Parisul nu e în flăcări

1.

Ajungem în aeroportul din Modlin prea devreme. Până la ambarcarea pentru ruta spre Paris mai sunt două ore și jumătate. Ne aliniem oricum la coadă la controlul vamal. Când ne veni rândul să fim verificați, se declanșează brusc o alarmă stridentă în toată încăperea. Detectoarele au depistat ceva interzis.

P1130158

Un grănicer ne lămurește liniștit în polonă că trebuie să nu ne mișcăm, probabil nu e nimic grav. Probabil, vreun pasager suferă de ceva disfuncție a glandei tiroide sau i s-a făcut recent un MRI, scanurile depistează astfel de persoane, zice. Unii pasageri își acoperă cu o mână o ureche, cu alta își țin pantalonii – curelile le sunt în tăvile de plastic care se mișcă încet pe bandă spre scanere, dar, iată, banda se oprește. Dacă nu-și țin curelile, au încremenit cu papucii în mână, sau cu valiza, sau paltonul, sau… O doamnă blondă din fața mea își zgârâie cu unghiile lungi și vopsite elegant de la degetele mari tot mai abuziv pielea de lângă unghiile arătătoarelor. Își rupe la un moment dat o bucată de piele măricică. Își suge degetul. Și-l privește. Își schimonosește fața. Poate din cauza durerii, poate din cauza sirenei. Își caută în poșeta maro cu margini aurii un plasture și și-l lipește pe rană. Apoi începe să se scarpine în cap. Încetează. Caută cu privirea la ceilalți pasageri. Iar începe să se scarpine în cap. Între timp apar alți grăniceri cu scanere manuale. Scanează meticulos cu ele pasagerii aranjați în cele două cozi. Ajung în dreptul unei băbuțe care tocmai intrase în sală. Vorbesc ceva cu ea. O aduc în față și o lasă să treacă. Alarma încetează. Pasagerii își mai freacă încă urechile. Unii dintre ei se bucură că securitate e atât de performantă. Doamna din fața mea începe să-și zgârâie plasturele, pe care a început să se întrevadă o pată mică rubinie.

Mâncăm capustneac în aeroport. Nici nu-i scump. Pe lângă noi trec trei vameși înarmați pâna la dinți. Toțitrei îi zâmbesc chelneriței. Chelnerița le zâmbește și ea.

Urcăm în avion. Câteva rânduri de fotolii din fața noastră sunt pustii. O însoțitoare de zbor, probabil șefa echipei, tot insistă cu un glas care mi se pare a fi aproape sictirit, ca pasagerii trebuie să se așeze conform locurile indicate în cartelele lor de îmbarcare, că avionul e plin și că nu e voie să-și schimbe locurile în niciun caz. E supărată rău doamna sau domnișoara, mă gândesc în sinea mea. Pasagerii tot nu se pot așeza, iar doamna devine tot mai nervoasă. Zborul decurge ca de obicei cum decurg zborurile pe liniile ieftine. Salonul avionului devine o piață unde se vând produse de un lux relativ: parfum, cafea, ceasuri, ciocolată, vodcă. Negustoarele în uniforme albastre își laudă marfa în engleză, franceză, polonă.

După două ore de cumpărături pasive aterizăm în aeroportul Beauvais. De acolo luăm autocarul spre Paris, până în Port Maillot. Liniște și pace. În autocar mai sunt câțiva români. Sunt și câțiva bărboși mai întunecați la chip. Partenera mea îmi spune că în Varșovia lumea se cam ferește să stea lângă indivizii care par a fi arabi. Cică a văzut cum niște doamne văzând într-un autobus din rețeaua de transporturi publice un grup de tineri arabi au coborât imediat. Noi nu ieșim. Nu ne putem permite. Trebuie să ajungem la timp la lasarea revistei.

Autocarul nostru suveică spre Port Maillot e plin cu ochi. Nimeni nu se plânge de nimic. Unii dorm. Alții moțăie. Alții se șușotesc. Avem o oră și ceva de călătorit. Împrejurimile Beauvaisului sunt mai verzi decât cele din Varșovia. Mulți arbori încă mai sunt acoperiți cu frunzulițe verzi, de fapt, par să fie mult mai mulți arbori decât în Varșovia înainte de toate. Observ în apropierea șoselei niște căsuțe țărănești pitorești. Iarăși mi se pare că simt peste tot pace și înțelegere, nu doar în autorcar. Ne mișcăm rapid în direcția capitalei.

 

2.

