„Medgidia” lui Teodorescu alături de creația literară a lui Rudnicki

Răsfoind tălmăcirea în limba polonă a „Medgidia, orașul de apoi”, de Cristian Teodorescu, tot încercam să-i plasez autorul în panteonul meu personal de scriitori, dintre care mai nou, foarte mulți au ajuns să fie de limbă polonă. Tot chibzuind așa, am ajuns la Adolf Rudnicki (în românește se citește: Rudnițchi) și mi-am dat seama că lângă el se află locul care i s-ar potrivi autorului „Medgidiei”.

Medigidia Mi s-a părut, totuși, că însăși Rudnicki n-a fost prea mulțumit de alegerea mea. Dar poate doar mi s-a părut. Rudnicki, ca și Teodorescu are o față foarte complexă care lejer poate fi citită greșit.

De ce alături de Rudnicki? Ambii scriitori au dedicat o bună parte din discursurile sale vieții și ne-vieții oamenilor care au trăit în perioada Razboiului II Mondial. Rudnicki a scris din prima sursă, descriind în mare parte propriile trăiri sau trăirile unor contemporani. Teodorescu, în „Medgidia” sa, face o cronică de familie care se desfășoară în aceeași perioadă. Ambii scriitori preferă proza scurtă, pe care o folosesc pe post de lampaci* din care făuresc construcții literare impresionante calitativ. Rudnicki a fost un scriitor renumit la vremea sa și laureat al numeroase premii literare, la fel este și Teodorescu în clipa de față. Cărțile lui Rudnicki se citesc și sunt relativ populare și acum, deși multe dintre ele sunt hexagenare. Presupun că și „Medgidiei” îi este hărăzită această soartă. Rudnicki a fost, iar Teodorescu este acum comentator de fapte curente și lider de opinie. Ambii se trag din familii minoritare, Rudnicki are rădăcini evreiești, iar Teodorescu, dacă citesc eu bine, dintr-o familie de romi.

Dacă e să ne adâncim puțin în profilul literar al lui Rudnicki, vom descoperi că foarte multe chestii din câte au fost scrise despre proza sa se pot folosi și la descrierea „Medgidiei, orașul de apoi”: e o scriere care poate fi supranumită „naturalism liric”, unește elementele de ficțiune, reportaj și memorialistică, presărată cu observații demascatoare, idei personale și comentarii incisive, oscilând între documentar psihologic și proză biografică; în texte sale se perindează tema dragostei neîmpărtășite, obsesii amoroase, complicații emoțional-erotice, apare adesea și frica de singurătate; se creionează excelente portrete de ofițeri, funcționari de stat, antreprenori, angajați simpli.

Rudnicki e copleșit de martiriul națiunii evreiești. Se poate spune că materialul etnic descris de Teodorescu este mai divers. Sorțile locuitorilor evrei din cartea lui Teodorescu sunt schițate într-o notă mai puțin dură decât obișnuia să o facă Rudnicki. Deși unii dintre ei au fost necăjiți rău de guvernele trecătoare ale perioadei, nu ajung să fie anihilați – de aici, din această trecere sub tăcere parțială și asumată, probabil, vine și rezerva trecătoare de pe fața lui Rudnicki. Familia de antreprenori, care formează nucleul „Medgidiei” (cu capul familiei, „care avea pielea mai întunecată”, băștinaș din Slobozia, numită așa pentru că acolo țiganii erau sloboziți de sclavie, dar în care nu mai rămăseseră țigani) nu a fost deportată în Transnistria, deși faptul că restaurantul pe care l-au preluat în Medgidia, nu a căzut cu tronc cel puțin unor medgidieni, mai de dreapta. Medgidia e bogată în tătari, armeni, greci, evident, români. Rudnicki, ca și Teodorescu, a cugetat mult despre problematica relațiilor interetnice extrem de încâlcite într-un context politic și istoric specific.

Rudnicki a acuzat în mod repetat polonezii, dacă nu de antisemitism, cel puțin de pasivitate, nu numai în timpul războiului, dar, de asemenea, și după revoltele din 1968. Cu toate că i se poate reproșa și lui că nu a fost întotdeauna consecvent și că făcea uz moderat de pana sa pentru a lua apărarea persoanelor osândite de orânduirea populară ajunsă la putere în Polonia după războiul II mondial.

Teodorescu este mult mai diplomat în acest sens. În „Medgidia” nu am descoperit acuzații directe de antisemitism sau antițigănism la adresa românilor. Criticile pe care le inserează în carte sunt mai mult un fel de luări în zeflemea. Cel puțin așa mi se par a fi, în comparație cu sobrietatea prozei lui Rudnicki.

Teodorescu, pare să fie împăciuitor, în spiritul unei veritabile rațiuni ironice, a la Sloterdijk (precum e și Rudnicki uneori, de altfel, dar el e ironic într-o altă cheie). Dar asta deja e o altă poveste.

Până una alta, vă recomand această traducere (semnată de Radosława Janowska-Lascar, editura Amaltea, 2015) și vă îndemn să veniți să-l prindeți pe Cristian Teodorescu vinerea asta, în Varșovia, începând cu orele 18.00, în Poddasze Kultury (redacția revistei „Kultura Liberalna”), str. Chmielna 15, local 9, să vă invitați neapărat și amicii polonezi la întâlnire, să le pomeniți de Rudnicki, să cumpărați cartea și să o distribuiți cunoscuților voștri vorbitori de Polonă, căci mi se pare a fi un cadou perfect.

Teodor Ajder

*cărămidă produsă din lut, paie și băligar; chirpici.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s