Când un text devine adevărat

De Aju Tutu

Ți-am spus, poate să și nu fie deloc! În prima versiune pot fi lejer identificată. Totul e cristalin de  clar. Doar să-și dea cineva silința să citească. De asta am și aruncat doar niște praf în ochi, doar ceva detalii, apoi am scos ceea ce n-are nicio valoare. Dar nu vreu să mutăm problema în altă sferă, pentru că așa nu mai e adevărat, plus că eu am o altă atitudine față de problemele din teatrele noastre, care se exprimă printr-o absolută indiferență. Ele nu influențează acum în niciun fel situația geopolitica.

Imagine: Aju Tutu
Imagine: Aju Tutu

Acum se privește numai televizorul și se citește presa. Presa încă mai are valoare în ochii publicului. De asta și sunt atît de aspre, de stringente problemele despre care îți scriam. Deci dacă nu e posibil de lăsat cum era, atunci înțelegerea noastră a acestui text nu coincide și atunci eu ca autor (nici nu a textului, doar ale gîndurilor) cer ca el să nu existe deloc. Gata. În niște chestii eu niciodată nu am încredere în nimeni – în ceea ce ține de textele jurnalistice sau editoriale. Aici nimeni niciodată nu mă poate scurta, cenzura sau refuza ceva ce e important pentru mine. Fricțiunea nu e genul meu. Nu în acest caz și nu cu aceste teme. În textele mele jurnalistice mereu eram foarte principială. Cine nu vroiau să le publice… puteau să o ia pe cîmpii și gata. E adevărat, mi s-a întîmplat doar o dată în viața, cînd nu mi s-a acceptat articolul despre fostul ministru al culturii Focșa, în care afirmam că e vinovat de distrugerea patrimoniului arhitectural al capitalei. În ediția în care trebuia să fie acest articol a fost tipărit alt text despre cum Focșa e un ministru foarte bun. După aia eu nu mai colaborez cu AiF și nu sufăr din cauza asta. Mai știi, poate că suferă ei. Îți repet, eu nu am insistat niciodată asupra acestui text. Sau va rămîne cum l-am redactat eu, sau nu va fi deloc.

Textul ăsta e diferit de celălalt proiect. În carte tu nu te bagi în textul meu ca să schimbi gîndurile mele, relațiile mele, atitudinile mele, nu spui roșu la galben. De asta comparația ta e lipsită de sens. În carte eu am încredere în tine. Cel puțin așa a fost vara. Aveam încredere în tine. Dacă vei continua să-mi rescrii vorbele sigur că n-o s-o mai am. Credeam că ai înțeles că-s contra fricțiuni acolo unde nu e fricțiune plănuită de la început. Nu știu cum înțelegi tu textele. Dar acel text era pur și simplu editorial și așa cum l-am redactat se încadra de minune în convenția editorialului. Dar tu continui să vii cu fricțiuni, cu mascarade, cu falsuri care prefac totul în altceva. Scuip pe aceste fricțiuni. Nu le voi accepta niciodată în viața, și nici în teatru. În teatru nimeni nu mă impune să fac ceea ce eu nu vreu. Deci așa stînd lucrurile, decide acum tu. Dar în cazul ista, eu voi ține cu dinți de pozițiile mele sau pur și simplu retrag totul și basta.

Bun. Gata. S-a terminat. Înțeleg că nu mai funcționează.

Redactează cartea mai bine. Altceva nu ne mai iese în comun și nici nu ne va mai ieși, pentru că noi mereu aveam viziuni diferite. În carte viziunile acestea sunt împărțite natural în scrisori prin două fluxuri și în coincidența sau necoincidența asta se naște un sens nou. Alte forme de lucru asupra textului comun nu sunt posibile și dacă asta ar fi fost înțeles de la început, n-ar fi apărut. E un text important, prin coincidența-necoincidentă lumilor noastre.