Pătrundem pe nesimțite în Paris. Pe străzi nu e prea multă lume. Din când în când observ pe la ferestre tricoloruri franceze. Se pare că după atentatele din 13 noiembrie în spațiul public se tot desfășoară o discuția aprinsă despre expunerea drapelului național. Mulți nu vor să toarne apă la moara partidelor de dreapta. A afișa drapelul ar însemna un glas în favoarea unei ideologii – naționaliste – și mai puțin un gest de solidaritate. Sunt și alții care susțin că acum suntem confruntați cu o situație în care nu e cazul ca lumea să-și bată atâta capul cu partidele de dreapta. Drapelul e mult mai mult decât un partid, zic ei. De ce să lăsăm drapelul pe mâna unor politicieni? Mi se pare că-s întrebări destul de străine românilor, cu excepția câtorva artiști.

Se pare că un grup de liceeni, în încercarea de a sublinia distincția dintre tricolor ca simbol de solidaritate și tricolor – simbolul acaparat de un partid – a anunțat la un moment dat un concurs de compunere de tricoloruri din obiecte diverse. O liceistă a fotografiat trei sutiene – unul albastru, unul alb și unul roșu, agățate unul lângă altul de un geam. Dar cu excepția acestei imagini, concursul se pare că nu a prea prins. Cel puțin din geamul autocarului nostru nu se văd prea multe drapele franceze pe la geamuri. Dar odată ajunși în Port Maillot vedem un tricolor uriaș pe toată clădirea imensă a Palatului Congresului. Ne întrebăm dacă e legat cumva de atentate sau e o practică obișnuită. Mai târziu vom mai vedea câteva clădiri iluminate de ditaimai tricoloruri.

P1130077

Ne cazăm la hotelul nostru de două stele. L-am găsit în ultima clipă. Se pare că lumea a dat buzna în Paris în sfârșitul ăsta de săptămână, probabil sunt vizite legate de pregătirile pentru conferința climaterica a ONU COP21. Crema politicii mondiale se pregătește să viziteze Parisul iar noi avem altceva în gând.

3.

Căutăm Ambasada Moldovei în Franța, unde ne aveam plănuită lansarea revistei noastre – „Mămăliga de Varșovia”.

Din câte citisem pe pagina ambasadei, sediul acesteia se afla la doar zece minute de la Palatul Congresului. Nouă ne ia mai mult să ajungem căci mergem în contrasensul acelor de ceasornic pe circumferința Pieții Maillot. Însoțitoarea mea nu îndrăzește că coboare în subsol, ca nu cumva teroriștii… Așa că așteptăm în fața nenumăratelor semafoare, trecem cuminți nenumăratele benzi pentru pietoni. Ne miră cum parizienii trec continuu la roșu. Dacă și vine vreun automobil,  acesta se oprește și lasă cuminte pietonii să traverseze. Nici măcar nu claxonează. Îmi aduc dintr-o dată aminte că parcă a fost recent votată ceva lege precum că în Paris se poate trece la roșu dacă nu sunt mașini. Începem să trecem și noi la roșu ca parizienii de rând.

Ambasada e în regiunea Malakoff. Nu știm încă despre faptul că se află pe o stradă privată. Nu-mi închipuiam că sunt străzi din astea private și vechi în Paris. Ne descurcăm și cu asta și ne înfățișăm la Ambasada. Lumea începe să se adune. Dintre cei prezenți sunt mulți reprezentanți ai ongeurilor locale, formate de români sau moldoveni. Este prezent și amfitrionul nostru, domnul Ambasador Lilian Moraru, precum și consilierul ambasadei, domnul Eugen Vizir. Decidem împreună cu Vitalie Vovc, moderatorul întâlnirii să schimbăm aranjamentul sălii într-un format mai democratic, în așa fel ca să stăm cu toții într-un cerc. Începem să ne întreținem cu cei veniți pe teme care îi mănâncă și pe cei din diaspora din Franța și pe mine, un reprezentat al comunității românofone din Polonia.

