Cum am născut la stat

20150411_124613 De vreo două luni nu am mai scris nimic pentru Mămăliga. Chiar dacă le-a fost mai greu colegilor mei, am o scuză bună: am fost în spital pentru câteva săptămâni, am născut o fetiță și am trecut de primele săptămâni ca mamă novice. Ma tot gândeam să scriu ceva legat de acest eveniment, însă tot amânam. Dar azi m-am urnit, mai ales că am vreo oră de când cea mica doarme în sală, după o zi cam cu mult plâns. Dar de fapt, eu nu vreau să vă scriu despre fetița mea. Unii o veți cunoaște personal și am să vă povestesc atunci mai multe. Vroiam să vă scriu despre experiența nașterii la un spital de stat polonez. Pentru că m-am săturat de povești tragice cu maternități din Europa de Est subutilate și de lamentări că în spitalele publice totul e tragic.. Am zis că merită să împărtășesc o experiență pozitivă, dacă tot am avut-o. Am născut la una dintre maternitățile cele mai mari din Varșovia, Sf. Sofia, localizată pe strada Zelazna. Deci povestea mea nu e despre o maternitate unde am ajuns la întâmplare, ci e despre un spital mare, recent renovat, cu reputație bună. Poate nu întru totul reprezentativ, dar totuși, parte din realitate. Vroiam să nasc în altă parte, pe Karowa, unde lucrează doctorița mea, dar până la urmă am ajuns din diverse motive în Zelazna. Am mers acolo printre altele și pentru ca auzisem multe lucruri de bine despre acel spital. Am făcut szkola rodzenia (școala nașterii) cu moașe de acolo și tipele mi s-au părut faine, au insistat mult pe faptul că în spitalul lor se încearcă o naștere cât de naturală posibil, că femeii i se permite să nască în ce poziție vrea, că nu i se aplică proceduri chirurgicale intruzive aiurea (de ex. epiziotomie). Îmi suna bine teoretic deși, nemainăscând înainte, nu prea știam de ce toate chestiile astea sunt așa de importante. Dar eram în mare de acord că organismul femeii cam stie ce are de făcut și că este bine să fie lăsat în pace dacă nu există patologii. S-a întâmplat că prin săptămâna 35 de sarcină am fost diagnosticată cu colestază, o condiție tipică sarcinii, care însă poate pune în pericol bunăstarea pruncului, din care cauză implică monitorizarea medicală 24 din 24 ore și naștere prin inducție imediat ce se ajunge la termenul de 37 de săptămâni. Așa că într-o după-amiază, pe nepusă masa, mi s-a spus subit că trebuie să merg la spital și că voi fi internată până la naștere. Nu mă așteptam la așa ceva, iar două săptămâni de spital mi se păreau enorm de mult. Ma gândeam că voi fi foarte nefericită acolo. Cine știe în ce saloane ajung, cu multe femei bolnave, care vor naște în jurul meu, iar eu voi fi țintită la pat silită să le fiu martoră. Într-adevăr, nu am fost lăsată să părăsesc spitalul. De ieșit n-am putut ieși, dar pana la urma n-am suferit acolo prea tare (decât de dorul plimbărilor la aer și de lipsa unei camere sociale, unde să pot sta în tihnă la povești cu oaspeții mei). Am stat într-un salon de două persoane (e drept, uneori mai aduceau al treilea pat). Era o camera foarte spațioasă, nou-renovată, foarte curată și frumoasa, cu balcon spre o curte interioară. Am împărțit camera mereu cu aceeași femeie, și ea internată pe termen lung, cu care, bineînțeles, ne-am împrietenit oarecum. (Aveam uneori și o a treia colegă, dar pentru o noapte-două). Am fost îngrijită de o echipă de moașe care m-au tratat cu multă prietenie și respect. În ciuda polonezei mele imperfecte, ne-am descurcat. Le puneam să îmi explice mai simplu când nu înțelegeam și ele o făceau mereu cu multă răbdare. Doctorii mereu grăbiți, ca peste tot, care e un minus, dar să zicem ca per total acesta rămâne a fi doar un mic detaliu. Când a aflat că voi fi internată cam 3 săptămâni, mama (din România) m-a sfătuit să-l pun pe Piotr să afle cui să dăm banii acolo… Nu, mamă, aici nu se practică așa ceva. S-ar uita lumea la mine ca la o nebună. Poftim? Ești sigura? Mi-a mai repetat o dată învățătura. Le-am luat niște bomboane la moașe la ieșirea din spital și le-am lăsat un bilețel, dar asta e maximul pe care mi l-am permis și tare mă bucur că a fost așa. Cât despre naștere, cum v-am spus, cât mai natural posibil. În sala de nașteri, și aceasta renovată și dotată cu tot ce trebuie (cadă, minge de cauciuc, saltele, spalier), am fost doar eu, Piotr și moașa de serviciu, care m-a ajutat să nasc. Fără proceduri inutile, fără medici chiar. Liniște, calm și respect pentru stările mele. Fără prea multă vorbăraie, așa cum îmi place mie. Doar la final, când Silvia și-a făcut apariția, a venit, cum sunt regulile, a doua moașă să se ocupe de ea. Cel mai important a fost că după naștere am fost lăsați toți trei vreo trei ore în aceeași sală, Silvia imediat după naștere era în brațele mele, la alăptat. Acele momente rămân foarte prețioase pentru noi. Abia în aceste trei ore de contact corporal direct cu fetița mea în perioada îndată după naștere am înțeles dincolo de teorie ce valoare au aceste metode noi de a naște cât mai natural, de a ține bebelușul cât mai aproape de mamă. Asa că, deși am născut într-un spital public și nu am dat nici un ban în plus pentru naștere pe lângă cotele de asigurare ZUS, am avut o experiență, zic eu, ideală. Sinceră să fiu, noi am și vrut să dăm bani ca sa ne asiguram ca va fi bine. Vroiam sa semnăm, de exemplu, un contract exclusiv cu o moașa care vorbea engleza, să ne asigurăm că va fi ea la naștere. Asta ne-ar fi costat 2000 de zloți. Noi am semnat, dar ea nu a avut totuși timp de noi. (OK, iată un punct slab, o moașă de la acest spital care, de fapt, a încălcat termenii contractului pe care îl semnase!) Ne-a anunțat cu o seara inainte ca nu poate fi prezentă în ziua nașterii. Dar cea de servici s-a dovedit tare faină, așa că norocul nostru că prima nu a avut timp. Tare mă bucur acum să spun că se poate și așa. Sper că și în România e așa sau va fi așa. Și sper că tot mai multe femei vor naște ca mine, fără șpagă, în condiții bune, cu tot sprijinul de care au nevoie. În spitale de stat!

