Ce are Lisa Minneli cu Moldcell-u?

Recitalul „Urmează-ți pasiunea” de duminica trecută (26 iunie, 2015) organizat la Chișinău, de Moldcell(1) și ținut de „Chișinău Youth Orchestra” (Orchestra de tineret a Chișinăului) în aer liber în scuarul Catedralei,

mi-a declanșat și jucat repetitiv în minte nu fragmente de sonate compuse de Ceaikovski sau Glinca, Sibelius sau Bartók, interpretate de tineri virtuozi moldoveni în cadrul concertului, ci renumita piesă „Money”, interpretată de Lisa Minneli și Joel Grey, din coloana sonoră a musicalului „Cabaret” – ieșit din atelierul regizoral al lui Bob Fosse,  în 1972. Această acaparare a urechii mele interne a avut loc pe la miez de noapte spre luni și mi-a tot răsunat până-n zori.

Money make the world go ‘round, world go ‘round, world go ‘round! Money, money, money…  (Banii fac lumea să se-nvîrtească, învîrtească, învîrtească, Banii, banii, banii….)

Că doar nu din cauza inscripției RM(2) imprimată în rând cu acronimele valutelor mondiale pe cortina „Cabaret”-ului, în fața căreia cei doi extraordinari actori își jucau numărul. Mă îndoiesc să fi ținut minte ce era scris acolo, vizionasem filmul lui Fosse acu vreo decadă. Mai curând, e vorba de money-banii. Banii și profitul, cum să uiți de ei? Acapararea a tot și toate de dragul profitului. Spre deosebire de Minneli și Grey, care își fac jocul actoricesc îmbrăcați în costume carnavalești și care se joacă cu banii, fac haz și ironizează pe seama lor, au mai fost și bine plătiți, cei 71 de orchestranți moldoveni purtau tricouri violete – culorile patronului evenimentului – Moldcell – exact la fel ca și tricourile tinerilor din echipa de organizatori, care, adevărat, erau foarte amabili și eficienți în încercarea lor de a ajuta în organizarea evenimentului. Formau cu toții o echipă care lucra la greu pentru ca patronului să-i crească vânzările și, respectiv, veniturile. Nu știu cât de bine au fost și sunt plătiți. Sper că cel puțin sunt plătiți.

Aceste tricouri violete ale instrumentaliștilor nu-mi dădeau pace. La un moment dat, cu primii cucoși, mi s-au părut că și Minneli cu Grey au intrat și ei în cărdășie cu departamentul de promoție, și și-au pus tricouri violete. Money-money-money. De ce n-ar face-o? Pentru bani buni.

Din câte cunosc  eu, atunci când partidele politice organizează concerte preelectorale prin Moldova, interpreții nu sunt impuși efectiv să îmbrace culorile partidelor. De, interpreții care participă acolo îs mai cu renume, îi mai cârcotește și presa, iar orchestra în cauză e compusă exclusiv din tineri, care par să înțeleagă mai puțin sau/și sunt gata să fie de acord cu mai multe.

Inițial mi-am zis că nu există nicio diferență între un concert organizat de un partid angajat într-o cursă electorală și o corporație care își face reclamă, dar nu pare să fie astfel. Concertele corporative sunt mai apăsătoare pentru interpreți. În ambele cazuri se face propagandă și e vorba despre alegeri – nu locale sau parlamentare, în cazul nostru, ci între Moldcell și Orange, bunăoară. Cu toate că reclama dură produce efecte fructuoase, asta nu înseamnă că nu i ne putem împotrivi. Un modest contradiscurs la practicile publicitare din țara noastră începe să fie articulat în mai multe lucrări de artă vizuală produsă local, ceea ce e foarte îmbucurător. Aici s-ar merita citat tricoul mămăligit, devenit iconic, semnat de Ghenadie Popescu și expus anul trecut în Biblioteca națională în cadrul unei expoziției organizate de cenaclul Republica. Tricoul acesta are și o inscripție pe o etichetă la gât de care nu putem să nu ținem seama când avem în față publicitatea dură.

