Lecție de zbor pentru tați

Marea

Hei, tată, îmi aduc foarte bine aminte marea în acea dimineață când tu m-ai luat de mână și m-ai dus la țărm. Eram mic, de-abia învățasem să merg, eram așa de mic încât pietricelele de nisip îmi păreau ouă de găină.

Ne-am oprit și tu te-ai lăsat în genunchi. M-ai luat cu o mână mai aproape de tine și cu cealaltă mi-ai arătat-o: uite, asta e marea! Ochii mei erau numai o mare, în ei Dmnezeu de-abia începuse să frământe lutul pentru lumea mea.

Era o zi fără soare, vântul ne aducea picături sărate din larg. Nu știu ce te găsise să-mi arăți marea într-o astfel de zi. Mă uitam la mâna ta întinsă către pătura albastră unduind în zare și nu prea înțelegeam ce voiai să-mi arăți. Mă atrăgea mai mult părul tău prin care se juca vântul. Aveai așa un păr mare și cârlionțat care se zbătea în toate părțile. Mi-am și înfipt mâna în el. Am început să râd văzând că vântul era mai iute ca mânuțele mele și nu mă lăsa deloc să apuc firele pe care mi le doream. Am râs cu poftă și astfel am spart solemnitatea momentului în care tu îmi arătai, pentru prima dată, marea. Râsul meu a fost luat de vânt și dus în larg. Asta voia de fapt și vântul și marea. Au nevoie de râsetele copiilor. În cele mai grele momente pe mare, mai ales când sufletele lor stau să crape sub talpa dorului, marinarii aud râsete de copii. Sunt trimise de mare să îi vindece.

Tu ți-ai întors privirea către mine. Mi-ai zâmbit. M-ai luat în brațe așa cum erai îngenuncheat pe nisip și am rămas mult timp lipiți, tu cu ochii către o margine a lumii, eu către cealaltă. Mă strângeai așa de tare că-ți simțeam bătăile inimii în pieptul meu. Trebuie să fi avut o inimă foarte mare sau poate eu eram mult prea mic.

Cu greu te-am convins să mă slăbești din strânsoare. A trebuit să te mușc cu poftă de urechea aia care aproape îmi acoperea fața. Te-ai îndepărtat ușor de mine. Mă priveai cu un zâmbet cât linia orizontului, dar din ochi îți curgeau picături de mare. M-am speriat, credeam că o să ți se scurgă ochii în nisip și atunci încercam cu degetele mele neîndemânatice să-ți urc lacrimile la loc, între pleoape, când ele erau încă pe obraji. Din cauza neputinței de a-ți pune la loc marea în ochi, am început să plâng. Tu te-ai ridicat, m-ai luat în brațe și ai început să mă legeni ușor. Marea mi-a trimis și ea un pescăruș care țopăia în spatele tău, se dădea peste cap și făcea tot felul de alte giumbușlucuri prin nisip, încât am uitat în câteva secunde de ochii tăi. Am început din nou să râd și ți-am arătat și ție pescărușul, trăgându-te de data asta de cealaltă ureche uriașă.

Ne-am așezat amândoi pe nisip. Pescărușul a continuat să sară de pe un picior pe altul, să-și ascundă capul în nisip pentru secunde bune, să se rostogolească în aer și să aterizeze perfect. Râdeam amândoi. Am tras cu ochiul către tine și te-am văzut fericit. Râsetele tale se rostogoleau pe nisip, erau grele. Pe ale mele vântul le ducea către mare.

Apoi ceva neobișnuit s-a întâmplat. Pescărușul a venit lângă mine, s-a cățărat pe mâna mea până ce pliscul lui a ajuns aproape de ureche și a început să-mi vorbească. Pe atunci nu înțelegeam vorbele oamenilor, dar tocmai descopeream că puteam descifra fiecare șoaptă a pescărușului. Trebuie să faci și tu ceva pentru tatăl tău, îmi spuse el. Astăzi e o zi importantă pentru amândoi, pentru că astăzi ai cunoscut marea. Și el a fost cel care ți-a arătat-o. Mă uitam către tata. Ochii lui încercau să împingă linia orizontului dincolo de mare, dincolo de cer. Dar ce aș putea să fac eu pentru el? El e așa de mare! Pescărușul îmi vorbește în continuare: Poți să îl înveți să zboare!

