Unirea românilor, cum o văd polonezii?

Mihai I. Tarța

Înainte să citesc articolul semnat de Krzysztof Kolanowski în Nowa Europa Wschodnia despre o posibilă unire între România și Republica Moldova – în polonă a fost introdus termenul românesc UNIRE(sic) – nu prea avusem în față texte poloneze care să fie în armonie cu istoriografia și atitudinea oficială românistă față de R. Moldova. Prin atitudine oficială înțeleg atitudinea unidirecțională ce nu ia în calcul perspectiva minorităților, a identităților regionale și a multiplelor ei hibridizări sau istoriile oficiale, la fel de etnicizate și în mare parte construite ale vecinilor noștri. Această abordare e surprinzătoare având în vedere atitudinea contrastantă cu care se tratează de obicei problema românească în Polonia, mai degrabă solidară cu Daily Mail, plină de știri despre hoție și sărăcie, despre doctori sau (prea mulți) polițiști care iau invariabil mită, amestecate mai nou cu titluri despre Simona Halep sau fotbal. E suficient să căutăm cuvântul cheie „rumun” în ziarele poloneze online sau să citim, de exemplu, pe versiunea polonă a wikipediei despre valahi, sau despre istoria românilor, ca să observăm că paginile respective (deși nelegitime sau neștiințifice, cum preferați, articolașele wiki sunt perfect integrabile miturilor unor popoare despre ele însele și despre vecinii lor) fac un adevărat balet printre stereotipuri și printre teorii istorice despre wołosi care ar fi rumuni, dar nu chiar, despre etnia română ce pare a fi inventată (ca și cum cea poloneză sau altele nu ar fi inventate) sau apărută eventual prin generație spontană.

Fragment de pagină web, Nowa Europa Wschodnia.
Fragment de pagină web, Nowa Europa Wschodnia.

Avem aici un text al unui specialist în problema moldovenească, care scrie din perspectiva intereselor românești în zonă: schimburi culturale, comerciale, unire spirituală și politică între cele două țări, etc. Articolul începe prin a descrie reticența candidatului Klaus Johannis în a vorbi în termeni tradiționali în campania electorală despre relația personală cu R. Moldova. Discursul tradițional ar include, cred eu, câteva referiri ipocrite la ”frații noștri basarabeni,” la vizite peste Prut, eventual la foști colegi de studiu basarabeni și, poate, căteva poze cu lideri politici din Chișinău. Aici nu mă refer la ipocrizie în sensul de calcul politic, ci la ipocrizie în sensul de stângăcie, pentru că o atitudine naturală, prietenoasă sau nu, ar putea însemna și o fraternizare excesivă și probabil o cvasi-identificare cu fratele, ceea ce ar fi foarte riscant, fratele putând să problematizeze și să pună între paranteze identitatea românească mai mult decât s-o sprijine așa cum arată ea în versiunea oficială, de stat. Cum se poate ca președintele României să nu fi fost vreodată în Chișinău și cum se poate ca el să admită că Cernăuții și Chișinăul sunt în Ucraina și R. Moldova? Mai mult, se întreabă și autorul apoi, cum se poate ca prezența turiștilor români în Ucraina, la Cernăuți, Hotin și în Moldova, la Bălți, să fie sub prezența numerică a turiștilor polonezi? Răspunsul la prima întrebare pare simplu, atitudinea lui Johannis a fost una reținută, mai mult dezinteresată și provincială decât anti-revizionistă și prietenoasă față de statele vecine.

Iarăși, nimic neobișnuit, Johannis este un ardelean fără prea mare înclinație către sud-estul României sau al Europei. Până aici nimic de zis despre felul în care diferite regiuni și oameni privesc înspre R. Moldova, nici o abatere de la clișee. Luasem drept nesurprinzătoare atitudinea lui Kolanowski până ce am trecut la partea în care autorul găsește că problema principală a românilor vis-a-vis de Ucraina și R. Moldova e că nu au prins gustul și nu au ajuns din urmă moda de a „descoperi și cultiva urmele românității în țările vecine.” Kolanowski aduce în discuție chiar și un termen psiho-social, samonapędzający się mechanizm (mecanismul de auto-perpetuare), pentru a explica savant lipsa de interes a românilor în a vizita Moldova, prin frica dobândită în timp față de străinătate, față de necunoscut. Lăsând la o parte povestea cu lipsa de încredere față de necunoscut, se pare că Kolanowski suprapune destul de simplist presupusul spirit de aventură al polonezilor cu frica românilor. Din ce vedem, polonezii merg în R. Moldova pentru că, fiind mai aventurieri și mai curajoși din fire au mers deja acolo, și-au înfruntat frica de necunoscut, ceea ce i-a făcut să treacă și mai abitir granița ce duce spre R. Moldova. Destinul unirii pare atunci legat de acest curaj inițial care odată activat garantează un nivel acceptabil de vizite și garantează succesul invaziei frățești. Nu putem să nu ne întrebăm oare ce cred polonezii despre privirea germanilor către teritoriile pierdute, către Danzig, Breslau, sau alte părții din Polonia, din moment ce autorul ne amintește despre atenția polonezilor față de Bucovina și față de alte regiuni din Moldova și Ucraina ca și Lvov, etc., considerate de naționaliștii polonezi drept fiefuri leșești.

