…în care schimb impresii din Congo

DSC04195-1
Fotografii: Radu Bailău. Gara din Pointe-Noire, Zonă rezidenţială Pointe-Noire și Plaja din Pointe-Noire.

De la ultima postare până acum, m-am mutat cu căţel, cu purcel la ţânţarii burduşiţi cu malarie, în ţara exilului românesc: Congo; Congo-Brazzaville, că-i mai de nădejde decât ăl mai mare, Kinshasa, unde îţi mai umblă pe la piese, de te prind aşa prin târg după lăsarea serii.

De cum pun piciorul jos, pe aeroportul international, cu nume impronunţabil, mă izbeşte un val de căldură, am apoi senzaţia că nu pot respira; mă bâzâie şi un ţânţar, parcă mă şi doare un pic, aşa profilactic, ficatul, când mă gândesc la malarie. Venind din Europa, când cobori din avion, te aştepţi să vină un autobuz, dacă uşa tot nu s-a deschis la vreun hub ceva, să te preia. Nimic. Eu mai dezorientat, mă tot uit dupa autobuz, până când mă apostrofează un nene cu un “hai Monseur, că uite îi le coucher du soleil şi ne apucă noaptea”. Mă dezmeticesc şi eu, şi grăbesc pasu’. Urmează o traversare de pistă de mă simt ca mistreţu’ care a intrat pe pista din Iaşi, de acum câţiva ani, când au aterizat pe el şi apoi seara l-au făcut jumări.

DSC04190-1Pointe-Noire plaja

În sfârşit mă văd la poarta aeroportului. Ei, de aici puţin mai este! Da’ de unde de abia de aci începe. Se stă la rând la paşapoarte; ofiţeru’ care ştampilează mai face şi un flirt cu vreo duduie, după limbajul corpului; nu se grăbeşte. Că aşa-i în dragoste, cu încetişorul. Eu, în schimb, deja am cinci ţigări fumate şi sunt încă la poartă, n-am ajuns nici măcar în incintă. Meditez că poate de aci vine asta cu răbdare şi tutun. Până să mă mai mir eu ca prostu’ de ditamai epifania, intru în clădire; gata. Ajung la nenea cu paşaportul, la care îmi zice bună seara! Eu stupefiat zic bună, zice “bine aţi venit” într-o română de mă lasă mască. Încep să zâmbesc. Parcă îmi părea rău cât l-am înjurat. Sunt mulţi doctori şi poliţişti care au venit la noi la studii. Deci, trebuie avut grijă unde şi pe cine înjur. Apoi îmi revin din zâmbet când văd că ne controlează de Ebola şi de vaccinări. Îi grav, mie îmi curg mucii de vreo două zile, de prin Śląsk, de când am fost la sanie. Acum, ce fac? Asta îmi trebuie – carantină de 21 de zile în Congo. Îmi frec puţin obrajii să par mai tânăr şi când ajung mă fac că plouă. Îmi ia aia temperatura, e ok! Am mai trecut de una, urmează colectatul de bagaje. Stăm toţi sosiţii într-o cameră mică şi fără climă; aşteptăm să ne luăm valizele. Suntem mulţi că a fost avion mare; banda se rotește, da’ îi goală. De nerăbdare unii încep şi se uită pe gaura de intrare să vadă ce se întâmplă. Mă uit şi eu. Te gândeşti că-i un trenuleţ de ăla mic, care şi-a încărcat valizele în vagoane şi le aduce. Nici pomeneală, sunt vreo câţiva flăcăi, care împing un cărucior şi fac naveta, îl descarcă şi se mai duc o tură la avion. Tot aşa până pierzi vreo oră. După ce ţi-ai luat bagaju’ te iau nişte doamne din armată la puricat. O şi întreb pe cea repartizată mie ce caută, că nu am arme sau droguri. Zice că nu, ea caută mâncare! Asta îi interesează pe vameşii congolezi, să nu care cumva să vii cu mâncare. În rest dacă ai un pistol, se poartă, de recuzită. Trec, nu am mâncare. Cum ieşi şi ajungi la sosiri, unu vrea să-ţi ia bagajul să-l bage la el în taxi, altu’ să-ţi dea o cartelă prepay ieftină, de juri că sunt ăia de la noi pe Otopeni, pe care i-a uitat cineva la soare.

