Frustrări patriotice sau patriotically confused

Text de: Mihaela Kawinska

Sunt în Polonia, Varșovia, de 2 ani și 6 luni. Căsătorită cu un polonez.

Locuind în acest oraș reușești să intri în contact cu multe naționalități. Mereu am urmărit cu atenție cum se prezintă oamenii din străinătate. „Sunt din…Germania, Franța, Columbia, China, Marea Britanie”. Simplu. Nonșalant.

Niciodată nu mi-a tremurat vocea să spun că sunt din Republica Moldova și sunt moldoveancă.

Pentru a face o introducere, de ce ar putea să îmi tremure vocea afirmându-mi naționalitatea, aș putea spune doar că, vizitând Republica Moldova, o să auziți trei păreri împărțite despre cine suntem noi și care e istoria noastră. Una ar fi că suntem slavoni, mereu am fost, si țara mama e Rusia, altcineva o sa vă spună suntem români, suntem latini și România e mama noastră și a treia e cea care le neagă pe ambele și spune că suntem doar moldoveni, independenţi şi mama noastră e Republica Moldova.

E greu să definești cine ești crescând în Republica Moldova. Propaganda pro rusă care neagă cu violenţă tot ce e pro românesc și viceversa crează o stare de confunzie totală. În plus, suntem atât de siguri că nu ne iubește și nu ne mai vrea nimeni, nici mama Rusia nici România, încât am rămas izolați la mijloc, luptând cu propiile frici și frustrări, apărând continuu ceva ce fiecare din noi credem că ne-a fost furat.

Și ne-a fost, ne-a fost furată și țara și limba și religia și tot ce era al nostru, ca până la urmă să urmăm soarta oricărei țări care a trecut prin rusificare și în special prin URSS: să simțim o apartenență stranie și către acea țară imensă, Rusia, auzind și învățând natural două limbi când creștem și legându-ne emoțional de două culturi.

Fiind acolo, nu mai simți cât de mult te afectează toate aceste lucuri cu adevărat. Emigrând, frustrările au ieșit la iveală pe parcurs și în moduri pe care nu le bănuisem vreodată.

Prima a ieșit la suprafață când am început sistematic să le explic oamenilor că nu există limba moldovenească, ci doar româna, și că da, spre surpinderea majorității, noi suntem români, și, credeți sau nu, am pregătit un scurt monolag istoric rezumativ care spune că am fost anexați pentru prima dată de Imperiul Țarist în anul 1812, apoi în anul cutare am fost reuniți, apoi Ribentrop Molotov și acum suntem independenți (și habar nu mai avem cine suntem – acest lucru, evident, îl spun foarte rar).

O altă frustrare (din lipsă de termen mai bun) a apărut când polonezii care mă cunosc de ceva vreme, spun, presupun fără premeditare, în treacăt, că sunt spre exemplu din Ucraina, cel mai des, mai sunt cazuri în care pot veni și din Belorusia. Atunci în mine se trezește o furie oarb[, și, culmea, tocmai atunci, foarte rar le atenționez faptul că, de fapt, sunt din RM. Motivul de ce îi las să scape în așa momente îmi este încă necunoscut, dar simultan mă copleșește un soi de oboseală pe care nu o pot defini.

Până la urmă, contează? Sunt din Est. Toți suntem din Est. Deși m-am surprins atăcându-l pe un prieten de-al prietenilor mei, care, după un schimb de replici în polonă mi-a spus: „Nu ești de pe aici, nu? Tragi din cuvinte cu un accent estic.” Răspunsul meu la acestă constatare a lui nu a fost deloc prietenos, spre surprinderea mea. Au trebuit să îi sară prietenii în apărare și să stingă scânteile, ca până la urmă cunoscutul în cauză să simtă nevoia să mă convingă nu are nimic cu cetățenii Estului și cu cei din Republica Moldova.

