50 de kilometri pe bicicletă într-o zi și… gata

Ziua de Paști. Întotdeauna a fost provocatoare prin semnificația ei. Se întâmplă lucruri neobișnuite în această zi, nu neapărat legate de mitologia creștină. De această dată aveam scris în agendă o călătorie lungă de-a lungul șoselelor Varșoviei. P1100873Trebuia întâi să ajung de la marginea Cerniacovului, din Mokotovul de jos până după Żwirki i Wigury (Jvirchi și vigurî – cam 15 kilometri), unde un grup de români sărbătoreau Învierea Domnului la aer liber. De acolo, trebuia să ajung la socrii mei, în Anin (încă vreo 15), iar de acolo, la cubul de carte ținut în Casa de cultură Slujevski (tot vreo 15 kilometri), unde trebuia să discutam pe seama reportajului „În codrii vienezi arborii încă mai freamătă” semnat de Elisabeth Asbrink, plus drumul de la club până acasă, să zicem vreo 5 km. Era să fie prima călătorie serioasă cu urbanul meu Kross India și… ultima.

Luând cu mine o cutie cu miez de nucă adunat din nucul nostru de acasă, am încălecat pe bicicleta mea de culoarea algelor întunecate (în pașaportul bicicletei e scris că e verde plătiniu) și am luat-o la deal spre Mokotovul de sus. Spre deosebire de ziua ajunului vântul bătea mult mai vânjos, devenind un veritabil perete invizibil cu care trebuia să lupt. Pedalam înverșunat și deși nu mă auzea nimeni, râdeam în hohote, căci erau fragmente de drum în care mi se părea că efectiv nu mă mișcam deloc. M-am și îmbrăcat prea ușor. Dar cine e încăpățânat și-și fixează un țel, n-are cum să nu-l atingă. Am ajuns la petrecerea românilor primul. Ivo, soțul amfitrioanei, asambla un grătar proaspăt cumpărat. Despre felul în care au sărbătorit Paștele românii și prietenii lor din Varșovie aflați dacă apăsați aici.

P1100875 P1100877 P1100883Îndemnați de amfitrioană, împreună cu Olek, despre care s-a mai povestit pe Mămăliga, am zis să-i dăm o mână de ajutor cu montatul. Munca mergea strună. Grătarul și-a dobândit forma în doi timpi și trei mișcări. Am ciocnit ouă, am gustat și din humusuri, am făcut poze, mi-am luat rămas bun și dus am fost mai departe. Pistele pentru bicicliști sunt destul de bune în capitala Poloniei. Ivo mi-a zis că ajung mai repede până în Anin cu bicicleta decât cu trenul local sau autobusul de rută.

De data asta rafalele de vânt mă împingeau din spate și iar îmi venea să râd. Traseul pe care mi l-am ales trecea pe sub podul Siekierkovski. Atenția mi-a fost atrasa de puzderia de graffitiuri de pe coloanele masive pe care se sprijină podul. Am zis că merită să le pun pe Mămăliga, dar în drum spre socri nu am prea făcut poze. Trebuia să ajung acolo cât de repede posibil. M-a sunat și nevastă-mea de câteva ori, reproșându-mi că umblu pe nu știu unde și că nu vreau să stau cu familia. Pista de bicicletă se termină înainte de gara Wawer. (Se citeșțe ca Vaver.) Calea ferată, vreo cinci căi în total, am trecut-o purtându-mi bicleta pe umăr. Există o trecere și pentru biciclete, dar mult mai departe, în gara Anin. Mi-ar mai fi luat vreo 15 minute în plus, iar familia nu așteaptă. Ajuns la socri, am fost pus la masă. Bucate gustoase de soacră pe masă, ca de sărbătoare. Gustăm și facem glume. Încalec calul meu mecanic și pornesc iar la drum. De data asta o iau spre Służewiec (Slujevieț). Nu ajung în cincizeci de minute. Kilometrii nu-s de șagă. În drum mai fac și poze cu graffitiurile de sub pod, căci iar o iau pe sub Siekierkowski. Văd unul și cu un biciclist. Multe graffitiuri cu Leghia, cu tentă fatalistă – Leghia sau moartea.

P1100887 P1100888 P1100889 P1100890 P1100891 P1100892 P1100893 P1100894 P1100895 P1100896 P1100897 P1100898 P1100899 P1100900

„În codrii vienezi arborii încă mai freamătă” este povestea lui Otto Ullmann, unul dintre băieții dintr-un grup de copii evrei, 100 la număr, care au fost trimiși în Suedia din Austria înainte de războiul al doilea mondial. Soarta sa devine legată de cea a lui Ingvar Kamprad, fondatorul Ikeii, care simpatiza, se pare, în timpul războiului cu mișcările de naziști. Cartea povestește, printre altele, prin intermediul unor scrisori, și despre stingerea treptată a familiei lui Otto, rămasă în Viena ocupată de naziști. Pentru cine citește polonă sau, eventual, suedeză, vă recomand această carte din toată inima.

Ajung, precum vă spuneam, cu întârziere la întâlnirea clubului de carte. Participanții au decis să discute de data asta în parcul din spatele casei de cultură. După ce mă fac comod în preajma clubiștilor, mă implantez și eu în discuția care se rotește în jurul prezentului. În Suedia, spre deosebire de Polonia, tema emigrației este una gălăgioasă. Cineva spune că, de fapt, nu s-au schimbat prea multe de la războiul II mondial. Cică, autoarea ar fi primit mai multe scrisori, în care i s-a zis că ce scrie ea în carte mai este încă, din nefericire, o actualitate. Societatea suedeză nu pare să fie încântată de bejenari, deși, există evident, exemple extraordinare de acceptare și ajutor oferit imigranților, multe chestii au rămas exact ca odinioară. Ne întrebăm și cărui fapt se datorează succesul cărții respective, oare pentru că e scrisă în fragmente scurte, care permit cititorului să se oprească oricînd și să citească lejer cartea pe apucate? O critică de film ne zice că această lucrare i se pare a fi similară cu un procedeu utilizat în cinema – un tip de tranziție dintre secvențe, și anume – stingerea pentru câteva clipe a imaginii. Aparent, acest procedeu pe care, de multe ori, nici nu ni-l mai aducem aminte după vizionare, este utilizat destul de des în multe filme care ne plac foarte mult și se pare că ne plac tocmai datorită acestui procedeu de întunecare. Nu se știe de ce este așa, dar acest procedeu nu încetează să inducă senzații de retrăire profundă în orice film în care este folosit.

La un moment dat, ne decidem să intrăm totuși în clădirea casei de cultură, căci în parc vântul devine tot mai cu dinți. Ajunși la cald, încercăm să comparăm școala de reportaj suedez, unde reporterul își permite să comenteze evenimentele pe care le descrie printr-o prizmă proprie, cu școală polonă, tot foarte bună, unde reporterul, de cele mai multe ori se silește doar să relateze, fără să și comenteze evenimentele.

Spre sfârșit, când ne luăm rămas bun unii de la alții și primim cărțile pentru întâlnirea următoare „Detroit – sala de autopsii a Americii”, de Charlie Leduff, una dintre participante îmi spune că m-a văzut și auzit cum râdeam în hohote pe bicicletă, pedalând prin Żwirki și Wigury.

Din Slujevieț până în Cerniakov nu e decât o aruncătură de băț. Ajuns acasă mi-am parcat bicicleta, blocându-i cu un lacăt roata, la etajul șapte, în fața ușii apartamentului nostru.

Dimineața… bița mea nu mai era acolo și nici lacătul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s