Diasporă, trezește-te!

 lumea-vazuta-in-culori-roz-17_c2caff51c692f3

În toamna lui 2014 arena politică românească clocotea de parcă se dădea lupta decisivă între bine și rău ca în filmele apocaliptice. În ziua alegerilor prezidențiale patriotismul a dat peste maluri. Diaspora a stat hotărîtă ore și ore în frig,  la ușa tuturor consulatelor românești pe care le-a putut accesa, ca să dea lovitura sub centură celor de se aflau la putere acasă și nu reprezentau tocmai idealul democratic visat pentru România.

Entuziasmul nemărginit la anunțarea rezultatelor prezidențialelor a răsunat ca un puternic ecou și în inimile basarabenilor. Au urmat alegerile parlamentare în Republica Moldova. Basarabenilor li s-a transmis pe toate canalele că e mai bine să pastrăm răul existent (așa-zis pro-european), decît să readucem răul trecut (pro-rus), ceva mai rău ca răul prezent și cu iubită influentă la est (știți voi despre ce cucoană e vorba, are zestre mare de tancuri), obraznică și mofturoasă, imposibil de controlat. Diaspora, cea de muncește pe brînci pe unde apucă, speriată de pericolul ce îl păștea pe răul cel mai puțin rău, s-a agitat, s-a mobilizat, a alergat, a transpirat, a îndemnat pe toți să meargă să voteze doar cu răul cel mai puțin rău și acesta a fost salvat.  Și în aceste alegeri – victorie!

Diaspora românească s-a mai agitat tare de tot recent, cînd binele ales a făcut turul Europei ca să spună un mulțumesc personal tuturor celor plecați de acasă, dar care nu se știe din ce motive încă mai doresc să participe în treburile interne ale statului român. Dezamăgită fu Diaspora cînd, după acest turneu al recunoștinței și-a dat într-un final seama că binele cel bun și frumos n-a binevoit să stea la taclale și să pună urechea la problemele și interesele ei. Binele a zîmbit, pozat, mulțumit pe scurt și dus a fost. Dar e și normal. Era naiv din partea Diasporei să aștepte altceva de la un politician. Unele sitcomuri, ca de exemplu House of Cards sau Alfa House, într-un mod magic și în timp record deschid larg ochii alegătorului naiv. În acest context, le recomand cu căldură. Dacă Diaspora românească pentru moment se află într-o ușoară nedumerire, apoi cea moldovenească, a depășit această etapă încă prin februarie 2015 și acum e supărată pe aranjamentele făcute între cele două feluri de rău rămas, care între timp au reușit să „piardă” peste hotarele țării milioane din banii trimiși acasă.

Pentru țări precum sunt România și Republica Moldova, care s-au ciocnit cu migrația în masă a populației din cauze economice, Diaspora a devenit în timp, nu doar sursă de venituri din remitențe, dar și un capital politic important. Politicienii ambelor țări nu se sinchisesc să apeleze la acest capital în toate momentele cruciale care au loc pe arena politică, în speță în timpul alegerilor. Între alegeri, Diaspora are importanță atîta timp cît trimite bani acasă sau îi investește acasă și atîta timp cît ușurează munca de promovare a culturii românești/moldovenești peste hotarele țării, muncă care ar trebui făcută de instituțiile diplomatice.

În cazul ambelor țări guvernele folosesc Diaspora ca pe o unealtă politică, doar că fiecare o face în manieră proprie și urmărește interese diferite. Dat fiind faptul că economia Republicii Moldova depinde în mare măsură de remitențele venite din Diasporă, relațiile cu Diaspora au ajuns la nivelulul interesului de stat. Din păcate acest interes de stat s-a demonstrat a fi unilateral, Diaspora dă – Guvernul primește și nu mulțumește (să nu menționăm că mai și pierde pe drum banii din buget, fără urmă). Ca să se asigure că primește constant și în sume rotunde, Guvernul a creat două structuri care răspund de relația cu Diaspora: Biroul Relații Interetnice al Republicii Moldova și Biroul pentru Relații cu Diaspora, plus grupuri de angajați ai diverselor ministere și instituții de stat care ar trebui să se ocupe de aceasta relație.