Ar trebui să surprindă nu prezența poloneză la Chișinău, Cernăuți, Bălți și Hotin, ci chiar moda cvasi-iredentistă prin care se caută turistic urmele unor granițe vechi, dar se ignoră sau chiar combate orbește orice discuție despre granițele ale căror contur e convenabil pentru noi, dar discutabil pentru alții. Iarăși, dacă luăm de bună afirmația lui Kolanowski legată de numărul de vizitatori, nu putem trece cu vederea că polonezii sunt, cel puțin comparativ cu românii, turiști profesioniști, ce ajung să cheltuie de vreo cinci ori mai mult ca românii pe ieșiri în străinătate. Datorită mărimii țării polonezii cheltuie și se plimbă în afara granițelor mult mai mult decât vecinii lor est-Europeni. Ei nu mai au de ceva vreme emoțiile primei ieșiri în afara țării și au deja o experiență enormă în căutarea „exotismelor orientului.” Dacă ați urmărit ceva televiziune poloneză, probabil ați sesizat că nu se mulțumesc cu emisiuni tip Discovery despre diverse animale și triburi „sălbatice”, ci obișnuiesc să trimită o Pawlikowska sau un Cejrowski să documenteze viața acestor viețuitoare, o atitudine care mi se pare cel puțin nefirească în vremurile noastre, fie că vine de la televiziuni vestice tip Discovery sau de la televiziunea națională polonă – TVP.

Un alt impediment pentru unire l-ar constitui după Kolanowski, lipsa cunoștințelor fundamentale ale românilor despre R. Moldova, relevată într-un sondaj al Fundației Soros. Aceasta, odată suplinită, mă tem că ar face de fapt idea unirii și mai improbabilă decât este acuma. Mulți nu realizează că istoria neromanțată a celor două Moldove se bifurcă și se încâlcește până la absurd cu miturile vecinilor, nu mai mult sau mai semnificativ decât istoria celorlalte provincii din România cu vecinii lor. Să vorbim de cunoștințe fundamentale în același timp în care abia cunoaștem istoria Transilvaniei sau a Iașiului, de exemplu, și în același timp în care exagerăm în cunoștință de cauză vorbind de cei 4 (!) milioane de basarabeni (?), trecând cu vederea că mai mult de un 1 milion dintre ei nu au nici o legătură cu românii definiți etnic, este cel puțin bizar, având în vedere că informațiile nu lipsesc, ci sunt doar filtrate selectiv. Dacă diferențelor regionale li se adaugă doar glumițele despre moldoveni, ardeleni și olteni în stil Radu Banciu, pe care Kolanowski îl menționează cu câteva citate copioase din emisiuni tv și anecdote din filme gen „Nuntă în Basarabia,” atunci poate modelul construirii relațiilor între români și moldoveni ar trebuii să rămână lăsat pe mâna industriei divertismentului și al intereselor politice și economice cât se poate de nefrățești. Cu ceva mai multă curiozitate am afla totuși că aceste exemple date de Kolanowski sunt nimic mai mult decât repetarea clișeelor unui tip de relație pe verticală între București și Chișinău, între un centru și provincie, fără a avea în vedere multitudinea de actori și de regiuni din Moldova și România ce sunt implicate și de relațiile dintre ele, funcționând nu doar pe axa orizontală și verticală, ci pe mai multe paliere.

În general, textul e un sfat al unui frate mai mare către fratele mai mic, un fel de povață despre cum trebuie făcute lucrurile, gen Hugo Bader. Chiar dacă românii au o atitudine de superioritate față de vecinii de la sud și est, simțindu-se mai mari și mai voinici, după Kolanowski această atitudine nu este completată de voință politică. Am văzut mai sus că voința politică e ceva ce se cunoaște și la buzunar, cultivarea românismului nu se poate face cu voință pură sau doar prin curajul de a merge în R.Moldova. În imaginarul politic al românilor, basarabenii, românii din Serbia, Bulgaria, Ungaria sau Ucraina ocupă un loc special, iar gesturile pro-românești din aceste teritorii emoționează în patrie până la lacrimi. Dar atunci cum explicăm lipsa de implicare a românilor? De fapt s-ar putea ca românii ce totuși călătoresc să nu fie „vinovați”, ei par a avea aceiași atitudine „non-intervenționistă” și față de provincie, pentru tot ce se află în afara Bucureștiului, a Sinaiei, a Clujului, Iașiului, Constanței, etc. Românii nu călătoresc și nu-și vizitează prea mult propria provincie, darămite să se simtă vinovați că nu fac vizite prelungite în ex-provinciile României „Mari”, unde uneori trebuia să ceară și viză, ca în Ucraina de ieri, sau o perioadă din R.Moldova lui Voronin, de exemplu. Pe lângă distanța geografică față de provincie, aceea în care locuiește bunicul nostru dezorientat și îndemnat să voteze după pofta noastră, intervine și credința că provincia e un teren arid ce nu oferă nimic spectatorului rafinat, decât nostalgii pasagere și potențial ridicat de turism „bio-rural.”

