Child 44, cronică de film

child44

Filmul este o reprezentare hollywoodiană a Uniunii Sovietice din anii 1950, o perioadă cenușie din istoria URSS, în care justiția pare că se rezumă la actiunile în forță ale miliției, reprezentată de eroul principal Leo Demidov (de ce nu Lev?-Tom Hardy), aflat la apogeul puterii dar ajuns și el la limita absurdului între mușamalizarea și scoaterea la suprafață a faptelor, care de multe ori sunt trecute pur și dur prin filtrul ideologic al timpului, de care eroul principal nu prea este conștient, ceea ce îi aduce și sfârșitul prematur al carierei, urmat de exil în Siberia și o revenire spectaculoasă pe final, când a înțeles cum se poate învinge sistemul.

În film miliția URSS este formată din veteranii celui de-al doilea razboi mondial, ca și Demidov, reîntorși în patrie să asigure ordinea, continuând războiul cu dușmanii din interior până la eliminarea lor completă, devenind astfel un grup represiv, în care se trece la execuția fără judecată a celor vinovați, precum și a tuturor celor ce poartă vina prin asociere cu aceștia. Deși unele personaje sunt mai puțin violente, sistemul pare să strivească orice urmă de umanitate, pentru că cei care scapă de execuțiile sumare sunt torturați și executați după ce li se storc liste întregi de denunțuri cu nume și prenume. Demidov este prezentat ca un orfan ajuns soldat cinstit  – nu s-a pretat la furat ceasuri în timpul eliberării Berlinului, moment în care, apropos, a devenit celebru arborând steagul URSS pe Reichstag. Devine, însă, o parte dintr-un sistem ultra-suspicios,  un milițian care luptă pentru ideea de justiție absolută și care ajunge să joace la ambele ei capete, ajuns în situația de a-și denunța soția, și devenind victima justiției, pentru că se pare că nimeni nu-i oprește pe cei care manevrează puterea să ajungă a doua zi vinovați, și mai apoi să învingâ pe cont propriu sistemul în genul supererou hollywoodian. La începutul filmului am avut impresia că Leo e același personaj retras și violent ca și în The Drop, în scena în care el povestește stangaci despre primele întâlniri cu soția lui, Raisa (Noomi Rapace), sub privirile speriate și reținute ale acesteia. În timp ce Leo se umanizează treptat pe parcursul acțiunii apar și detalii contrariante completate de o confesiunea șocantă a Raisei spre sfârșitul filmului, despre oroarea pe care a simțit-o în momentul în care el cerut-o de nevastă, oroare care nu a contenit pâna la schimbările dramatice suferite de cei doi eroi pe final. Acesta este destul de previzbil dar trebuie oarecum să-ți bați capul ca să întrevezi o scăpare pentru cei doi.

Este foarte grăitoare în schimb locația în care s-a turnat filmul, Cehia și România, vrând parcă să demonstreze cu orice preț că în 1953, deși era în boom economic, deci în epoca de aur sovietică, care a durat de prin 1945 până prin 1973 și în care ritmul investițiilor sovietice îi faceau pe unii economiști americani să prevadă chiar depășirea economică a SUA, toți muncitorii din URSS purtau aceiași rubașcă incoloră și pătată ca și muncitorii de la minele din Baia Mare în plină austeritate ceaușistă. Regizorul ne scutește măcar de filmări în sepia și recurge doar la niște imagini cu peroane de gări și hale staliniste în care zac strunguri ruginite și un birou de hală de producție, care deși se vroia a fi în 1953 nu era cu mult diferit de cel de la fabrica de roboți din Elysium. Aș fi fost aproape flatat că s-a filmat la noi, dacă nu era vorba de dubla marcație ce o presupune alegerea regizorului Daniel Espinosa, care pune România pe harta mentală a americanului de rând. Prima este imaginea maximei decăderi economice și morale socialiste reprezentate de gara și hala stalinistă din Rostov și de criminalul în serie pe urmele căruia se află Demidov. Apoi este Siberia, sau Barbaria dacă vreți, acea parte din URSS ce conține natură sălbatică, păduri virgine în care se văd doar linia trenului și câte un pârâiaș ce șerpuiește pe langă șine. Evident că imagini mai stereotipice despre România mai găsim doar în filme cu vampiri și vârcolaci unde actorii americani deghizați in gypsies travelers vorbesc bucureșteana-Oprescu taman în Anglia secolului 19. Este la fel de interesant motivul pentru care de exemplu în Battlestar Gallactica, gemenii vorbesc româna, iar gypsy travelers din Sherlock Holmes, A game of shadows, cu aceiași Noomi Rapace, vorbesc maghiara. Pe lângă aceste asocieri ansamblate prin Hollywood am mai rămas mirat și de faptul că deși toate personajele vorbeau cu accent britanic, Gary Oldman, etc, Hardy (Demidov) vorbește cu accent puternic de rus, sau de ucrainean mai bine zis, deoarece chiar la începutul filmului ni se dezvăluie că a supraviețuit foametei din Ucraina, detaliu ce mă ducea poate prea rapid cu gândul la sprijinul americanilor și la punerea în lumină pozitivă puțin cam exagerată a ucrainenilor din ultimul an. Mai avem un personaj ce vorbește cu accent se pare caucazian, hoțul de ceasuri, Alexei Andreyev (Fares Fares), actor care a jucat în Zero Dark Thirty și Safe House, dar mi-l amintesc și din singurul rol în care nu interpretează un terorist sau agent CIA acoperit printre teroriști: îl vedeți în videoclipul Likke Li I Follow Rivers. În rest, Child 44 ia o turnură polițistă. Scăpăm de miliție și intrăm în genul polițist-copoi, cu urmărirea și prinderea unui criminal în serie și cu un happy-ending tipic. Merită văzut pentru grămada de actori mari ce iau cuminți roluri secundare și pentru a vă întreba poate cum era posibil ca totul în capitalismul dirijat de stat să fie gri, pătat și murdar în plin avânt industrial. Poate nu vă aduceți aminte și va trebui să vă întrebați părinții. Poate merită urmărit și pentru a ghici ce scene s-au filmat în România și să vedem cât de plauzibilă mai este și azi povestea cu vampiri, cu sălbăticie și buruieni crescute prin uzine. Deși multe decizii regizorale se explică datorită faptului că e mai ieftin să filmeze la noi decât în Detroit, rămâne interesantă decizia regizorilor din Hollywood de a ne da bucățele de autenticitate recompunând stereotipuri.

Anunțuri

Un gând despre „Child 44, cronică de film

  1. La rata actuală a defrișărilor, încă un pic și România n-o să mai poată găzdui echipe de filmare străine care își doresc să prezinte păduri virgine și care mai sunt și disponibili să plătească destul de bine pentru asta.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s