P1130087
Lansarea Mămăligii de Varșovia la Paris

Aflu, printre altele, că în Franța sunt o puzderie de ngouri românești (nu are nimeni să-mi dea date oficiale). Multe dintre acestea au apărut drept urmare a unor proteste/ demonstrații. Le zic că și „Mămăliga de Varșovia” a germinat dintr-un protest. Pe Claudia Ciobanu am întânlint-o pentru prima dată în 2012, la o discuție legată de protestele antiausteritate din România. Iar cu Mihai Tarța ne-am întâlnit în 2013, la un protest împotriva mineritului cu cianură în regiunea Roșia Montană din fața Ambasadei Române din Polonia, pe care-l organiza Claudia. Doar că noi, în Varșovia, cu toate că ne-am jurat să o facem, în loc să înființăm o organizație non-guvernamentală, am hotărât să inițiem întâi o revistă. Ne-am împărtășit unii altora conflictele care se ivesc în sânul comunității din Varșovia și celei din Paris, mult, mult mai numeroasă, să fie cu cam de vreo sută și cincizeci de ori mai mare. Comunitate, în sens larg bineînțeles. Unii dintre cei prezenți insistau, printre ei și Nicolae Trifon, că o comunitate nu poate exista fără instituții sau oameni-instituții.

Am povestit și despre tot felul de animozități, inclusiv ideologice, care exită între ngourile de români. Alexandru Levițchi afirma că conflictele sunt un fenomen sănătos și că sunt un indicator al unei existențe vivace a comunității. De acolo am ajuns la frustrările vieții de emigrant, despre complexele de inferioritate pe care le au emigranții în Franța, despre predispoziția emigranților de a suferi mult mai des de maladii psihice. Am povestit și despre impactul pe care diaspora crede că îl are asupra sferei politice de acasă. În Franța se crede, general vorbind, că diaspora e o forță majora de al cărui cuvânt politicienii ascultă, și probabil au dreptate dacă e să ținem cont atât de volumul ei, cât și de istoria recentă a României. În Varșovia, pe de altă parte, nu se prea crede în puterea Diasporei românofone de a pune în acțiune pârghii care ar influența cumva politicienii de acasă, din câte cunosc eu. Noi suntem puțini, nesemnificativi, nu prea deștepți, eventual țigani. Dar poate greșesc. Evident, nu aveam acces la niciun fel de studii pe care m-aș putea baza, deși știu că au fost câteva efectuate. Încercăm să le dăm de urmă. Românii din Varșovia par să fie mai modești, ca să zic așa. Asociațiile românilor și moldovenilor din Paris par să fie forțe motrice care au capacitatea de a-și lansa cu mai mult sau mai puțin succes liderii în arena politica de acasă, fie R. Moldova, fie România. Asociațiile din Franța, sau cel puțin cele din Paris, sunt, se pare, adesea abordate de partide politice. „Mămăliga” încă este liberă până una alta. Poate că nu ne-a abordat nimeni și pentru că nu suntem o asociație? Pe de altă parte, mai mulți mi-au spus că poate e mai bine să fim așa independent, să scriem mai puțin și când o dorim decât să fim siliți să scriem cu simbrie. Fapt cu care nu m-am declarat de acord. Renașterea revistelor în Polonia se datorează în mare parte unor programe guvernamentale de finanțare, transparente și bine puse la punct, de susținere a periodicilor. Mai mulți participanți mi-au vorbit despre culoarea lor politică. Curios, îi interesa mai puțin culoarea mea (sau a noastră) politică. Dar ca să fiu drept, nu pot să le țin pică în niciun fel, căci pe de o parte, două ore de discuție e timp foarte puțin și am vorbit despre multe, pe de altă parte, o bună parte din exemplarele „Mămăligii de Varșovia” pe care le aveam la mine au fost procurate de membrii diasporei din Paris! Le mulțumim sincer pentru asta! Vor putea sorbi direct de la sursă, ca să zic așa. Acest gest al lor înseamnă mult pentru echipa Mămăligii de Varșovia! (Dacă nu ați cumpărat încă un număr vă îndemnăm să o faceți! Scireți-ne la mdevarsovia@gmail.com ca să aflați cum o puteți face. Mai avem ceva exemplare în stoc! Laudă-mă gură, că ți-oi da friptură! O fac și eu acum pe asistenta de zbor.)

 

4.