Curios, ma elimini complect din dimensiunea de autor al Naționalistei. Iar eu indrăznesc să cred că ma aflu, cât de puţin dar ma aflu şi eu pe acolo. Sau nu mă aflu deloc? Doar tu contezi și doar de tine îți pasă, chiar dacă strigi în gura mare că nu e așa. Aju Tutu e numele nostru comun. Sau nu mai este? Nu e adevărat că nu putem scrie împreună. Pur și simplu depinde cui îi trebuie să scriem. Dacă iți trebuie ție, precum era textul pentru expoziție, atunci, da, desigur. Ții minte ce ziceai atunci? Că numai în mine ai încredere, în ceea ce privește româna, deși nu era doar facultatea mea de nativ pusă în joc atunci. Iar acum nu mai ai această încredere. De fapt, nu că nu o ai. Nu vrei să o ai. Uitarea e convenabilă.

În primul rând, nu mi-ai zis că vrei ca identitatea protagonistei textului respectiv să fie doar semi-expusă. Erai frustrata datorită recognoscibilității ei, deci am ascuns-o mai drastic, deși nu cred că mulți cititori ai publicației voastre sau fanii redactorului vostru vor apuca să citească acest text. Textul ăsta nu este deloc despre teatru sau problemele din interiorul acestei instituții! Dar de unde!? În opinia mea ghilimelele nu-și aveau locul. N-aș vorbi niciodată despre o persoană decedată punându-i poziția în ghilimele.

În al doilea rând, forma asupra căreia insiști acum e mult prea radicală. E și mai puțin practicată în presă cu care suntem obișnuiți. E așa și pentru că e mai dificil de înțeles, dar nu necunoscută. Eu îi zic din comoditate orientală – personajele unei narațiuni își pierd brusc atributele dobândind altele pe neprins de veste, cresc brusc din obiecte în subiectele acesteia, ca în parabolele chinezești sau ca în filmele lui Lynch. Se prea poate să fi avut și altceva în vedere, ceva de mijloc, dar această versiune de mijloc nu transpare din textul pe care l-ai înjghebat. Nu văd acolo acest altceva.

În al treilea rând, întrebându-te dacă ai fi interesată să publicăm acest fragment, sugerându-ți că-l voi redacta anterior, ai zis că da, ceea ce implica o anumita implicare și dedicare. Mă tratezi, paradoxal, ca pe un neînțelegător cronic. Desigur, înțelegerea perfectă nu e posibilă și putem doar specula și spera că ne înțelegem mai bine acum decât o făceam mai devreme. Nici așa nu e bine și nici așa… Întâi era prea clar, acum e prea neclar. Protagonista era suficient de bine ascunsa-mușamalizată și în prima versiune. Dar faptul ca nu ai fost de acord nici cu prima și nici cu a doua versiune, nu e doar din cauza că nu te înțeleg eu, ci și pentru că nu vrei să accepți contribuția mea, punctul meu de vedere, ca să nu mai vorbesc de cunoștințele mele de vorbitor nativ.

Cât de mult nu ți-ar place asta, dar orice pomenire a numelui Aju Tutu e legat de carte. Indispensabil. Autorii au tot felul de obligații fața de editură. Sunt veșnic pe drumuri sau în fața mașinilor de scris.

Denumirea mi s-a părut întîi simplistă, dar apoi am decis că e bine așa. Las’ să fie neclaritatea ideologică în paralel cu neclaritatea lucrului meu. Cei ce vor dori o să știe să înțeleagă despre ce e vorba. E mai bine acum fără acele cîteva detalii ofensatoare. Vreu ca relația mea fața de servici să fie arătată într-o lumină pozitivă, deși se întîmplă să fie prezentată într-un moment mai puțin pozitiv. Vreu să fiu și sunt loială. Ideile mele naționaliste nu se schimbă din cauza asta, ci invers.

