Miez de noiembrie pe 1 Martie

de Aju Tutu

Zilele acestea se întîmplă aici ceva ce simțeam că se întîmpla și anul trecut, după întoarcerea mea din Kiev. Mă simțeam realmente prost și nu înțelegeam de ce. La Kiev încă totul era calm, Maidanul abia era în pregătire. Oamenii simpli, bineînțeles, nu știau încă asta.

Imagine: Aju Tutu
Imagine: Aju Tutu

Valuri de ceva străin, ceva ce putea fi parcă și atins, ceva intens și alarmant, o energie întunecată s-a ivit așa din senin. N-am mai simțit frica pe care mi-au adus-o, frica de a-mi pierde sinele. N-am avut somn toată noaptea. Uneori îmi părea că, iaca, ceva amuș o să mă înece. Încă mai simt starea asta deplorabilă. Îi țin piept. Nu mă las influențată de valurile astea. Le calific drept ceva străin, pentru că nimic deosebit de drastic nu s-a întîmplat recent în viața mea. Încerc să caut în jurnal, să mă uit dacă am descris starea mea de atunci.

De fapt, redactorul nostru nu l-a concediat pe scriitorul acela din senin. Nu putea da afară așa pur și simplu un scriitor vestit. Am motive ferme să cred așa. Nu contează care-s. Nu știu cum s-au despărțit, calm, nu calm, da’ a fost decizia lor comună. Probabil, au avut o discuție lungă înainte de a-și înceta colaborarea. Scriitorul a spus că el nu vrea să schimbe nimic în acel text și în genere, că va rămîne la părerea sa. Redactorul i-a explicat destul de clar, că el nu poate permite astfel de texte în ziarul său și punctum, apoi s-au despărțit fără scandal.

La fel se întîmpla și în celelalte cazuri, mai gălăgioase, cînd scriitorii au plecat de la ziarele noastre locale cu care colaborau. Părerile autorului și ale șefului publicației nu coincideau. Autorul decide să plece. Asta e soluția pașnică. Scriitorii pot prezenta apoi cazul în favoarea lor. Nimeni nu e vinovat aici, toți au rămas la părerile lor și gata. Eu nu-mi apăr editorul, dar nu înțeleg de ce tu îl urăști atîta. Dacă nu coincid părerile, e normal să se înceteze colaborarea.

Și eu sunt unul dintre jurnaliștii care și-a încetat colaborarea cu o publicație din Moldova pentru că patronii mi-au zis că nu vor publica articolul cu pricina în felul în care era scris. Ne-am despărțit în „pace”. Dar nu eu am dictat despărțirea sau condițiile ei. Încercai ulterior să inițiez câteva apropieri noi de redacție. Dar ei nu m-au mai vrut, pentru că am refuzat să mă supun rațiunii/ autorității/ puterii lor. Am fost cenzurat. Îndrăznesc să sper să nu ajung niciodată în situația în care să ajung să cenzurez și eu. Insist că nu doresc să tai nimic din textul tău.

Tu ai scos din text cuvântul „cîcat”. Nu eu. Eu doar am selectat o parte din misivele tale și le-am tras prin sita citirii mele. Nu mă interesează atât de mult despre ce e scris, pentru că, evident, s-a mai scris despre asta. Îmi pasă, însă, de cititorii de limba română mai mult decât îți pasă ție. Româna e limba mea natală. Eu îi înțeleg mai bine ca tine, deși, desigur, insuficient. Mă interesează în text mesajul clar intercultural – nevroza interculturală, mai puțin metafora. Putea fi orice altă metaforă sau figură de stil. Ar fi multe alte posibilități – activități profesionale – din care se putea alege. Scrii și crezi că e aproape de felul în care gândești, iar eu citesc și văd că e dificil de deslușit ce vrei să transpui. Limba ta română încă e prea diferită de limba română literară. Eu o savurez. E ca un drog, dar e așa și pentru că eu ți-o cunosc și sunt dependent de ea, pe când alții nu. Alții s-ar putea să nu ți-o accepte. Totul trebuie să se facă pas cu pas, cum zice noul președinte al României, și el bilingv. Nu știu ce vei hotărî. Trebuie să te hotărăști, dacă dorești sau nu să faci public acest text. Iar acest text trebuie scris, altfel nu putem relua legătura dintre noi. Nu-mi este ușor, dar cred că e un pas necesar. Nu știu cum va fi și dacă va fi, în cazul în care va fi. S-ar putea ca legătura dintre noi să se reia și fără publicarea acestui text. S-ar putea și să nu se întâmple.