Unitatea națională și relația cu provincia sau ex-provinciile sunt chestii bune de menționat în jurul alegerilor prezidențiale îngroșate de glumițele frustrate ale lui Banciu, în cazul în care provincialii nedemni refuză SUPER-OFERTA politicienilor români, un fel de baroni naționali ce împart microbuze, burse și alte bunătăți în dreapta Prutului. Deși menționează pe scurt multe dintre obstacolele unirii, înfăptuirea acesteia nu e o problemă de lipsă de strategie sau de concurență a imperialismului turistic sau soft-powerului românesc și rusesc, ci rămâne o problemă de lipsă de ofertă și de impunere a relației verticale centru-provincie. Unele dintre sfaturile fratelui mai mare polonez sunt strategii destinate eșecului. Deși nu întenționează, frații mai mari mențin, de fapt, o privire condescendentă spre teritoriile pierdute la est ( frații mai mici), iar când sărim peste celelalte provincii din Polonia și România (alți frați) în care multe familii de non-naționali încă își caută originile sau uneori averile, nesprjiniți în vreun fel de stat, e ipocrit să vorbești de recuperări identitare sau de aventuri turistice peste graniță. Deocamdată în materie de relații cu vecinii și de teritorii pierdute, aduse obsesiv în discuție odată cu evenimentele din Ucraina, avem de învățat mai mult din ignoranța și lipsa de interes real pentru cetățenii „teritoriilor pierdute”. Aceste aroganțe sunt poate mai în regulă dacă le întâlnești pe stradă în Cluj și în Cracovia, decât dacă le întâlnești în „misiune” politică sau turistică prin Chișinău sau prin Kiev. Kolanowski amintește de atribuirea a aproape 400 000 cetățenii românești cetățenilor R. Moldova până în anul 2013, probabil mergând pe idea ca asta ar fi o strategie „frate mai mare” prielnică și patentată în alte părți, având în vedere că doar în anul 2013 Polonia a oferit și ea vreo 400.000 cetățenii unor cetățeni non-UE. Cercetătorul polonez încheie, spunând că unirea e totuși la început de drum, dar deși menționează incoveniența pro-rusismului uită să precizeze despre curentul non-unionist predominant în R. Moldova, cel al moldovenismului.

Revenind la ceea ce spuneam la început, atitudinea poloneză pare să fie ambivalentă, avem o totală opoziție între atitudinile polonezilor de rând față de români și poziția oficială a statului polonez față de noi, îndoită de o distincție total greșită între termenii Moldova și Moldavia, care au ajuns din simple sinonime în Engleză, să desemneze fiecare altă Moldovă, unul, cea de pe stânga și altul, cea de pe dreapta Prutului – nu știu care desemnează pe care. Idea de a arbitra ca un frate mai mare „unirea” dintre R. Moldova și România mi se pare cel puțin hazardată, dar în practică se prea poate că Polonia, prin agresivitatea politicii ei externe, să ajungă mai importantă pentru politica R. Moldova decât însăși România. Deși Kolanowski vorbește de unire, e greu să credem că o să găsim ceva de ajutor în sfaturile preluate probabil din „doctrina Komorowski”, nume calchiat penibil din titulatura strategilor americani. Ar trebui să ne întrebăm de ce majoritatea locuitorilor R. Moldova par a fi totuși deranjați de Unire și de podurile de flori de odinioară? Din câte înțeleg eu, moldovenii nu văd cu ochi tocmai buni o eliminare treptată a granițelor de la est sau de la vest, ci asemuiesc Moldova Austriei, o țară ce și-a păstrat ambițiile locale și nu s-a unit cu Germania, oricât de ilogic ar părea aceasta unora sau altora.

Anunțuri

4 gânduri despre „Unirea românilor, cum o văd polonezii?

  1. Se pare ca romanilor nu le prea arde de unire. Ma asteptam la o implicare mult mai aprinsa in discutia acestui text si a ideilor expuse in el. 🙂 Ii intereseaza unirea mai putin decat aventurile lui Radu prin hat pesterile din Zlotystok, daca e sa judecam dupa statistici 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s