Fotografia ca meditație

Teodor Ajder: Unde ai călătorit ultima dată cu aparatul de fotografiat?

Ramin Mazur: Tocmai m-am întors din Carpați, mai precis de la hotarul dintre Ucraina și Polonia. Am vizitat localitatea Nijna Tîrnava (Tîrnava de jos). Acu trei ani, fiind în Lvov, am ajuns să cunosc prin portalul couchsourfing un tip, un businessman, pe nume Andrei, care mi-a povestit printre altele despre un sat de la granița cu Polonia, pe malurile râului Sian.

Imagini: Ramin Mazur
Imagini: Ramin Mazur

În ’46 localitatea a fost practic desființată din cauza graniței dintre URSS și Polonia, care a fost trasată de-a lungul Sianului. Dar după ’92 încoace, când lucrurile s-au mai relaxat puțin, urmașii tîrnăvenilor au încercat să se reîntoarcă în locurile de baștină. Am vrut să-i vizitez încă anul trecut, dar a început Maidanul și n-am mai apucat s-o fac. De data asta am reușit să ajung acolo. A fost mai mult o călătorie de recunoaștere. Sătenii nu prea aveau timp de mine, se pregăteau de sărbători. Aveau și ceva musafiri. A fost un drum lung dar revelatoriu și cu multe aventuri și cunoștințe noi. De aici până în Lvov am ajuns cu autocarul. De acolo m-a luat Andrei cu mașina până în Verhnia Iablun’ka (Iablun’ka de sus), un alt sat tare frumos din vecinătatea Tîrnavei. Sunt mai multe localități extraordinare pe acolo, este și Nijna Iablun’ka (Iablun’ka de jos), de exemplu. Din Iablun’ka de sus, am luat o sanie. Altfel nu se putea de ajuns, omătul era mare. Andrei mi-a indicat doar înspre pădure, zicându-mi că tre’ să ajung undeva acolo. Nu puteam desluși nimic. Totul era alb de zăpadă. Drumul n-a fost așa de lung, dar am apucat să cad de mai multe ori din sanie. A fost frumos dar și tare frig și mult, mult alb imaculat. Am făcut doar cîteva poze.

La întoarcere, în trenul spre Lvov, m-a atacat un ins, un “banderoveț”. Stăteam așezat pe locul meu. Mă uitam la niște fotografii din memoria fotoaparatului, iar omul a sărit brusc peste mine. Mi-a smuls rucsacul cu camera și a început să strige după miliție. S-a liniștit numai când am început să strig și eu, ca vreu să vad miliția. După ce ne-am potolit, am stat amândoi de vorbă ca niște prieteni. Mi-a cerut mii de scuze pentru ce a făcut.

După ce a coborât banderovețul din tren, s-a apropiat de mine un bătrînel și mi-a spus că individul era un nebun. Apoi m-a rugat să-l ajut să ducă bradul pe care îl avea la el până la piața de brazi din Lvov. Mi-a promis că mă va cinsti cu o vodcă pentru munca mea. L-am ajutat cu bradul, dar i-am zis că nu mai merg la vodcă, eram foarte obosit. Deși, poate că trebuia să mă fi dus. Părea un bătrânel interesant, care are multe de povestit.

Cum ai fost implicat în evenimentele din Kiev de anul trecut? În Maidan?

03_ramin_mazur_maslenitsa_in_ribnita_moldova_2012

Am stat acolo câteva săptămâni. Toată lumea era implicată. Până și acum, cînd am fost în Tyrnawa, oamenii îmi cereau vești din Kiev. E destul de tensionată întreaga societate ucraineană, războiul doar încă mai continuă. Sunt un străin, de fapt, se poate spune că nu sunt la fel de implicat ca și localnicii.

Ce te-a impresionat cel mai mult din punct de vedere vizual pe Maidan?