Cînd mi s-a adus la cunoștință că publicația la care lucram nu vor publica materialele mele, i-am anunțat că-mi iau rămas bun de la ei și gata. Wtf? Dacă cineva te cenzurează, nu lucrezi cu ei, evident, în cazul în care situația nu-ți convine… Dar văd că iar începem cu cai verzi pe pereți: se poate că da, se poate că ba, se poate că să nu se poate, etc. Eu nu mă refer la română, poți să corectezi cum vrei, ci la conținut. Tu insiști asupra chestiilor ce țin de lucrul meu și anumite detalii pe care eu pur și simplu nu vreu să le divulg și gata. Tu înțelegi sau nu, că nu contează detaliile legate de feciori, despre că mulți cred că acolo e naționalism sau că scriitorii sunt concediați? Nu vreu niciun fel de critică sau insinuări. Eventual, aș vrea să fie dintr-o perspectivă pozitivă, chiar dacă și cu critică. Prima ta redactare suna de parcă eu urăsc cotidianul nostru și că am de gînd să plec de pe acolo.

Înțelegi, oare? Simt o mare revoltă interioară și îndoială. Pot să las tot cum tu vrei, dar asta ar însemna că eu tre’ să mă despart de gîndurile mele expuse în modul în care le-am simțit în momentul în care le-am dactilografiat. E dureros pentru mine să rup. Gîndurile sunt în careva sens o posesiune intelectuală. Pe de altă parte, dacă insiști așa de tare, eu deja etic nu pot pur și simplu să nu reacționez nicicum. Mă forțezi, înțelegi, să fac o alegere!? Textul pentru expoziție a fost altceva. Acolo era la locul ei, și imaginația, și prefacerea visului într-o poveste. Aici ma interesează mai mult documentalistica faptelor și mai puțin redarea gîndurilor în mod frumușel. Nu vreu să ambalez bombonele. Te întreb, eu ce acuma tre’ să fac? Să ieu poziția ta pur și simplu?

Înțelege, îmi iubesc locul meu de muncă, din care cauză nu pot accepta energia asta a ta. De asta am și tăiat ceea ce am tăiat. Despre sfera teatrului nici nu vreu să vorbesc acuma. Dacă vrei folosește varianta mea redactată, fără să muți totul în domeniul teatrului. Dacă nu regizor în ghilimele, apoi cum se poate vorbi despre redactor fără a scrie „redactor”? Îl numești maestru, nu știu, ce a mai fost el în afara de redactor, ca să nu fie clar totul deodată. Nu exclud că se poate mereu găsi mijlocul de aur, dar dacă tu urăști ceva, dar eu iubesc, atunci eu nu știu unde poate fi căutat acest mijloc. E chiar atît de principial pentru tine să inserezi în acest text atitudinea ta? Nu poți să te limitezi la naționalism, geopolitică, la presa de limbă rusă? Pe astea le-ai lăsat cum au fost, ba ai și schimbat anume ceea ce eu nu vreu ca să fie schimbat sau menținut în genere. Dacă vrei, mai vezi o dată textul meu, fără teatru, fără nume, fără timp. În ceea ce privește scrierea, poți face cum găsești de cuviință.

Notează, te rog, undeva că tu îmi pui condiții – dacă nu va fi… n-o să se restabilească relațiile.

Dacă nu reușim să găsim un numitor comun, poate că o să fiu de acord cu versiunea mutată în sfera teatrului. Numai atunci eu, în careva sens, o să calc peste mine. Acuma însă voi încerca să rezist, voi lupta cu dîrzenie pentru poziția mea! Da’ poate și nu… Nu pot să vorbesc de rău lucrul meu, cu toate că sunt minusuri, și nici țara n-o pot vorbi de rău, deși avem multe probleme. Nu-mi dau seama dacă înțelegi partea asta fină a modului meu de a gîndi. Eu nu pot să nu iubesc ceea ce fac și cu cine fac, deși nu e ideal.