S-au înșiruit și amintiri. Bunăoară, domnul Vizir ne-a povestit despre un restaurant din Chișinăul de odinioară care se numea „Zolotoi poczatak” – (în rom. Știuletele de aur). Era situat la parterul unui bloc de la intersecția străzilor care actualmente se numesc Bulevardul Ștefan cel Mare și Tighina. Era un local unde se servea și mămăligă. Ne zicea ca a mers odată încolo fiind mai mic împreună cu bunelul său, care era de origine rus, dar bine asimilat locului. În restaurant erau mai multe grupuri de ruși noi veniți în Chișinău, care îmbucau pofticios mămăligă. Bunicu-său i-a zis, uite-i vezi, de aici mănâncă mămăligă de le trosnesc fălcile, dar tot ei sunt cei ce ne poreclesc „mamalîjnici” (rus. mămăligari.)  Iar mai apoi, Nicolae Trifon ne-a destăinuit că ar fi existat pe vremuri și o Mămăligă de Paris! Cică ar fi fost un renumit și foarte popular cenaclu literar, care era animat de către Leonid Mămăligă Arcade. Mai târziu am aflat că era fiul basarabeanului Mina Mămăligă, colonel în armata imperială Rusă, integrat mai apoi în armata României Mari. Cenaclul era cunoscut și sub numele de „Cenaclul de la Neuilly”, activ din 1958 (deși ședința inauguratoare a cenaclului a avut loc în 1963). Probabil a crescut din cenaclul eliadian „Ribera”, din care făcea parte și L. M. Arcade, dar care dispăruseră, și din urma căruia au mai rămas doar câteva numere ale revistei „Anotimpuri”. Se pare că există o arhivă întreagă aflată în păstrarea doamnei Bénédicte Mămăligă. (Despre toate astea scrie Basarab Nicolescu într-un text disponibil online.) Cenaclul, care a funcționat peste 30 de ani, a fost „un veritabil laborator de experimentare a unei forme stabile de întâlniri, în ciuda vicisitudinilor inevitabile ale exilului.” Printre fideliii cenaclului se numărau Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Sanda Stolojan, Theodor Cazaban, ș.a. Participau adesea și Mircea Eliade, Stéphane Lupasco, Vintilă Horia, Horia Stamatu, Horia Damian și mulți alții.

Despre misteriosul Leonid Mămăligă mai știu doar că a scris o singură carte „Poveste cu ţigani”, pe care am început pe loc să doresc foarte mult să o găsesc și să o citesc cândva. Parisul e plin de minuni din astea literare românești și nu numai!

Nicolae mi-a adus în dar și două volume din „Au sud de l’Est” – o revistă la care colaborează și care e dedicată culturilor din Balcani. Revista e în mare parte în limba Franceză, dar există și texte în românește sau engleză, iar cele două numere pe care le-am primit conțin un volum considerabil de texte și imagini care provin din România sau Moldova. Vom încerca să revenim cu o cronică a revistei respective. Dacă sunteți doritor de a le citi, și eventual de a scrie despre ele pentru Mămăliguța noastră da-ți-ne de știre! Ne bucurăm mult că am putut intra în legătură cu o publicație despre culturile bejenare în Franța, în redacția căreia se găsește și un român, și care mai și publică scriitori de origine română, inclusiv în românește!

Țin să mulțumesc încă o dată tuturor celora care au venit să mă vadă și Ambasadei Moldovei în Franța pentru binevoința de a ne găzdui evenimentul, și în mod special Domnului Ambasador, Lilian Moraru.

După partea oficială, cum era și de așteptat, am stat la taifas până aproape de miezul nopții într-un grup mai restrâns.

 

5.

A doua zi, dis-de-dimineață, am căutat o cafenea. Prima pe care am descoperit-o s-a dovedit a fi plină de oameni, exact ca în filmele despre Paris, deși era abia 9 dimineața. Ne-am băut cafeaua și ne-am mâncat baghetele cu cașcaval. Apoi, am luat-o la picior de-a lungul străzii Charles de Gaulle. Acu trei ani, când am vizitat Parisul în spoturile turistice se puteau vedea soldați, în uniforme khaki, înarmați cu pistoale mitraliere, grenade, etc. De această dată, deși presa polonă e plină cu imagini de soldați și ofițeri de detașamente speciale anti-tero cu cogemite pistoale mitraliere, de-a lungul străzii de Gaulle erau doar câțiva polițiști cu pistoale-automate, care puteau fi numărați pe degete. Jumătate dintre ei aveau tenul întunecat. De fapt, în prima jumătate a zilei văzusem doar un singur polițist înarmat cu pistol automat. Patrula cu un tovarăș fără pistol automat la poalele Arcei de triumf. Citisem pe portalurile de știri poloneze că spre deosebire de Arcă, Turnul Eiffel este închis pentru turiști. N-am verificat știrea. Citisem și că în poliția franceză sunt angajați mai mulți musulmani sau urmași de musulmani decât are ISIS acoliți. Cât de ipocrite mi se par toate speculațiile despre refugiați și suprematiști într-un stat în al cărui capitală oamenii au efectiv pielea de toate culorile curcubeului! Dacă toată Franța ar fi ca Parisul, și presupun că o bună parte din Franța este ca Parisul, cum de pot exista atâția susținători ai partidelor de dreapta? Deși, cică sunt și francezi care cred că Parisul e altceva decât Franța și că  pe străzile acestui oraș se plimbă prea mulți străini.

