Oaspetele Mămăligii de Varșovia: Radu Bailău de la Złotystok!

…în care povestesc cum m-am făcut de râs la cântece de bivuac

Acu’, că să încep, pot să spun că fac parte de vreo câţiva ani de zile dintr-un club de studenţi, un fel de club „artistic”. Nu sunt mulţi, să tot fie 20 sau 25 de oameni activi. Ce fac respectivii: păi sunt foarte dedicaţi geologiei şi merg cam peste tot pe unde e nevoie de recunoscut vreun mineral şi de dat cu părerea în ale mineralogiei, un fel B(G)D în acţiune, G fiind desigur, de la geologie. Faza faină e că sunt şi buni. Eu îs cam rătăcit pe aici, domeniul meu de studiu nefiind mineralogia, dar a cam devenit.

Ȋntr-o zi, primim un telefon de la nişte colaboratori în care ni se cere ajutorul, cei de ne sună au o mină, care e cea mai mare mină de exploatare a aurului din istoria Poloniei şi se află la Złotystok.

Sursa imaginei: http://www.zlotystok.pl
Sursa imaginii: http://www.zlotystok.pl

E un oraş care stă aproape pe graniţa cu Cehia şi nu e prea mare, ca Podu Iloaiei, aşa. Are fabrica lui de arsenic şi tot ce trebuie. Pentru cei de la medicină şi drept comercial, amintim, că pentru mult timp, această parte a Poloniei a fost sub nemţi; de fapt, ei au început exploatarea la nivel industrial. Galeriile sunt vechi şi nu se mai ştie exact unde s-a săpat şi unde nu. Ce voiau partenerii noştri în ale geologiei: să facem front comun şi să mergem prin galeriile parţial părăsite şi nu prea sigure, unde să încercăm să cartăm ceva şi să vedem şi mineralele care ar putea fi întâlnite.

Se merge la început cu barca prin galerii. Apoi înaintăm pe coridoarele principale. Nemţii ce au făcut: au exploatat cât au putut, iar apoi au plecat cu tot cu hărţi. Nu mai apare pe nicăieri vreo jumătate de mină. Mergem prin apă, iar pe pereţi începi să vezi tot felu’ de monştri în umbrele create de lămpi şi lanterne. Apoi intrăm şi ajungem într-o „cameră” unde se găseşte cea mai mare cascadă subterană din Polonia. Ȋi foarte fain, dar foarte umed; urcăm vreo opt etaje şi începem conduşi de proprietar să mergem pe unde de obicei nu prea se merge cu turişti din cauza pericolelor, lucru care ne face pe toţi să ne umflăm în pene: ne simţim ca pe „Discovery Channel”. Să vezi ce povestim luni când ne întoarcem acasă. Cum or să mai suspine ele, fetele alea, ce musai trebuiesc cucerite şi până acum nu a fost cu ce. Pătrundem într-un loc în care s-a prăbuşit parţial tavanul. Se vede şi cu ochiu’ de jurist că sunt crăpături de mărimea unui deget în tavan. Nu trebuie zăbovit mai mult decât e necesar. Ieşim cu bine dar nu fără a transpira în ghete, gândindu-ne la ce ni se poate întâmpla.

Ȋn sfârşit am petrecut aproape două zile căutând şi cartând mina. Ceva enorm, ceva de vis…ce-ţi poţi dori mai mult ca tânăr geolog?!

Seara la foc…bivuac în toată regula; la un cârnat, la o bucată de pâine…desigur bere, vodcă şi, colac peste pupăză, o chitară… Se bea primul rând de bere, asta pentru ca să ni se acordeze vocea, se cântă de toate şi mai toate în polonă. Acu’ vine şi rândul meu şi sunt rugat să prestez şi io în română ceva cântece. Uitând că am intrat cu pile în corul şcolii, mă bag ca să vadă toată lumea că românu s-a născut pe lângă poet şi cântăreţ. Mă şi gândeam la Angela Similea şi la Fuego, cum am să-i răzbun. Îmi dau un „La” într-un diapazon imaginar şi-mi zic: stai aşa că încep cu „Andrii Popa”. îl ştiu pe ăsta şi mă scot… bag cu Valea Seacă, mai spun şi de hanger că-i dezgolit şi nu pot să nu mă gândesc şi la fraţii de sânge, dar asta îi pe la urmă şi până acolo nu mai ştiu nimic… Mă fac de râs… Cer încă o şansa… şi mă gândesc din nou la ceva repertoriu. Să spun de Drumurile noastre toate, nu spun că nu ştiu ce-i la a doua strofă… şi-n plus ce -i de spus, că-s neasfaltate? Zic să cânt „Zece” a lui Chilian… apoi îmi vin în urechi şi ăştia de la Vama-Veche, cu pereche, cu marea, da’ tot nu-i întreg. Până la urmă cu toată ruşinea mă apuc şi lălăi un O-zone cinstit cu „Dragostea din Tei”, că asta o ştiu fără să vreau… şi culmea e că şi prinde. Trece, se mai ia un gât de bere şi ne luăm la trântă cu un Lady Punk. Am scăpat, da’ ruşinos.

De aceea, tot ce pot face azi, e să mă documentez şi să învăţ ceva cântece de chitară şi foc deschis. Încep cu Marius Ţeicu şi apoi Phoenix, Pasărea Colibri.

Am să-l las pe Adi Minune şi hiturile gen „Pumnii mei n’are valoare”, pentru cazul în care nu reușesc să învăţ alte versuri, că la ăştia e cu duşmanii şi fără număr, de două trei ori şi am scăpat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s