Oamenii erau superoptimiști. Credeau că totul se va schimba printr-un truc magic. Mi-a plăcut că vroiau să schimbe ceva, dar erau mulți și dintre cei care habar n-aveau ce și cum să facă. Vedeau schimbarea prin schimbarea regimului lui Ianucovici și atât. Dar asta nu e suficient. Trebuie să existe o masă critică de indivizi care gândesc și care sunt în stare să găsească, fiecare cu mintea sa, care să caute și să găsească căi prin care să-și comunice gândurile. Nu se schimbă nimic prin schimbarea unei elite. Fiecare om în sine trebuie să fie statul. Pe Maidan apăruseră ateliere educaționale și acest fapt mi s-a părut a fi și interesant și important. Totuși, cel mai mult m-a impresionat lipsa de claritate, care se simțea peste tot. Multe chestii erau greu de interpretat. Pozele pe care le-am făcut acolo nu sunt prea pozitive din cauza asta. După aia s-a întâmplat ce s-a întîmplat în ianuarie și februarie… Poate prevedeam anumite chestii, sau poate că ele pluteau deja în aer. Plus la asta, oamenii le-au permis unor partide politice să intre masiv în Maidan: Svoboda, Batkiwszczyna, Udar, iar asta a fost o mare greșeală. Ideal, cred, ar fi fost să se fi creat ceva de genul unei Adunări populare, precum se organizau și în Rusia Kievleana. Actualmente, Poroșenko face chestii similare cu cele pe care le făcea și Ianucovici, dar dat fiind faptul că acum în Ucraina e război, felul în care sunt percepute faptele sale este mai puțin radical.

Impresia mea e că Maidanul a fost provocat special. De exemplu, pe 29-30 noiembrie, când au fost bătuți tinerii aceia, ei doar deja aveau bilete spre casele lor. E de parcă au fost siliți să rămână acolo. De fiecare data era cineva care provoca mocnirea conflictului. Pe 16 noiembrie – Summitul de la Vilnus, liniște, apoi, neașteptat au apărut ciocnirile dintre Berkut și studenți. 16 ianuarie, iar liniște pentru o perioadă, iar apoi, între 7 și 8 decembrie iar s-a acutizat situația, prin dărîmarea monumentului lui Lenin. Baricadele au crescut de doua ori, s-a mărit și numărul oamenilor din stradă. Apoi, s-a zvonit dintr-o dată că oamenii de pe Maidan vor fi scoși în afara legii. Au apărut tot felul de proceduri ciudate – de exemplu cartele SIM se puteau cumpăra doar cu prezentarea pașaportului. În fine, Ianucovici, dintr-o dată a fost prezentat și perceput de mulțime ca un dictator. Tot în ianuarie a devenit clar că nu mai există cale de întoarcere pentru ucrainieni.

Ce ai zice despre o expoziție în spațiul public din capitală despre Maidan?

Vara am și găsit un perete potrivit pentru un astfel de eveniment. Dar prea multe s-au întâmplat între timp în Ucraina. Evenimentele au cam ieșit de sub control, iar eu nu am fost prezent acolo să le documentez. Fotograful Maxim Dondyuk, pe care am vrut să-l invit inițial să participe la expoziție, se prea poate să nu mai vrea să-mi permită să-i folosesc pozele. E foarte necesar și un sprijin local solid. Ar trebui să existe o colaborare mai strânsă cu curatorii sau promotorii culturii, iar aici la noi mediul muzeal e cam pe moarte. Tre’ să existe oameni în care să poți avea încredere. Una e să faci fotografii, alta e să le expui. Actualmente nu văd cum se poate întâmpla expoziția asta. Dar cine știe, poate că într-o zi o astfel de expoziție va avea loc în capitală.

Dacă ai fost acum delegat ca reporter în Paris, ce ai fi fotografiat?

Fiind reporter la cotidianul Timpul îmi pot permite să profit de spațiul meu, să pot să mă delectez cu actul gândirii. În Moldova e liniște. Pe aici nu prea au loc multe evenimente veritabile și nici nu suntem trimiși pe nicăieri prea departe. De asta și colaborez încă cu ei. Vreau să prezint realitatea prin ochii mei și nu prin prisma ziarului unde lucrez. Ziarele, atât cele locale cât și cele străine, impun uneori reporterii să facă chestii ridicole. Mă refer, de exemplu, la produse fotografice de genul celora care reprezintă aruncătorii de pietre în fâșia Gaza, care de aproape, în poze făcute cu lungimea focala scurtă, par să fie plini de emoție, curaj, luptă, ură; ca mai apoi unii dintre reporteri se mai revoltă și mai fac și altfel de poze, de la 20-30 de metri al aceluiași eveniment, unde se poate vedea clar că sunt doar 20-30 de oameni care aruncă pietre și dau cu praștia și trei soldați în cruce pe zidul care desparte Gaza de Israel.