Orice alegere economică, se știe, are și pretext politic. Putem (refuza a) consuma bunuri i servicii mai mult sau mai puțin conștient, putem alege să susținem un producător de servicii cu un anumit profil și nu altul, care preferă anumite practici în defavoarea altora, etc. Putem alege să susținem o campanie publicitară atâta timp cât credem în cauza acesteia sau suntem bine remunerați și/sau credem că cei pe cine îi susținem ne merită imaginea sau ne plătesc suficient de bine. În fine, presupun că există un fel de colaborare între cei de la CYO și Moldcell mutual avantajoasă, dar această alegere pare să impună un efort mai mare din partea interpreților în comparație cu contractele încheiate cu partidele politice, căci implică și un cod vestimentar contradictoriu, și participarea în clipuri promoționale corporatiste. Artiștii care cântă la evenimentele organizate de partidele politice nu trebuie neapărat să le poarte tricourile.

E adevărat, a fost un concert organizat gratis. Putea veni (sau pleca) cine dorea. Nimeni nu a fost silit să stea și să consume publicitate. Și au venit mulți chișinăueni și oaspeți ai capitalei. Evident, au venit pentru muzică. Era aglomerație mare în scuar.

Acest scuar este un loc foarte important pentru istoria recentă a Republicii noastre. Un loc plin de emoții, durere, speranță. Un loc cât nu se poate de potrivit pentru un concert dat de viitorii virtuozi ai Moldovei. Un loc greu de penetrat cu reclamele de format mare. Mă întreb cât ar costa un afiș publicitar pe Catedrală? Nu zic că nu e posibil. Afacerea-i afacere. Afișele se lipesc pe catedrale sau în dreptul lor, se întâmplă peste tot, inclusiv în Europa, spre care ne tot avântăm. Interesul face fesul, știut lucru. În acest context aș fi curios să aflu dacă Moldcell a plătit pentru uriașele panouri de reclamă pe care le-a instalat în scuar și dacă a izbutit să-și facă reclamă pe fundalul catedralei pe gratis? Cumpărați Moldcell căci imaginea noastră a ajuns până și pe Catedrală, citeam eu mesajul companiei. Știm bine în ce instituții au cea mai mare încredere moldovenii. (Nu mai intru în spațiul iconografiei contemporane și a competiției cu iconografia creștină.)

Cele două panouri din stânga și dreptul scenei erau într-atât de supărătoare pentru ochi, încât făceau savurarea concertului absolut imposibilă. Îmi închipui că nu e pentru prima dată când au loc concerte din astea, care de fapt, sunt esențialmente evenimente publicitare, bine gândite (sau nu), de cei cine le concep,cu gândul la venituri și mai puțin cu gândul la cultură, muzică clasică, rock și tot restul bla-bla-ului legat de artele sonorului, ca să nu mai zic de rafinarea simțului estetic al spectatorilor. (De ex. organizatorii nu s-au gândit să asigure un acoperiș în caz de ploaie, pentru a proteja instrumentele, dacă nu interpreții.Concertul a trebuit să fie întrerupt în urma unei ploi ciobănești. O ploiță mai dârză ar fi pus capăt evenimentului imediat după prima lucrare interpretată.)

Concertele nu mai  sunt compuse doar din muzică ci și dintr-o scenografie. Spectatorii pot fi bombardați aiurea cu spoturi sau slogane publicitare sau pot fi călăuziți vizual într-o înțelegere mai bună a lucrărilor muzicale care li se prezintă. Și știți ce? Există o seamă de excelenți artiști vizuali moldoveni care au făcut lucrări video folosite în mari concerte! De-o pildă, se pare că în cadrul festivalului Pink Pop, ediția 2001, Radiohead ar fi cântat însoțiți de proiecții de lucrări-video create de studenții Academiei de Arte din Maastricht, iar printre acestea se afla și o lucrare video semnată de Pavel Brăila, autorul pavilionului Moldovei de la Expo Milano 2015.