Tre’ să fie neapărat specificat ca îs vorbitoare nativă de rusă. Doar astfel aspirațiile mele pot fi percepute ca neobișnuite. Rusismele, ele sunt un moment important și valoros: moldovenii le folosesc în vorbirea lor, de asta sunt altfel, iar asta e bine, căci e culoarea regiunii, ceea ce tre’ de prețuit. Nu se cuvine să nivelăm totul la limba lui Eminescu sau a lui Rebreanu. Și-au avut și ei culorile timpului în Româniile lor. Acest iz specific e și elementul documentalist al scrisului. Fără documentalism toată arta scrisă sau jurnalistica n-au sens. Nu vreu sa fiu în rînd cu cei care nu înțeleg asta. Toată viața e un document și a nega asta e o tîmpenie. Scriitorii adevărați tre să știe să prețuiască cromatica limbii, iar cei neadevărați ducă-se pe pustii! Erau din ăștia care pînă și lui Pușkin îi reproșau chestii ce țineau de corectitudinea limbii pe care o practica. Dar fără limba sa, el n-ar fi fost un poet de valoare mondială. El nu s-a temut să-i trimită pe logoreicii aceia la dracu!

Vei face schimbările pe care ți le cer sau cum? Nu mi-ai răspuns nimic. Aștepți ca eu să fiu de acord cu versiunea precedentă?

E stipulat clar că ești rusoaică. Există detalii stilistice care vorbesc implicit despre faptul ca e un text scris de un vorbitor nenativ. Probabil, nici nu le simți. Nu scrii nimic rău despre muncă, doar continui să revii la acest detaliu, de parcă n-ai spune adevărul. Daca vrei, mai scoate detalii din text, deși asta ar fi, probabil, în detrimentul acestuia.

Aici există o tradiție a alegoriilor în editoriale. Lumea e obișnuită cu așa ceva. Se foloseau adesea pentru a vorbi mai voalat despre anumite chestii tabu pe timpul regimului sovietic. Altceva e că tu, în special, nu prea ești prietenă cu figurile de stil. Te înfuriam când îți atrăgeam atenția asupra clișeelor. Nu insist că metafora cu teatrul e mare lucru. Nu mai am timp și nici chef să rescriu iar întregul text. Dacă vrei acceptă, dacă vrei scurtează, dacă vrei nu accepta. Nu-ți pun condiții.

Ce naiba au polonezii cu situația din Chișinău? În ceea ce-i privește pe moldovenii din Polonia, apoi ei sunt obișnuiți cu modul nostru de a scrie – nealegoric. Eu înțeleg și văd că acolo e altă tradiție, dar acest text nu este pentru polonezii și nu e scris de un autor polonez. Eu tot nu am timp. Ți-am propus alte variante. Dar metafore din anumite dimensiuni eu nu accept. De fapt, eu doar asta am făcut prima dată, am eliminat ceea ce nu vroiam să fie în text, iar tu ai pus mai multe fragmente înapoi. Iar acuma îmi spui că eu pot să scot iar? Adică? De unde? Din textul despre teatru? Nu vreu să scot de pe acolo nimic. Nu vreu să rămînă metafora cu teatrul. Condiții, condiții, condiții… Ți le-am enumerat adineauri… De fapt, mai bine spus, ma-i amenințat și prin asta încerci să mă manipulezi. Vrei să mă faci să accept textul așa cum îl vrei tu. Doar asta fac, nu ți-e niciodată deajuns. Accept, și accept, și accept. Mi-ai impus chiar și felul tău de a lucra. Mă presezi și în mărunțișuri. 😦 E foarte trist, că mă faci să mă simt presată în legătură cu tine. Pentru versiunea textului cu teatrul eu nu sunt gata nici pînă acuma. Simt cum clocotește revoltă în mine. De asta nici nu vreu să fac ceva legat de revoltă. Dacă asta pentru tine e ultima decizie înseamnă că așa e. Acuma o să-mi spui peste un timp (în care n-o să comunicăm), că eu am procedat în așa fel ca restabilirea relației noastre să nu fie posibilă. E modul tău obișnuit de a te comporta cu mine, din nefericire.