Ceva similar s-a întâmplat și cu fotografia liderilor politici ai lumii care s-au solidarizat la Paris cu jertfele din redacția revistei de satiră „Charlie Hebdo”. O altă imagine cu lungime focală mai largă arată cum elitele politice, stăteau de fapt, singuri, înconjurați de bodyguarzi și presă. Se solidarizau, stând de-o parte, în „club privat”, departe de parizienii de rând.

Probabil. Pe mine ma interesează în mod deosebit ce se întâmplă împrejurul evenimentului – întregul context, nu doar actul aruncării pietrei în sine. De fapt, fiecare fotograf ar trebui să aibă această viziune și capacitate de a face abstracție de un detaliu, act, sentiment anume. Tre’ să fie în stare să gândească în sume ale mai multor observații. Când faci poze de la evenimente, evident, tre’ să livrezi un anumit tip de imagini. N-ai încotro.

07_ramin_mazur_children_in_horodca_moldova_2014

De cîte ori privesc fotografii, sunt intrigat de actorii din ele. Cine sunt, de unde vin, ce fac în viața lor de zi cu zi? Munca la „Timpul” îmi permite să caut aceste informații până una alta. Dacă ar fi fost mai intensă viața de aici, aș fi preferat sa fiu liber profesionist.

Mă mai interesează mecanismul  de scurgere a timpului, precum și observarea acestei treceri. Nu vreau să imortalizez, vreau să prind istorii. Vreau să prezint secvențe care pot provoca meditație. Vreau să prind în pozele mele timpul curgător. Uneori reușesc să fac asta, alteori mai puțin. Dar mă strădui să o fac întotdeauna. Poza nu trebuie să dicteze idei: iată, oamenii ăștia vin aici la protest ca să spună că nu există democrație în țară, pozele cu oamenii săraci nu trebuie să strige, că iată acești oameni sunt săraci, pozele cu pacienții din saloanele de cancer nu trebuie să însemne neapărat, că acești oameni imediat vor muri. Înainte de toate fotografia care arată oamenii trebuie să te facă sa vezi omul. Nu mai mult și nu mai puțin. Mulți fotografi afirmă că ei ajuta comunitatea cu pozele lor. Eu nu cred în asta. Eu, de exemplu, fac poze doar pentru mine. Sunt importante ca o experiență personală, sunt o cale. Dacă ești sincer în această cale, pozele pe care le faci s-ar putea să și ajute pe cineva, ca efect secundar. Dar dacă pur și simplu alergi după un moment, după un story, etc. maximum ce poți obține e o publicație. Iar după ce pozele au fost prezentate public fotograful încetează să mai gândească despre eveniment. Cred că asta s-a întâmplat și se mai întâmplă cu mulți fotografi care au fost pe linia frontului în războiul din Donețk. Fotografii fac poze, zic că ajută, că aduc vorbă și imagini lumii, dar, de fapt, e vorbă despre o nouă poziție în CV-ul lor – încă o misiune îndeplinită și care acum poate fi uitată.

Ai vizitat Crimea după ce a fost anexată la Federația Rusă.

IMG_5793

Am fost în Bahcisarai, la sfârșitul lui Martie, 2014. Apoi am mai fost încă de două ori, în Mai și în Iunie. Am vrut sa vedem cum trăiesc tătarii și ce a însemnat acest moment geopolitic pentru ei. Mulți dintre locuitorii actuali ai Crimeii într-adevăr cred că au revenit în patria lor, cu excepția tătarilor, desigur, care au fost și au rămas o minoritate. În 44 această etnie a fost deportată, apoi, pe la sfârșitul anilor ‘80 au început să revină la baștină. În momentul de față pamînturile tătarilor iar sunt luate de Rusia.