Nu zic că ar trebui interzisă reclama sau că marile corporații n-ar trebui să vină în ajutorul artei. Aceste inițiative sunt absolut lăudabile. Susțin doar (în rând cu alții) că Chișinăul se sufocă de panouri publicitare de tot soiul (vezi printre altele, lucrările lui Ramin Mazur), și că folosirea într-un mod pur instrumental a operelor de artă nu face onoare niciunei companii. E timpul să se treacă la un alt nivel, unul în care, îndrăznesc să cred, să se producă mai puțin gunoi vizual. Căci dacă acești tineri plecați la studii, care muncesc acolo din greu vor fi siliți la întoarcerea lor în țară să poarte tricouri violete (sau de altă culoare, oricare ar fi aceasta) de câte ori vor dori să bucure auzul lumii cu muzica lor și să și trăiască din asta, se prea poate să aleagă calea bejenăriei, așa cum au făcut-o și mai continuă să o facă atâția compatrioți de-ai noștri, inclusiv muzicieni de renume. Căci pe unde sunt școliți – la academii de muzică din Germania, România sau Elveția, talentele și munca sunt respectate iar căile pentru eventuale cariere profesioniste tind să li se deschidă. Și chiar dacă n-ar avea aceste căi clar trasate în fața lor, muzica nu trebuie neapărat să însemne simbrie corporativă, obligativitatea îmbrăcării unor tricouri pe o scenă din flancurile căreia spectatorii sunt supuși unui tir din logouri. Acest fapt nu are cum să nu fie înțeles odată și odată. Îndrăznesc să cred că se va întâmpla mai repede decât mai târziu.

Pe lângă plaga reclamelor, Chișinăul e acaparat de o cacofonie grozavă de țâca-țîcuri, bum-bum-bumuri, tra-la-la-uri emise la nivele de intensitate acustică de nesuferit. Nu știu cum de nu le plesnesc timpanele chișinăuenilor de la așa ceva. Contrar simțului comun, mulți chișinăueni par să le și savureze – de ex. dansurile în parcul Ștefan cel Mare. Pe fundalul acestor cacofonii, concertul tinerilor de la CYO, în complexitatea a fost o veritabilă minune. La urma urmei cârcotașii se puteau lega pe ochi, dacă nu le plăcea ce vedeau. Imensa mulțime prezentă îmi confirmă spusele.

În mulțime l-am observat și pe maestrul Eugen Doga. Stătea deoparte. Nu s-a așezat pe scaunele pregătite de către organizatori, deși a fost invitat să o facă. A venit să-și vadă și să-și asculte urmașii. Mă întreb dacă i-au trecut și domniei sale prin minte gânduri asemănătoare cu cele pe care le-am înșirat mai sus. Pe lângă renumitele-i valsuri acest compozitor și dirijor e renumit și pentru faptul că la timpul său a refuzat să poartă o cămașă de o anumită culoare, adevărat nu violetă. Culoarea care i se impunea nu se potrivea cu memoriile pe care le avea despre o anumită ocupație militară. Decizia sa a fost să o denunțe și să se detașeze de aceasta.

p.s. Neștiute sunt căile Publicității, din care cauză țin să afirm că nu fac aici niciun fel de antireclamă corpo, care și ea este o reclamă și poate crește vânzările. Consider că cel mai sănătos lucru e să se renunțe la telefonia celulară în genere, în măsura posibilităților, desigur. A ține post de telefoane, tablete, calculatoare etc. corelează cu un sentiment mai înalt de autoîmplinire, câștigă omului timp și chiar resurse. Uneori reușesc să-mi permit să fac pauze de acest fel. Banii pe care îi economisesc astfel îi pot cheltui pe cărți, concerte, teatru, filme (cu Liza Minnelli și nu numai), și alte genuri de artă.

p.p.s. În acest text, fac desigur publicitate la o seamă de artiști vizuali basarabeni.

1.Operator de telefonie mobilă în Republica Moldova.

2.RM este acronimul folosit pentru a desemna valuta Germaniei  – Reichsmark – care a circulat în prima jumătate a secolului trecut, perioadă în care se desfășoară acțiunea peliculei „Cabaret”.