluntariatul este, pe lîngă toate, o terapie a sufletului. Mai mult, voluntariatul presupune spirit antreprenorial, dorința de a crea, de a construi ceva, de a schimba ceva spre bine, ori spiritul antreprenorial înseamnă și capacitatea de a-ți asuma un risc, de a ieși din zona de confort.

Începînd cu anul 1985 voluntariatul este celebrat în 5 decembrie – Națiunile Unite au declarat această zi – Ziua internațională a Voluntarilor. La finalul fiecărui an cei mai activi voluntari sînt premiați pentru eforturile depuse în cadrul unor evenimente festive ce au loc la nivel național pe toate continentele. De exemplu, la Chișinău se organizează Festivalul Voluntarilor, iar la Cluj – Gala Decernării Premiilor pentru Implicare în Comunitate, fiind o inițiativă a Centrului de Voluntariat Cluj-Napoca. În Polonia rețeaua națională a Centrelor de Voluntariat (Ogólnopolska Sieć Centrów Wolontariatu) organizează în fiecare an o gală de decernare a premiilor pentru cei mai activi voluntari începînd cu 2001. Pe site-ul lor (wolontariat.org.pl) veți găsi informații utile în ceea ce privește drepturile și obligațiile unui voluntar, dar și oportunități de voluntariat în diverse organizații sau proiecte, atît în Polonia cît și în străinătate.

Important e să conștientizăm că nu e îndeajuns să fim mai buni doar în ajun de Crăciun sau Paști, adunînd colete pentru cei săraci. Zi de zi lumea din jurul nostru poate deveni mai frumoasă, dacă nu vom rămîne indiferenți. Fiecare gest, fiecare efort contează.   

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s