P1130090P1130089P1130096

Oricare ar fi culoarea pielii polițiștilor sau militarilor care poartă pistoale mitraliere pe piept, și tot felul de alt armament de foc, de cum îi văd, mă trec fiorii. Îmi pierd orice sentiment de sigurnață în preajma lor. Imaginea lor mă face să vreau să am și eu pistol autormat și să mi-l expun pe piept, ca să le arăt că sunt.. egal cu ei. Cu toate că militarii arată dur, afișarea pistoalelor mitralieră în marele metropole nu mi se pare în niciun caz ceva relaxant. E o joacă cu focul pe terment lung.

Soarele strălucea, spre deosebire de Varșovia înnourată, lumea se plimba alene pe stradă, stăteau la terase, în restaurante și cofetării, își cumpărau castane coapte și dulciuri. În fața unor rețele de magazine de confecții paznicii cereau vizitatorilor să-și descheie paltoanele și să-și arăte conținutul traistelor și desagelor, ceea ce îngreuna oarecum accestul vizitatorilor în spațiile respective. Mă întreb dacă și în cinematografe cinefililor li se verificau gențile. Erau cozi lungi și la intrările în aceste clădiri. Cu arme e rău, dar fără arme, personalul ăsta de pază mi se părea absolut lipsiți de putere, ar putea fi pentru unii teroriști veritabili ceea ce sunt lacătele ușilor în fața unor hoți profesioniști de apartamente. Cu toate că mulți dintre gardieni postați lângă intrările din centre comerciale arată chiar haios, plete lungi, crăveți colorate. Seamănă mai mult cu niște cântăreți reggae decât cu gardienii.

Se vehicula că vânzările în mai multe centre comerciale ar fi scăzut în comparație cu perioada similară de anul trecut cu până la 50 de procente. Am trecut de Arcă, care cu siguranță ar supăra (sau poate calma) prin basoreliefurile care o decorează gusturile schimonosite ale criticilor de artă de la ISIS, prin ambundența de nuduri atât femeiești cât și bărbătești, deși paritatea de gen nu a fost respectată cu strictețe în acele lucrări, căci doar figurile bărbaților au sexurile dezgolite nu și ale femeilor.

Am mers până am ajuns în Champs Elysees, unde deja era amenajat un orășel de Crăciun cu tarabe imense în două rânduri pe de o parte și pe de alta a străzii. Deși era dimineața îmbuzeala era destul de mare. Ici colea se plimbau polițiști. Nu făceau nicio observație celora care traversau la roșu strada. În fața Louvreului erau plasați vânzătorii ambulanți africani. Aveau în stoc breloace cu turnul Eifell – 5 bucăți pentru un Euro, șepci de iarnă și un fel de albatroși din plastic cu aripi în culorile tricolorului francez și care se mai și mișcau, puse în funcțiune de ceva mecanism cu cheiță. Din fața Louvreului o luaserăm spre dreapta, trecând peste Sena pe unul dintre multele poduri. Ne-am plimbat puțin de-a lungul unei rute recomandate de ghidul nostru turistic în zona Cariterului Latin.

 

Prânzul l-am luat într-un restaurant franțuzesc tipic sau cel puțin așa ni s-a părut nouă că este. În meniu erau melci în sos de spanac și cașcaval, piciorușe de broască în smântână sau roșii, vițel în sos de vin (am luat o pauză de la vegetarianism, dacă tot am venit în Paris), creme-brule. Restaurantul supraticsit de pofticioși. Aromă apetisantă, și dacă era să judec după fețele mesenilor, bucatele părea a fi nemaipomenit de gustoase. Doi chelnerii, o femeie și un bîrbat, zâmbeau și serveau mulțimea de cu zor.

Soața îmi spune, bine că suntem departe de intrare. Dacă încep să împuște teroriștii probabilitatea ca gloanțele să ajungă până la noi e mult mai mică.

Probabilitatea să apară teroriștii e extrem de mică, îi răspund sorbindu-mi vinul de Bordeaux, aproape inexistentă. Iar dacă și este, apoi să știi că corpurile umane nu sunt scuturi eficace împotriva gloanțelor. Poate doar în filme.