Eu o să mă gîndesc încă… Gata.. Situația asta mă ‘nervează. Teatrul mă revoltă, dar situația situația asta de manipulare grosolană în genere e prea de tot. Trebuie neapărat rezolvată . O să citesc totul încă o dată și o să mă gîndesc. În fine deja nu-mi mai păsa așa de mult ce e scris acolo. Obosii de redactările astea. Vreau să mă concentrez la carte, unde nimic nu mă ‘nervează (aproape).  Presimt eu, că voi accepta. Nu știu dacă asta e bine sau rău.

Apropo, îmi place foarte mult jurnalistul despre care vorbești că nu înțelege limba română. Eu adesea ma simt așa aici când nu înțeleg polona. Mi se pare ca acest personaj, devenind parte din narațiunea ta, e un veritabil alter-ego al tău. Te afli, de fapt și tu în situația asta adesea. Nu e nimic strașnic în a recunoaște acest lucru conștient, nu doar inconștient. Da, mai gândește-te… Nu e scrisă de un scriitor polonez? Dar eu ce sunt?

El înțelege cîte ceva, dar îi este mai ușor și mai comod cînd se vorbește în rusă. E un prieten bun. Mi-a împrumutat cîndva bani să-mi iau computer. Spre deosebire de el, eu deja nu mai citesc în rusă dacă comunicatele de presă sunt emise în două limbi. Nu-mi este mai ușor să citesc în rusă. Deja sunt două fluxuri lingvistice oarecum balansate, unul român și altul rus. Percep informația din prima sursă, nu mai contează atît de mult dacă e în română sau rusă. Dar cu cei cu care e posibil de vorbit în română, vorbesc în română, că așa îmi place mai mult, deși oamenii aceștia pot să vorbească și în rusă cu mine, numai eu nu mai vreu. Unii și trec la rusă, dar eu continui sa vorbesc în română.

Jurnalistului aceluia îi e mai comod să comunice în rusă. El foaaarte rar vorbește în română afară, în transport sau în rețelele de socializare, iar eu o vorbesc tot timpul. Pe peretele meu sunt și materiale atît în rusă cît și în română. Comentez adesea în română cu prietenii în josul postărilor. El – nu. El e acum precum eram eu trei-patru ani în urmă. Deși, și atunci scriam deja în română. Am început să scriu din 2010. Tu te-ai chinuit la redactare, dar eu la scris. Sau poate crezi că scrisul e mereu ușor dar redactarea nu?!

Plec la Minsk în 2 decembrie cu nemțoaica ceea pasionată de trenuri.

E bine ca nu mai ai încredere în mine. Am redactat textul de parca ar fi fost scris de cineva care traduce piese de teatru.

Parcă ți-am spus că nu vreu ca să fie totul pe dos. Nu vreu să mutez narațiunea în sfera teatrului. Am suficientă imaginație ca să mutez o situație în altceva. Nu vreu să o fac! Am vrut să rămînă evidente problemele adevărate, care mă deranjează, nu vroiam să nu fiu jurnalistă sau că nu lucrez în presă, mi-am dorit numai ceva mai puțină claritate de la început, iar restul putea rămîne așa cum și era… cu problematici reale, nu imaginate. Noi nu avem probleme imaginare de naționalism sau de lipsă de teatre în două limbi, iar dacă tot veni vorba, în teatru sunt altfel de probleme. Eu nu prea le cunosc și nu pot să mă bag acolo unde nu știu nimic. Tu așa și nu înțelegi diferența dintre jurnalism și literatură. Nu vreu ca acest text să devină literatură. Era un editorial, cu probleme reale și emoții reale, numai cu detalii puțin mușamalizate, ușor metaforizate. De asta și am pus regizor în ghilimele, ca să fie parcă din altă sferă, dar în același timp și nu. Vreu SĂ FIE CLAR DESPRE CE E VORBA. Nu vreu concretizări false. Nu-și au locul în text. Le-am urît de la bun început și încă le mai urăsc. Și fricțiunea o urăsc. Nu mai vreu să mă chinui cu acest text.

Texte de același autor:

Naționalista

Las să fie războaie

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s