Călătoria asta a fost și ea o cercetare de teren pentru un proiect la care lucrez cu un prieten din Germania, Florian Bachmeier, despre Marea Neagra – oameni, economie, ecosisteme. Întâi mergem să vedem ce găsim pe loc, apoi vom decide în ce direcție vom merge exact.

Mi s-a spus că tatăl tău a venit aici din Afganistan?

S-a născut lângă Kabul. Acum rudele mele locuiesc în preajma Masar-e Scharif. Nu țin legătura cu ei. Nu cunosc nici limba care se vorbește acolo. În Afganistan a mai rămas bunicul meu. L-am văzut doar într-o poza, care a fost făcut probabil pe vremea când mai exista URSS, prin Rusia sau poate Asia Centrală. Am și un unchi care locuiește în Norvegia. Între anii ‘82 și ‘83, taică-meu a fost student la Academia de Studii Economice din Chișinău. Eu am fost botezat creștin ortodox, dar simt și un fel de legătură cu cultura tatălui meu. Aș vrea foarte mult să merg cândva ]n locurile unde s-a născut el și să stau  vreo 5 ani acolo. El acum e stabilit undeva în România. Din păcate nu prea ținem legătura. Nu-mi răspunde la mesaje. Știu că la un moment dar lucra drept traducător într-un centru de refugiați. El știe că fac fotografie. Iar mama mea e ucraineancă.

Iar noi stăm și discutăm acum în română. Cu ce se ocupă mama ta?

Mama mea, Ala, se ocupă de supraviețuire, ca și majoritatea oamenilor fără studii superioare de vârsta ei. A fost nevoită să plece la Moscova pentru a-și găsi ceva de lucru.

Decizia ta de a deveni fotograf a fost cumva influențată de mediul multicultural din care te tragi?

Nu mai știu precis cum s-a întâmplat și ce a influențat comportamentul meu. Pur și simplu am avut la un moment dat un telefon mobil vechi cu o cameră de luat vederi pe care am început să o folosesc pentru a documenta tot felul de chestii. Pe urmă, făceam fotografii cu tot felul de alte dispozitive. În ultimul an de studii la facultatea de jurnalism, mi s-a propus să lucrez în calitate de fotoreporter. Cred ca această experiență m-a făcut să înțeleg cel mai bine că limbajul vizual e mult mai atractiv pentru mine.

Pariticipi adesea la expoziții de fotografie artistică?

Nu mă interesează participarea la expoziții. Nu-mi prea place să arăt pozele mele.

Dar ai o pagină a ta de autor în internet, mai și plasezi continuu imagini pe instagram.

Da, pe pagină sunt mai multe poze adunate în tematici închegate.

10684193_706216576139778_1248410464_n 10725017_1475412656081557_1172157199_n 10809931_738860576192239_852751502_nInstagram e mai mult un fel de agendă personală cu chestii haioase. Nu are valoare artistică, în sensul că nu sunt chestii conceptuale și sunt lipsite de complexitate. Sunt doar culori interesante. De exemplu Tudor Pînzaru nu mai este protestatar ci un lemnar, ca orice alt lemnar. Culorile din mediu permit omului portretizat să dobândească mai multe sensuri. Alteori, se întâmplă să am în fața ochilor un joc excepțional al mediului și personajelor dar spre regretul meu nu am la mine camera, atunci fotografiez cu ce am, adică cu aparatul din telefonul celular.

Expoziția e altceva – trebuie să existe un concept, o idee curatorială. Pentru mine nu sunt interesante expozițiile de fotografie, doar pentru că sunt de fotografie. Mă interesează interacțiunea cu oamenii. Cel puțin la Chișinău e așa – tusovca*. Vine lumea la vernisaj și apoi uită ce a văzut. Ca și unii dintre fotografii care fotografiază și uită ce fotografiază. E doar o distracție. Trăim în timpul distracțiilor. Dacă vrei să oferi un mesaj trebuie sa furnizezi distracție. Oamenii nu înțeleg, nu au educația a ceea ce înseamnă pur și simplu să vii și să privești fotografie. O expoziție trebuie să fie un performance. De fapt, așa e peste tot pentru unii. Și în NY unii merg la MOMA, iar alții în Times Square.