În România, în acest sens funcționează Departamentul pentru Relația cu Românii de Pretutindeni din cadrul M.A.E., structură creată mai degrabă în jurul unui obiectiv politic etnocentrist, decît în jurul ideii de cooperare cu Diaspora. Însăși denumirea instituției nu face trimitere la Diasporă (ca în cazul instituțiilor din Republica Moldova), ci la apartenența etnică, cea de român. Această structură, după cum putem citi din „Strategia privind relația cu românii de pretutindeni”, lucrează pe două filiere: românii din țările vecine (Moldova, Ucraina, Serbia) și cei din emigrație. Tot aici citim: „Ministerul Afacerilor Externe consideră că românii de peste hotare sunt parte integrantă a poporului şi spiritualităţii române”. Nicăieri, însă, nici într-un text oficial al acestei structuri nu vom găsi cuvîntul Diasporă. Este clară poziția statului, românii din afara țării sunt încă o proprietate a statului, o continuare a sa, să-i spunem așa. Statul refuză să formalizeze ideea de existență a unei Diaspore românești, pentru că astfel pierde dreptul de proprietate asupra etnicilor români din afara țării. Statul pompează sume enorme de bani în tot felul de activități de promovare a limbii, culturii și tradițiilor românești peste hotare prin acordarea de diverse granturi. Dar sunt glasuri ale Diasporei care nu sunt de acord cu o asemenea distribuție a bugetului statului, la care se mai pot adăuga argumente că, deși unii dintre acești bani cad și pe Pământ fertil, de aceștia profită comparativ mai mult organizațiile mai mari, mai cunoscute, nu neapărat și inovative sau flexibile.

Guvernele ambelor țări s-au gîndit să ușureze viața Diasporei prin punerea la dispoziția ei a unor structuri, care să reprezinte statul în comunicarea dintre Diasporă și Țară. Cît de utile și necesare sînt aceste structuri, e discutabil. Atîta timp, cît acestea intră în dialog doar cu entități formale de tip asociații obștești/fundații ale românilor/moldovenilor înregistrate peste hotare, structuri care de cele mai multe ori se autoproclamă reprezentanțe ale Diasporei în țara X dar practic înglobează doar un procent infim de migranți români/molodveni în acea țară, efortul făcut de cele două state în sensul susținerii intereselor Diasporei este puțin eficient.

Efortul de instituționalizare este în  unele state-gazde destul de costisitor și sofisticat, bunăoară în Polonia, pentru înregistrarea unei asociații obștești este nevoie de minim 15 inși cu drept de ședere. Ne-am ciocnit de această problemă recent. Se pare că desișul legal și lipsa cronică de timp ale membrilor mai acitvi sunt un obstacol serios până una alta în calea de instituționalizare a comunității româno-moldovenenești pe teritoriul polonez cu toate consecințele care reies din aceasta. Atîta timp cît o comunitate nu are o reprezentanță legală, nu avem o formă înregistrată juridic, sîntem tratați de autorități (inclusiv de cele române și moldovene) ca fiind „neformali”, deci neserioși, deci, practic inexistenți. Desigur, putem exista și ca indivizi, persoane fizice, care se adună o dată pe lună la o ciorbă sau la cafea, dar în momentul în care vrem să fim percepuți ca și comunitate, trebuie să ne constituim și formal. Desigur o asociație obștească nu formează încă o Diasporă, dar este totuși un pas important în procesul de conștientizare a apartenenței la comunitatea românească din afara granițelor țării.

Astea fiind spuse, ne bate totuși gândul să inițiem procedura de înregistrare a unui ONG al comunității noastre, întâi aici în Varșovia, apoi mai vedem. Avem chef să ne spunem părerea, să dăm întrebări, să povestim ce ni se întâmplă, și bine și rău, să declarăm distinct cine suntem. Avem deja o listă cu 15 potențiali membri fondatori. Unii dintre ei sunt polonezi, amici, parteneri, soți de români. Unii dintre ei rup câte ceva în românește. Ne întrebăm dacă mai sunt doritori să ni se alăture.

După evenimentele recente din arena politică de acasă și lecțiile de viață învățate cu atîta greu, rămîne la discreția noastră, a celor ce formăm Diaspora să analizăm și să punem pe cîntar interesul propriu. Oare cît ar trebui să ne mai implicăm în treburile interne ale celor de acasă?  N-a venit oare timpul să devenim parte integrantă a societăților în care trăim și să participăm în luarea deciziilor politice acolo unde ne este casa și familia acum, așa, cum bunăoară ne sfătuia să facem Tony Judt? N-a venit oare timpul să nu ne mai uităm înapoi și să tot oftăm?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s