Să zboare? Eu? Dar eu nu știu să zbor! Cum aș putea să îl învăț pe el? Te învăț într-o clipită, îmi spuse pescărușul. Coborî de pe mâna mea în nisip, se întoarse și îmi spuse: Ridică-te. M-am ridicat. Acum întinde mâinile ca și cum ai avea aripi. Mi-am întins mâinile, una către mare, cealaltă către țărm. Iar acum ridică-te ușor pe vârfuri și mișcă din mâini ca și cum ai avea aripi. Am făcut exact cum îmi spusese pescărușul, dar picioarele nu reușeau să se desprindă de nisip. Nu privi în jos, privește spre cer, îmi spunea învățătorul meu, dar chiar și așa făcând, mâinile mele nu reușeau să mă desprindă de pământ. Trupul meu mic tremura de neputință, ridicat pe vârfuri, dând din mâini, cu privirea sfredelind cerul, dar cu picioarele strâns înlănțuite în chingile nisipului.

Pescărușul se plimba înnebunit, cu aripile-i ca două mâini ținute la spate, cu capul în pământ, patrulând de colo-colo, cu pleoapele bătându-i des, în căutarea unei soluții.

Tremurul meu se transmitea nisipului, cojilor pământului, apelor ascunse, miezului său topit și însuși pământul a început să vibreze ușor. Ca mălaiul cernut într-o sită se auzea cum infinitele straturi de nisip se ridică și se așează după ritmurile în care pământul tremura, iar marea începuse și ea să se învolbureze. Mă dureau mâinile de atâta efort inutil, îmi întinsesem tot trupul către cer, îmi pironisem ochii spre Dumnezeu, dar zborul era încă îngropat în pământ. Simțeam că voi lua foc de atâta încordare.

Ai văzut fulgerul?, mă întrebă pescărușul oprindu-se din patrulare și arătându-mi un punct undeva către mare. Fii fulger, și ai să te desprinzi ușor de pământ, ai să vezi! Simțeam oricum că mă voi aprinde, așa că, în curând probabil aveam să devin fulger.

O ploaie verde a început să cadă, așa o vedeau ochii mei pironiți către Dumnezeu. O ploaie rece care cădea dureros peste trupul meu zvâcnind între cer și pământ ca inima unui acrobat pășind pe un fir de păianjen întins între doi zgârie-nori. Sfârâiau picăturile de ploaie când îmi atingeau pielea; ușor, ușor, începusem să mă transform în fulger. Vedeam asta pentru că lumina începuse să-mi iasă din piele, mai întâi vapori luminoși, apoi picături fosforescente de sudoare, și când am egalat forța de gravitație a pământului, lumină pură mi-a devenit corpul. Și totuși mai era nevoie de un grăunte în plus ca să mă pot desprinde.

Tu, tată, rămăseseși departe, gândurile tale străbăteau alte mări, alte pământuri, pentru mine treceau ani, pentru tine clipe. Nu mă vedeai cum îmi dădeam sufletul încercând să te învăț să zbori.

În acele moment în care simțeam că am să mă transform din copil într-un ciot de lemn ars pe o plajă pustie, am văzut cum pescărușul se ridică spre mine, se urcă din nou pe mâna mea și îmi șoptește cuvintele care aveau sa-mi dea zborul.

Ca o săgeată m-a aruncat inima în barba lui Dumnezeu, în ochiul soarelui. Râsetele mele de copil se rostogoleau în tot universul. Am coborât într-o clipită către tata, căci pe el trebuia să îl învăț să zboare.

Hei, tată, lasă-ți lumile, întinde-ți mâinile și mișcă-le ca și cum ai avea aripi, așa, hai, ridică-te, acum, ridică-te ușor, pe vârfuri, hai, mai mult, așa, privește-l pe Dumnezeu în ochi, bravo tată, ce întins ești între pământ și cer! Ai putea fi un fulger mult mai mare ca mine, ai arde tot în jur, dă-mi urechea aia mare, vreau să te învăț să zbori mai repede decât m-a învățat pe mine pescărușul.

Când i-am șoptit cuvintele la ureche, tata a zâmbit, zâmbetul lui cât linia orizontului, ochii i s-au umplut de iubire și s-a desprins ușor de pământ. L-am luat de mână și ne-am înălțat să-l salutăm pe Dumnezeu, să-i mulțumim soarelui pentru lumină și să urmăm cuvintele șoptite de pescăruș care ne-au făcut posibilă înălțarea.

Astfel, ținându-ne de mână, răscolind universul în zbor, o căutăm pretutindeni, pe Mama.

Text de Dragos Voicu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s