Critici acum arta fotografică în sine sau doar anumite practici curatoriale din Moldova?

Noi nu putem face expoziții ca în vest pentru că nu avem istoria lor de artă. Deși avem ce să arătăm, există foarte mult material bun, dar nu știm cum să expunem.

10623987_284093805132891_2071381821_n 10838295_799815170079208_432072242_n 10848192_776425155772221_433802869_n

La ce ai lucrat în New York, fiind bursier al fundației Magnum?

Am ajuns acolo datorită câtorva serii de fotografie despre oamenii cu dizabilităţi, a familiei de nevăzători Proţiuc, de la protestele şi evenimentele lor, plus câteva reportaje făcute pentru ziar. Am frecventat două săptămâni și jumătate ore de teorie, iar apoi a trebuit să realizăm un proiect undeva în NY, legat de drepturile omului. Eu am fost în special frapat de ponderea publicităţii în Times Square. Era cu noi un fotograf din Equador, Santiago. Când a văzut Times Square a exclamat, „Cât de agresivă e publicitatea aici!” Newyorkezilor nu le place locul ăsta, devenit iconic, din oraşul lor. Merg încolo doar cei ce muncesc în acel cartier şi, desigur, turiştii. Turiştii fac poze şi prin asta promovează la nesfârşit idea de publicitate. NY este plin de locuri magnifice, dar care, spre deosebire de Times Square, sunt puţin vizitate. Afându-ne în acea piaţă, ne întrebam dacă gentrificarea care a avut loc acolo a fost spre bine. Dependenţii de droguri, boschetarii, alcoolicii au fost alungaţi, în schimb oamenilor li se serveşte en-gros reclamă, care, de fapt, tot un drog este. Li s-au creat cele mai bune condiţii pentru a fi turmentaţi. Clădirile în care sunt ghişeurile unde se vînd biletele pentru teatre au fost transformate, de un arhitect năstruşnic, într-un amfiteatru. Oamenii şed acolo şi se holbează la panorama din reclame, ca la un spectacol.

eb-butterfly-disease-7

Cum ţi s-a părut Polonia?

Nu înţeleg ţara asta. Am stat acolo doar două săptămâni. Pot să spun că Poznań nu mi-a plăcut deloc, pe când Wroclaw mi s-a părut un oraș extraordinar. Dar acestea nu sunt decît nişte impresii superficiale şi nu prea ştiu de ce am simțit astfel. Ambele oraşe au o istorie foarte bogată. Poate că Poznań se schimbă prea repede. Apar prea multe centre comerciale, pe care polonezii tre’ să le accepte așa, pur şi simplu. Oamenii par să aibă o importanță mai mică în comparație cu capitalul. Mi se pare că renovările clădirilor vechi sunt făcute cam aiurea. Prea multe culori aprinse. În Wroclaw se simte bine spiritul veritabil al oraşului. Ar trebui să mai merg acolo.

Ce alte destinații de călătorie mai ai în gând?

09_ramin_mazur_maria_cuddling_her_catar_moldova_2013

Cred ca Delta Dunării va fi prima, voi merge să vizitez lipovenii care locuiesc acolo. Voi continua neapărat să lucrez și la proiectul despre Marea Neagră. În primăvară, cred că, de Paști, am de gând să merg iarăși în Carpați.

http://instagram.com/raminmazur

Ramin Mazur participă la expoziția de artă din și despre Basarabia, vernisajul căreia va avea loc vineri, 13 februarie, începând cu orele 19.00, în Project Room Zacheta, ul. Galczynskiego 3, Varșovia.

Intrarea e liberă.

Expoziția va fi deschisă până în 12 aprilie. Galeria e deschisă zilnic între orele 12.00 și 20.00. Luni e zi liberă.

Anunțuri

2 gânduri despre „Fotografia ca meditație

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s