Teroriștii nu mai apar. Ne servim bucatele fără împușcături. Cu o singură excepție. O șampanie care se deschide pentru cineva dintr-un capăt de sală e deschisă cu un „poc” abia perceput. Lumea vorbește domol. Cu toții par să fie mulțumiți de bucatele pe care le au în fața. Chelnerul le povestește unui cuplu spaniol, pe jumătate în franceză, pe jumătate în spaniolă, că el e mare fan Barsa, iar fiul lui e fan Real. Și că se ceartă întotdeauna când prinvest meciurile lor. Zăngănesc domol tacâmurile. Avem wi-fi. Scriem la câțiva prieteni. Trimitem poze.

 

7.

Ne mai plimbăm prin Cartierul Latin. Privim la tablourile, fotografiile și sculpturile din vitrinele galeriilor de artă. Trecem Sena înapoi pe alt pod. Se înoptează. O luăm la picior spre hotel. Ne mișcăm iar de-a lungul Câmpiilor Elizee. Vedem de data asta ceva mai mulți boschetari, cu toate că și așa, nu sunt mai mulți decât degete la o pereche de mâini. Unuia dintre ei îi sună telefonul celular. Are ditamai smartphone sub plapumă pe piept. Se trezește, își privește telefonul cu ochi somnoroși, apoi și-l pune înapoi pe piept și încearcă să doarmă mai departe în sacul său de dormit instalat între două coloane. Vedem și o mamă cu doi copii mici (2-3 și 4-5 ani) învelită în niște pături. Mă întreb cum o să-și petreacă ei noaptea? De unde o fi fiind? Trăsăturile acelei mame îmi sunt dureros de familiare. Mă tem să intru în vorbă cu ea. Mă gândesc că acești oameni ai străzii par să fie nu că invizibili, căci sunt vizibili, ci total… de prisos. Pișcă doar ușor privirea trecătorilor. Voi, trecătorilor, sunteți mai presus ca noi, zic, simțiți-vă bine. Mă gândesc, poate și din cauză doamnei care se scărpina în aeroportul din Modlin, că acești boschetari sunt ca niște… păduchi. Nimănui nu pare să le pese de soarta lor. Nici mie nu-mi pasă. Trecem pe lângă. Nu-i întreb de unde sunt. Nu mă interesează soarta lor sau de ce se află unde se află acum. Sunt ca și teroriștii. Teroriștii sunt niște păduchi care au apucat, totuși, să muște. Nu pot să rezist tentației să-i deumanizez. Corpul urban le-a simțit pișcătura. S-a scărpinat. Poate că e chiar o pișcătură care a mai apucat să se inflameze, dar s-au luat măsuri. S-au pus alifii. Substanțe antiinflamatorii. Forțe armate. Acum totul e în regulă. Parisul e în siguranță. Totuși, neîndoielnic e faptul că fără teroriști ar fi fost mai bine. Nu că nu iau în serios teroriștii, dar Parisul pare să fie mai viu ca niciodată, pare că s-a autotratat complectamente. (Sunt conștient că e o contradicție la mijloc, bombardamentele inițiate de Franta în Siria, pot duce la atacuri de răspuns ale isis, ciar și în Paris.)

Ar fi fost mai bine și fără cerșetori. Resursele cheltuite pe bombele aruncate peste Siria puteau fi folosite la a construi adăposturi și dormitoare.

Dimineața, lângă Arcă am văzut două țigănci tinere care cerșeau sub forma unei donații pentru ceva asociație de susținere a orbilor. Mă gândeam că poate n-o să le pomenesc, dar acum le văd iar, de data asta îngenunchiate în poziția obișnuită a cerșetoarelor. Schema cu orbii n-a prea mers din câte se vede. Cu ele am vorbit. Mi-au zis că sunt din Serbia. Vorbeau o engleză bună. Undeva au învățat-o. Ca să poată să ajungă la Paris. Dimieața erau vesele. Intrau în vorbă cu oamenii. Acum, seara, după o zi întreagă și anevoioasă de muncă, stăteau gheboșite și obosite.

P1130142

Mai vedem un tip îmbrăcat în haine muzgurite care desenează cu cretă colorată pe pavajul de lângă clădirea Luovre-ului un chip mare de claun zâmbitor, incredibil de realist. În josul portretului e scris – Without art life is strupid – Fără artă viața-i o prostie). Văzusem un cretar din ăsta în jurul regiunii Malakoff, dar acela îmi părea mai îngândurat, mai puțin productiv, desena clauni mai mici și nu folosea capturi cu text.

 

8.