A treia frustrare pe care nu bănuiam că o găzduiesc cu atâta ospitalitate a fost faptul că am început să simt un gol amarnic și o gelozie acută de fiecare dată când soțul meu, în diferite contexte, menționa că sportivul, regizorul, actorul, scriitorul, arhitectul, cameramanul, fotograful, compozitorul, animatorul, etc, recunoscut, evident, internațional pentru lucrările lui, este polonez.

Am înțeles cât de mult ajută acest fapt la construirea unei intergrități și senzația de mândrie de a fi parte dintr-un cutare popor. Eu, spre deosebire, nu am prea multe ocazii să spun: uite, această personalitate e din Republica Moldova. Mai des aș putea spune că e din România, dar cred că nu am nici baza de date pusă la punct și nici nu m-am axat mult pe acest fapt până acum, ca să îmi permită și mie, să îmi scape pe alocuri un –uite, ăste e de al nostru! … și polonezii să știe despre cine este vorba.

Ultima din frustrările pe care o să le descriu aici, e faptul că eu, locuind în Polonia nici de 3 ani, înțeleg și vorbesc fluent polonă, nu fără greșeli, desigur, dar mă fac înțeleasă și pot citi un ziar în metrou, fără să iau cursuri înainte sau cât sunt aici, având limba rusă ca limbă slavonă de bază pentru ghidare și o motivație imensă să mă integrez aici, să mă apropii de băștinași, să înțeleg cultura și detaliile sociale care fac parte și din viața soțului meu.

Una din durerile cele mai mari, născute din acea frustrare și confuzie patriotică nutrită cu grijă și adusă de acasă, a fost faptul că soțul meu nu simte acceași motivație (cred eu, cu frustrarea respirându-mi în ceafă) să învețe limba română, limba vorbită de mine și de poporul căruia îi aparțin.

Ce m-a mirat cel mai mult a fost durerea sinceră pe care am simțit-o eu la momentul dat, auzindu-mă spunându-i soțului cu lacrimi în ochi:

„Nu e de ajuns că am trăit acasă alături de oameni (îi aveam în vedere pe vorbitorii de limba rusă din Moldova) care au refuzat și refuză să învețe limba română o viață întreagă și m-au făcut să mă simt ca un nimeni, același lucru mă trezesc că mi-l faci și tu! (continuând și mai grav, spre marea mea surprindere și tristețe) Adică eu pot învăța polona, să te înțeleg și să vorbesc cu familia ta, dat tu nici măcar nu îți dai silința…”

Înțelegeam odată cu frazele care îmi ieșiau din gură ca smoala că e mai grav decât presupuneam și că aceste lucruri mă influențează mai mult decât mi-am imaginat vreodata.

Vreau să subliniez faptul că eu conștientizez foarte clar că nimeni, nici ucrainenii, nici polonezii, nici rușii, nici chiar soțul meu nu sunt de vină, cu atât mai mult responsabili, pentru ce se întamplă cu mine și cu sursa acestor frustrări. Nici nu mă sperie atât de mult faptul că aceste frustrări există. Ce mă sperie cu adevărat e că nu le bănuiam. Câteodată mă îngrozesc la gândul câte ar mai putea fi ascunse acolo, hibernând, așteptând cineva sau ceva să le declanșeze accidental. Le simt ca pe niște mine bine ascunse în adâncul subconștietului meu, otrăvind siguranța mea de sine, sentimentul cald de aparținere la un popor, la o cultură pe care fiecare ar trebuie să le nutrească într-un mod echilibrat și sănătos.

Sunt sigură și de faptul că ele pot fi și trebuie eliminate, una după alta. Lucrez continuu la acest lucru și acceptarea idei că toți suntem copii acestei planete, universului, etc. Oricum, nu pot nega că:

Sunt din Republica Moldova și niciodată nu o să mă prindeți spunând acest lucru cu privirea în pământ, dar există un mic risc să observați cum scanez cu atenție ce reacție vor stârni aceste cuvinte. Aș vrea să o pot spune, într-o zi, pur și simplu, fără să simt că trebuie să apăr ceva…

Credit foto: Hochgeladen von Markv, creative commons, Wikipedia DE