Împart merci-uri în stânga şi-n dreapta, mai aproape să-i pocnesc pe unii mai insistenţi; îmi deschid telefonu’ să-mi sun şoferul, că am ajuns, să vină să mă ia. De unde, Orange Polska n-are roaming în Congo. Şi doar am sunat în prealabil şi am întrebat! Îmi şi vine să o strâng de gât pe duduia aia de la serviciul clienţi, aş lăsa-o eu pe ea, acilea, noapte, să vedem ce face. Aştept. Poate o să vină să mă caute. Apare după vreo 45 de minute. Îmi explică că a fost trafic şi că a ajuns mai greu. Nimeni nu se grăbeşte aici. E ca în meciurile de pe TV, când se dă un gol şi ţi-l dă în reluare, aşa se mişcă toţi. Cum se zice pe la ei: voi aveţi ceasuri, noi avem timp!

Urmează drumul spre casă. În Congo nu se frânează frate. Ca pasager, n-am pus atâtea frâne cum am pus acum. Se conduce instinctual; ai mai multe şanse să nu te boţeşti dacă închizi ochii, apeşi pe acceleraţie şi intri în intersecţie aşa. Mă şi gândeam cum ar fi să mori în Congo în accident de maşină. Stupid! Când ai atâtea de unde alege: malarie, holeră şi mai nou – Ebola, e chiar stupid să mori aşa, de accident de maşină. Ajung transpirat, emoţionat şi obosit după o zi întreaga de zbor “acasă” şi mă bag la un duş cu apă rece, să mă răcoresc. Unde-i zăpadă din Śląsk?!

Mă apucă foamea şi zic că aş avea chef de un fast-food ceva. Întreb gardianul casei ce-mi recomandă. Îmi zice că mai după centrul oraşului este un restaurant libanez, unde pot mânca o şaorma la farfurie de te lingi pe degete. Îmi surâde idea, mai ales că după aeroport nu prea voiam să încerc nimic local. Cum plătesc libanezii la examene la medicină să treacă aşa plătim şi noi, deci îs un fel de fraţi ai noştri. De fapt, am aflat pe urmă ca unu’ e chiar consulul onorific al României. Îl pun să-mi cheme un taxi. Ajunge un taxi. Înăuntru tot fosforescent, de-mi aduce aminte de adolescenţă, când mă duceam la cămin, la dansuri, îmbrăcat în alb ca să strălucesc. În Pointe Noire moda acu’ îi cu un bec cat mai mare fosforescent în tavanul maşinii. Nu pot să-l sting, că-i pe direct pe baterie. Când mă cobor, îs parcă de după LSD, totu-i roz şi frumos. Nu-mi dau seama, poate sunt aşa ameţit şi de la foame.

Intru în restaurant şi comand o şaorma mare la farfurie. Când a venit comanda nu m-a dezamăgit: era chiar o porţie cum nu prea găseşti nici pe la noi. Şi pune-te pe înfulecat, pentru că vorba aia: foamea a îngenuncheat popoare. Numai că, ce să vezi, prin sala de mese, hop, apare un şobolan, tiptil pe lângă perete. Aproape că-mi pica lipia din mână. Nu se grăbea, era şi un pic grăsun, se vedea cu ochiul liber că aci s-a rotunjit. De la o masă alăturată se aude un “Uite mama, şobolanul!”. Era o familie cu o fetiţă, ce nu prea par contrariaţi ca mine de această apariţie inedită. O ospătăriţă îl vede, ia mătura şi fuga după el. Scene de camera ascunsă se petrec pentru următoarele minute. O ia şobolanu’ printre mese cu ospătăriţa pe urmele lui. După câteva mături luate pe spinare, îşi dă duhul. Se aude şi răcnetul victorios al eroinei ce a înfrânt guzganul. Aş vrea să-mi termin şaormaua, da’ parcă îmi pică greu. O altă chelneriţă mă vede şi vine să mă întrebe dacă nu mai vreau puţin sos. Îi cer nota, plătesc şi plec.

Iau drumul îndărăt și mă gândesc că şi şobolanu’ era cam sinucigaş, pe de altă parte, parcă ar fi bine să mă bag şi eu la dietă.

Anunțuri

Un gând despre „…în care schimb impresii din Congo

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s