Soldatul din floarea soarelui

Visaka pare o femeie fericită. În fiecare zi scrie câte o scrisoare. Trebuie să fie un bărbat strajnic acum! După ce o scrie, o sărută și o împăturește cu grijă. O pune deoparte. Așteaptă să se strângă 30.


Iese afară Visaka. Se așează pe prispă. Cu mâinile în poală, respiră cerul prin ochi.
Un fir subțirel de vânt înconjoară casa și înfioară frunzele pomilor. Se oprește lângă floarea soarelui din ghiveci, îi suflă polenul fin așezat pe coaja semințelor și-o zbughește din curte, fluierând prin strungăreața dintre două șipci ale gardului.
Visaka vede polenul florii soarelui strălucind în soare ca un praf de aur și se gândește că poate e un semn. Se ridică și se duce către floare, se așează din nou și își trece mâna stângă după gulerul ghiveciului, ca și cum ar lua de gât un iubit. Ochii îi înghit pământul pentru o clipă, dar mărunta și muta alergătură a unor furnici salvează pământul de la pieire. Visaka își mută privirea către floarea soarelui. Strânge ghiveciul mai aproape de ea. Îi dă apoi drumul puțin, ca să aranjeze două frunze rebele. Le netezește ca și cum ar mângâia gulerul cămășii unui copil, în dimineața primei zile de școală. Își apropie ușor capul de tulpina viguroasă. Aude viața trecând prin tuburile verzi, către boabele negre din pălărie.
15 ani.
Azi trebuie să meargă la bancă, în oraș. E important să păstreze contul. Nu va putea niciodată să extragă ceva din el, pentru că nu ea este titularul contului, dar va avea grijă ca până la sfârșitul vieții ei să depună câte o mică sumă de bani, pentru a nu fi închis.
Își apropie din nou capul de tulpina de floarea soarelui. Acum se aud tălpi de copii alergând în jurul casei, da, râsetele de copii, respirația lor, chiotele de bucurie nu pot dispărea așa…în neant…ele sigur trebuie să rămână undeva, în ziduri, în firele de iarbă, în caii de lemn uitați prin poduri, în vreun vas de lut mai adânc, în semințele de flori printre care ei s-au jucat și care s-au transmis de la o generație la alta, acolo, în taina pământului, zgomotele trupurilor la început de viață, așa cum îl aud eu pe el alergând în jurul casei.
O dată pe săptămână, sâmbăta dimineața, Visaka merge în oraș, la postul de radio. Are 30 de secunde de emisie către iubitul ei băiat. Sâmbăta trecută a așteptat 6 ore la coadă pentru cele 30 de secunde. Ce sa-i spună? Îi spune despre casă, despre noul gard, despre floarea soarelui din ghiveci, despre ea că e bine și că îl așteaptă. Nu mai are timp. Sunt mulți ca ea care așteaptă.
15 ani.
Când strânge cele 30 de scrisori, Visaka se duce în ultimul sat din nord, de la graniță. Le mai sărută o dată pe fiecare și le așează, câte zece, în trei baloane cu aer cald, de dimensiuni mici. Împreună cu câteva rude înalță baloanele în noapte. Se roagă Vântului să le poarte peste graniță și să-i împrăștie scrisorile oriunde iubitul ei băiat ar putea să le găsească. O ascultă Vântul și duce baloanele în tăriile cerurilor. Aerul tare le sfâșie și risipește scrisorile în toate zările. Spre dimineață, când și ultima scrisoare atinge pământul, Visaka e încă în genunchi. Respiră răsăritul prin ochi, se ridică și pleacă înapoi spre casă.
De fiecare dată, în lungul drum către satul ei, rememorează acea zi. Era prima lui zi de serviciu ca proaspăt militar. Da, îi netezise îndelung gulerul cămășii și îl sărutase pe frunte. A ieșit pe poartă ca firicelul ăsta de vânt prin strungăreața șipcilor de gard. Era așa subțire, era așa frumos! Și privirea aia a lui, trebuie să fi rămas pe undeva prin curte, trebuie să caut mai bine.
După ce el a plecat, Visaka s-a dus iute până în oraș. I-a cumpărat o ciocolată și s-a dus acasă să aibe timp să îi gătească ceva. Ciocolata asta o să îi facă mare plăcere! Nu ne-am permis până acum să o cumpărăm, dar e prima lui zi de soldat! E o zi mare! Sunt convinsă că și când a fost la bancă să-și deschidă contul pentru salariul lui de militar, s-a oprit în fața vitrinei și s-a uitat îndelung la ea. Va fi foarte fericit astă seară!
Ziua e pe terminate. Visaka iese pe prispă și se așează lângă floarea soarelui. De 15 ani, în fiecare zi. Își apropie capul de tulpina ei și închide ochii. Ochii lui, în acea ultimă zi, îi zâmbesc de dincolo de pleoape.
Spre seară, comandantul a intrat în curte și i-a spus că Tigrii Tamili au răpit o companie intreagă de noi recruți.
Au apărut stelele. Visaka se uită spre băiatul ei, pe bolta argintie. Apare în fiecare noapte senină, în același punct, sclipind ca acel ultim licăr al ochilor lui, înainte să iasă pe poartă.
Ciocolata este în același loc, în bucătăria Visakăi. Îl așteaptă de 15 ani.

Text de Dragoș Voicu

Notă:
Textul este inspirat de povestea reală a Visakăi Dharmadasa al cărei fiu a dispărut acum 15 ani, la începutul carierei militare în armata din Sri Lanka. Se pare că a fost răpit de către mișcarea separatistă Tigrii Tamili. Visaka crede că este încă în viață. Ea organizează campanii pentru pace și pentru alte familii care sunt în căutarea unor membri de familie dispăruți.

Anunțuri

Un gând despre „Soldatul din floarea soarelui

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s