Anunțuri

2 gânduri despre „Cum am născut la stat

  1. Da , un spital din Europa de est,dar nu din Romania, nasterea la un spital din Romania nu ca este traumatizanta este groaznica , iar daca esti mai slab de inger ramai cu sechele pe viata.Am nascut la 36 de saptamani pe fondul unei preeclampsii cu sindrom Help, instalate fulger desi a fost o sarcina evaluata si controlata si la un interval de 3 saptamani.In spital am stat aproximativ 3 luni, in conditii groaznice ( ex: carpa cu care se stergea in baie se stergea si noptiera de langa pat, dadeam cate 5 lei sa mi se dea mopul sa sterg pe jos in salon, biberonul copilului se steriliza obligatoriu inainte de fiecare masa si deasemenea pentru acest lucru din 3 in 3 ore cotizam 10 lei etc etc).Nu am adaugat stilul in care eram tratata de catre personalul medical, in sensul ca mi se adresau de parca eram ultimul om de pe pamant, iar ele cadrele medicale ( asistente , infirmiere si chiar medici ) erau zeii mei .Nu adaug fragmente din discutiile avute cu ” zeii ” pentru ca nu vreau sa imi amintesc acea perioada.Cu mana pe inima si fara nicio urma de regret pot sa cataloghez sistemul medical romanesc de stat drept groaznic , iar „zeii” din Spitalul Judetean Constanta drept niste…….nu imi gasesc cuvintele pentru a-i caracteriza , imi pare rau.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Imi pare foarte rau, Mihaela, este groaznic sa fii tratata asa intr-un moment atat de sensibil. Evident, stiu cat de rau poate fi la noi. Nu am vrut sa minimalizez aceste experiente negative, am vrut doar sa scriu intr-o nota optimista, cu speranta, daca tot am avut noroc. Daca n-ar fi asa dureros, te-as invita sa ne scrii mai mult.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s