Vezi încă o dată. Dar mai multe detalii eu nu vreu. Ideile principale sunt clare, eu acolo tot am lăsat. Am eliminat numai chestiile după care pot fi identificată. Nu vreu emoțiile mele negative acolo despre locul unde muncesc. Ai făcut în așa fel că cică emoțiile mele par negative, dar astea sunt de fapt emoțiile tale, pentru că tu le ai așa negative, eu – nu. Și dacă, totuși, îți e important ca să fie ideile redate, atunci te rog lasă să fie așa cum le-am făurit eu. Corectează numai încă o dată greșelile care sunt și gata. Merci!

Ma refeream la jurnalistul nevorbitor de română, adică a limbii trendului majoritar, ca temă secundară în discursul tău. Mesajul pe care mi l-ai trimis acum poate deveni un butuc de la care se poate scrie o prelungire, o a 2 parte a „Naționalistei„. Poate scrii ceva și din Minsk?

O să stăm doar o zi la Minsk și apoi ne ducem în Jlobin, unde se vînd jucăriile astea uriașe din pluș. Vrea să facă poze acolo. Eu o să-i ajut ca fixer, o să comunic cu oamenii, o să traduc. Nu știu dacă o să-mi rămână forțe pentru altceva. Îmi ieu și compul ca să lucrez acolo oleaca. Mai vedem. Eu nu știu ce-i asta „butuc”.

Textul, îl citesc acuma, dacă nu mă mai revoltă, îți voi da acordul pentru publicare.

De fapt, toată discuția de după redactare ar putea constitui episoade consecutive ale primului text, cu toată restabilirea identității cu tot. Dar acum am putere doar de idee. „Butuc” e lăstarul principal al viței de vie.

Toată discuția? Unde o să se termine? Pe fragmentul despre jurnalist? Nu prea văd cum asta va arăta în întregime… Ar trebui de cizelat, rescris etc.

Bine. Mai văd încă o dată versiunea cu teatrul. N-am avut timp. Merg iar la judecată.

Mă întrebam dacă n-ar trebui să elimin fragmentul în care îmi vorbești despre sentimentul greu pe care l-ai simțit după revenirea din Minsk, de parcă ai presimți ceva. Mi-ai spus că ceva asemănător simțeai și acu un an, după ce ai revenit de la Kiev. Am decis să-l las totuși, pentru că, întâmplător am dat de un text pe openleft (scris de Alexandr Bronnikov și Olga Zaitzeva) unde se discută felul în care câțiva cărturari gândeau timpul și adevărul. Mai exact, ei pornesc de la un experiment filosofic propus de Hegel. Să zicem că e miezul zilei. Privim ceasul care arată 12 fix, putem verbaliza acest lucru și prin această exclamație enunțăm un adevăr. O putem înscrie chiar undeva – pe pagina noastră din rețea. Dar după ce o scriem, privim iar ceasul și vedem că e 12.05. Respectiv, ce am scris nu mai este un adevăr, ci o eroare, un neadevăr. Datorită vorbirii putem păstra greșeala în timp, iar omul poate fi definit ca o greșeală care persistă în existență și continuă în realitate (după Alexandr Kojev). Aflăm despre timp și realitate, doar indirect, datorită erorilor noastre. Orice document, pe care îl producem este condamnat la neadevăr. Deci, realitatea este ceea ce nu poate fi documentat. Îți vorbesc despre asta și pentru că zilele astea mi-ai descris exact același lucru. Încerci să descrii o relație, dar cuvintele parcă nu-ți sunt suficiente. Se prea poate să nu fie din cauza unor lipsuri de exprimare în română, ci din cauza fenomenului evidențiat de experimentul hegelian citat mai sus. E imposibil să pui realitatea/adevărul în cuvinte, doar ne-adevărurile pot fi puse. O persoană se poate înșela în privința existenței sale, poate trăi cu greșeala sa sau în greșeala sa. Greșeala sau greșitul, care, în sine nu sunt nimic, devin realitate prin om. Timpul preface adevărul în nerealitate sau mai dur spus – în minciună.