Mare ne este mirarea când descoperim îmbulzeală grozavă în orășelul de Crăciun. Oamenii sunt ca niște ciorchine uriașe și doldoră crescute parcă din senin în dreptul tarabelor. Se vând văzute și nevăzute. Încep să nu mă mai simt în apele mele. Mai atrăgătoare țintă decât această mulțime de oameni pentru niște terororiști sinucigași nu pare să existe în tot Parisul cât l-am vizitat noi. Deși e frig, mă iau căldurile. Înaintăm prin mulțime, trebuie să o facem, căci nu prea știm cum altfel să ajungem la hotel. Tot caut cu privirea polițiștii. Nu văd nicăieri uniforme. Iată, în sfârșit, zăresc un grup de ofiței care își trag armurele antiglonț. Poate că patrulează mulțimea din partea străzii. Văd și un grup de polițiști pe biciclete cu tracțiune electrică. (Claudia Ciobanu îmi zice că poliția pariziană nu e în nici un caz de mare folos dacă Hollande dă cu bombe. Cât de păduchi n-ar fi teroriștii, Hollande pare să dorească să creeze condiții propice pentru o altă molipsire de ei.)

Iar trecem pe lângă centrele comerciale. Reduceri indecente peste tot, uneori până la 50 % – în Gap, pentru tot stocul. Atacurile ca atacurile dar capitalu-i capital. Intrăm printr-un Carrefour, să cumpărăm pâine, cașcaval și vin, șampania nu ne place. N-am dat de niciun magazin alimentar mic pe de Gaulle. Cumpărăm vin ca să ne simțim și noi cei de la Charles Hebdo, care recomandau parizienilor să bea cât mai multă șampanie, la asta nu-i poate bate niciun jihadist. Cumpărăm și câteva pachete de cafea, că-i mai ieftină la Paris decât în Varșovia și mai luăm și o conservă cu ceva gulaș. La intrarea în supermarket era un grup de tineri care colectau bunuri alimentare pentru cei mai anevoiași. Le dăm lor conserva. (E mult, mult mai ieftină decât prânzul nostru.) Ne-au zis că orez și paste făinoase au destul.

 

9.

Camera hotelului nostru e prea mică pentru a ne delecta cu vin și cașcavaluri. După ce deschid sticla, decidem totuși să coborâm jos, la parter, și să bem un pahar de vin acolo. E opt seara. Lumea începe să se adune deși suntem într-un local de duzină. Lângă noi se așează o pereche tânără de îndărgostiți. Întîi se țin romantic de mâini cu coatele pe masă, dar apoi, fiecare își caută de treabă la smartfonul său pe tot parcursul cinei. Privim în jur la vizitatorii cafenelei. Oamenii discută, râd, inclusiv în compania smartfonurilor. O amică franceză care stă acum în Polonia, mi-a zis că această etalare de bunăvoie, ar fi o mască, nouă însă ne pare că bunăvoința și voia bună a mesenelor este cât se poate de adevărată. Ne sorbim vinul alb. Răsfoim cele câteva reviste franțuzești, pe care le găsim pe un raft special. Găsim un articol semnat de un psihiatru care susține că atacatorii sunt cazuri clinice. Afirmă că cel puțin unii dintre djihadiști ar fi putut fi reintegrați dacă sistemul i-ar fi depistat mai din timp, iar serviciile adecvate s-ar fi ocupat de ei la timp. Un alt articol era despre o carte publicată în 2014 de un autor francez stabilit în SUA, în care au loc atentate teroriste similare cu cele din 13 noiembrie. Se specula dacă nu cumva acea cartea ar fi influențat atacatorii, dar ipoteza respectivă era dezmințită pe loc.

Înapoi în hotel, ne dureau picioarele de la atâta mers pe jos.

 

10.

Nu am observat în plimbarea noastră niciunul dintre cele 600 de placate instalate prin oraș de către activiștii adunați în Paris cu ocazia conferinței climaterice. Nu am mers să vedem teatrul Bataclan, unde a avut loc unul dintre atacurile teroriste din 13 noiembrie curent, soldat cu 89 de morți. Ce mai contează acum? Nu am văzut nici acțiunea cu pantofii din Piața Republicii, puși acolo în semn de protest față de interzicerea mitingurilor activiștilor climaterici în Paris. Nici nu știam că acțiunea avusese loc. Înțeleg oarecum că poliția și-a înmiit eforturile din cauza conferinței, ceea ce a și dus la o tratare dură a protestatarilor verzi, dar nu mă pot împăca totuși cu gândul că Franța preferă să-și aloce polițiștii spre alungarea unor indivizi care militează pentru o lume mai curată și mai sustenabilă, inclusiv pentru familiile polițiștilor propriuziși, iar mulțimile de cumpărători care militează pentru cât mai multe cumpărături nu sunt dispersate de nimeni, fapt observat și de unii dintre comentatorii de la The Guardian. Nici jocurile de fotbal nu au fost anulate. Nici bisericile nu au fost închise. Amintesc bisericile căci se pare că definția unei demonstrații în legea franceză pare să fie foarte aproape de definiția unei biserici în Bibile – doi sau mai mulți uniți de o idee.

Nu aveam habar nici că activistului Joel Domenjoud, etichetat de către forțele de ordine franceze drept „lider principal a unei mișcări de ultra-stânga” i s-a ordonat prin judecată să nu-și părăsească domiciliul în timpul conferinței, printr-o dispoziție emisă doar la câteva ore după ce recursul împotriva interdicției de organizare a demonstrației verzilor a fost respins. (E vorba despre un protest a mai multor organizații cu profil ecologic.) Pe asta am aflat-o mai târziu din New York Times. Tot din NYTimes am aflat că în timp ce noi ne plimbam pe de Gaulle, Domenjoud era somat să stea în casa lui nu departe de hotelul unde eram cazați noi – în zona Malakoff. Nu am văzut nici urmă de polițist pe acolo.

Demonstrațiile anulate puteau deveni evenimente interesante și bogate cromatic, cu multe acțiuni ingenioase create de autori ai mai multor lucrări extraordinare de artă protestatară. The Guardians a scris, de exemplu, despre o serie de pietre de pavaj gonflabile, „Sub pietrele pavajului este plajă!” inspirate de renumitul slogan al protestelor din 1968, când studenții care desfăceau pavajul orașului ca să adune pietre pentru a le arunca în reprezentanții forțelor de ordine în cadrul ciocnirilor stradale de atunci, descoperiseră că sub ele se găsea nisip, asemănător cu cel de pe unele plaje. Acțiunea a fost anunțată de John Jordan și de cei de la Laboratorul de imaginație insurecționară. Fragmentele de pavaj gonflabil au fost pictate cu dungi roșii. Artișii afirmă că lucrarea lor nu era o încercare de a bloca delegații la congres, ci trebuia să încetinească fluxul pe străzile Parisului, în cazul în care delegații vor decide să treacă de liniile roșii, care demarchează simbolic condițiile minime de viață pentru o planetă locuibilă. În Paris totul pare să fie permis cu excepția unor opinii care contravin discursului trendului majoritar.

 

11.

Am luat autobucarul suveica spre aeroport având sticla de vin în pungă. Deși era interzis, trăgeam din ea la măsea. Nu puteam lua sticla cu noi în avion, aveam doar bagaj de mână. Trebuia s-o dăm gata înainte de a intra în sala de așteptare a aeroportului. Cinstim. Je suis băutor de vin. Dar ciudat lucru, nu simțeam deloc că sfidez astfel fanaticii de la ISIS. Simțeam doar că îmi înăbuș doar proprii-mi neuronii și că-mi periclitez reputația. Se poate spune, așadar, că de fapt nu eram eu cel cu sticla, ci vecinul meu din suveică.

P1130190P1130192P1130191

În aeroport descoperiserăm că iar avem timp berechet până la ambarcare. Ni l-am petrecut într-o gheretă cu reviste. Coperțile revistelor erau și ele ca de obicei: imagini de fotomodele, benzi desenate destul de provocatoare, câteva coperți cu imagini de la expoziții de artă. Una îl avea pe Dali pe copertă, având renumita musteață möbius fotograifată de Philippe Halsman (în Paris are loc o expoziție Halsman). Ce șanse are armata insurgentă, clandestină și rebelă a claunilor să ajungă pe vreo copertă, fiind parte din mâna de protestatari împrăștiați de un tun cu apă, în zona Pieții Republicii din Paris, chiar în clipa când admiram eu coperțile revistelor franțuzești, în aeroportul din Beauvais? Câteva coperte mai dedicau încă spații atacurilor teroriste din 13 noiembrie. O doamnă ținea una dintre aceste reviste în mâini și privea galeria de portrete ale jertfelor acestor atacuri. M-am uitat și eu peste chipurile acelor oameni care nu mai sunt.

Se anunță zborul spre Varșovia. Avionul sosește cu întârziere, dar sosește. Ieșim din aeroport și ne îndreptăm spre avion.

Text: Teodor Ajder

Imagini: Katarzyna Rowicka-Ajder

Anunțuri

Un gând despre „Parisul nu e în flăcări

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s