Singura afirmație adevărată, zic autorii textului, ar fi paradoxul mincinosului. Doar o documentare din start mincinoasă poate fi adevărată. Dacă scrii: ”Spun o minciună (că e 12.00)”, atunci ce spui este adevărat la 12.05 (și în veșnicie, deși autorii textului citat nu vorbesc despre veșnicie). Având asta în gând, autorii trec la un moment dat în revistă felul în care Freud și Breuer gândeau timpul prin prisma psihanalizei. E citat exemplul Annei O. – primul și foarte renumitul caz de isterie documentat de Freud. Anna O., deși trăia în 1882, se comporta așa de parcă ar fi trăit în 1881. De exemplu, se lovea de o sobiță, care se afla într-o odaie anumită în 81, dar care nu se mai afla acolo în 82. (Mai ții minte, ți-am mai dat exemple din astea, deci, mă repet.) Percepea eronat și culoarea rochiei sale, dar doar culoarea rochiei sale. Restul culorilor le vedea bine. Rochia era cafenie, ea știa că e cafenie, dar nu înțelegea de ce i se pare că este albastră. S-a adeverit, că cecitatea cromatică parțială de care suferea, era predeterminată de un eveniment din 1881, când îi cususe tatălui ei un halat dintr-un material similar cu cel al rochiei, doar că culoarea acestuia era albastră, nu cafenie. Anna a mai avut și o serie de atacuri de furie față de terapeut, inițial lipsite de cauze clare. Freud și-a dat seama, analizându-și notițele, că și în ‘81, în aceeași perioadă Anna avusese atacuri similare. Freud împreună cu Breuer, au atribuit aceste stări timpului real din trecut în care Anna părea să trăiască. Dar Freud credea că Anna nu comite doar o simplă eroare, ci o eroare hegeliană. A spune că rochia ei e albastră e la fel cu a spune că e 12 fix, deși e deja 12.05.

Sunt totuși destul de sceptic referitor la afirmația că singura posibilitate de a scrie adevărul este prin a scrie neadevăruri. Paradoxul mincinosului nu este neapărat singura posibilitate de a articula un adevăr. Afirmația că acum e amiază e adevărată cel puțin o dată pe zi, adică fiecare a doua oară când acele ceasornicului se împreunează în dreptul cifrei XII, indicând amiaza. Hegel, dacă nu mă înșel, de fapt vorbește în termeni mult mai generali, el  vorbește despre noapte. Mulți au scris despre cum acea noapte oricum diferă pentru scriitor și cititor. Pe mine însă mă intrigă mult această ciclicitate, observată mai ales de gânditorii estici, care îți plac atât de mult. De fiecare dată când un ciclu se încheie, sau mai bine spus atinge o anumită fază, afirmația ne-adevărată își poate redobândi valoarea de afirmație adevărată. Dacă mai relaxăm puțin rigorile această perioadă poate fi destul de îndelungată. De-o pildă, ceasurile de pe pereții Bibliotecii naționale a Poloniei luate la un loc au o marjă de eroare de +/- 17 minute. Cu alte cuvinte, afirmația că este 12 fix poate fi adevărată în incinta Bibliotecii naționale a Poloniei aproape 34 de minute bune, în funcție de locul unde te afli în bibliotecă!

În fine, ce vreau să sugerez e că te poți simți trist/greu, doar pentru că așa te simți de obicei în perioada respectivă a unui ciclu – cercuri, sau tu le numești „proces” – vital dacă nu biologic, având corpul pe care îl ai, care se află în plutire de-a lungul unor cicluri mai mari sau mai mici. Bărbații le simt și ei, dar femeile sunt mult mai sensibile la ele. Cineva nu se simte trist/ supărat/ înspăimântat/ cu migrenă pentru că ceva trebuie neapărat să se întâmple în mediul înconjurător, ci doar pentru că se află într-o continuă curgere prin cicluri, veșnic, până ce se încheie ciclul cel mai mare – viața. Oliver Sacks explică, bunăoară, apariția și chiar necesitatea migrenelor bazându-se pe idea ciclurilor biologice. Nu trebuie neapărat să ne așteptăm la lucruri bune sau rele de la mediul înconjurător, doar pentru că avem corpurile umane pe care le avem. Deși desigur, atât natura, universul, societatea noastră generatoare de evenimente atât constructive cât și catastrofale, pot fi și acestea percepute ca metacorpuri, la care suntem uniți cu toții. Dar aceste conexiuni sunt adesea destul de slabe. Maidanul se poate întâmpla și fără noi. La fel și restricțiile impuse internetonauților din Belarus, deși se poate întâmpla și cu noi.

Să mai revin la adevăr și documentalistică. Se prea poate că un text jurnalistic devine adevărat atunci când reușește să aibă un anumit impact asupra vieții noaste – de fapt, nu fac decât să-l citez pe Maiakovski aici. La fel și o operă de artă. Artiștii, ca și scriitorii suferă dar sunt și fericiți din cauza acțiunilor lor doar atunci când acestea au valoarea de adevăr. Sunt adevărate doar textele care creează probleme, care schimbă realitatea. Evident, o operă, inclusiv jurnalistică, poate fi adevărată și dacă autorul ei nu-i simte direct consecințele – fiindcă i se termină timpul în care poate debita minciuni sau adevăruri – dar o poate retrăi altcineva, care se poate afla mult mai departe în timp, cu alte cuvinte, în alte cercuri, dar tangente. Scrisul poate avea acest potențial de redevenire, cum zicea cândva Meyer Shapiro despre pictura abstractă. Textul e chiar mai atrăgător decât pictura sau muzica. Necesită un efort mai mic de angajare al cititorului. Dar un text în care procesele de compunere și compoziție în sine, par să fie aranjate în text, astfel forma, odată ascunsă de un conținut exterior în relație cu ea, este eliberată și poate fi percepută direct, un astfel de text devine.. nu îndrăznesc să spun. Este exact așa cum zici tu: ce a fost și cum am prelucrat și învârtit primul text. Doar asta am făcut, doar asta e interesant, dar asta îl poate face pe cineva să încerce să ajungă la contextul în care am plămădit textul nostru. Dar poate și nu.

Și atunci ultimele tale gânduri pot fi citite mai puțin fatalist.

Dacă nu te deranjează nimic acuma – e rău.. pur și simplu. Numai asta am vrut să spun. Credeam că tu ești mai agățător, numai nu de mine, dar de ceea în ce pui efort. Fiind un proces comun, acuma pur și simplu am ajuns să mă simt prost, pentru că nici nu pot să fac nimic singură mai departe, nici nu pot să-l uit și să spun, ei hai, nu contează, o să mă ocup cu altele, o să mai fie și alte procese, cu unu mai mult sau mai puțin, la naiba… De obiecte de artă, de fiecare hîrtiuța-mărunțiș acolo, tu ai grijă, dar de procesele de artă – iaca nu. Deși ele sunt mai importante decît obiectele. Fără procese nu există obiecte. Adică, de asta eu și nu prea mă interesez de obiecte, pentru că ele sunt moarte fără procesele care le-au generat. Mor imediat cum sunt scoase din procese, din fluxul energetic, emoțional, psihologic. De asta răsfoiesc album cu aceste obiecte, etichetate drept „artă”, mă uit la diferite poze, instalații, și văd moarte. Nu văd nimic mai mult decît obiecte scoase din context și din procesul cultural și artistic. Obiecte uitate care nu mai lucrează, nu mai emană nimic. Obiecte moarte. Asta e artă contemporană în mare. (Dar nu e așa! Obiectele sunt doar interfețe. Nu există imagini fără conținut, fără mesaj, fără o oglindire a proceselor social-economice prin care a trecut autorul sau autorii lor creându-le!) Procesele trăiesc mai mult și apoi au obișnuința să se prefacă în alte procese, ca apa care curge. E treaba ta ce se întîmplă cu procesul tău propriu, dar cînd el este comun, atunci apar chestiuni etice și responsabilitatea în sens adînc. Mereu sunt consecințe și nimeni nu știe cum vor fi ele anume. Întotdeauna e mai greu decît pînă la…

Chișinău, Varșovia, 2014

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s