Șirin Naeimi: Oameni nepăsători într-o țară nepăsătoare

Coperta ”Wysokie obcasy” Szirin Naeimi
Coperta ”Wysokie obcasy” Szirin Naeimi

Robert Stefanicki: Prima noastră întâlnire de acum doi ani: am înghețat așteptându-te în scuarul Syrenka din Varșovia, o iraniană căreia i s-a permis să iasă din centrul de imigranți ilegali. Ai întârziat, îți ardea mânia în ochi. Mai ești încă mânioasă?

Șirin Naeimi: Nu sunt fericită aici. Încă mă mai simt umilită de către autoritățile poloneze. După ce am părăsit tabăra din Lesznowola m-am plâns de condițiile de acolo și de felul în gare gardienii tratează persoanele deținute acolo . Polițiștii de frontieră au respins recent plângerea mea, făcă ca măcar să spună că le pare rău. Al doilea caz se mai află încă în instanță – în privința reținerii mele ilegale de către autorități. Nu am venit în Polonia ilegal, am fost deportată din altă țară a UE, aveam o viză poloneză.

Să o luăm de la început. Ce s-a întâmplat în Iran? Am trăit în Teheran cu mama și surorile ei, am lucrat în cadrul companiei de petrol. Am fost, de asemenea și activistă. În Iran, nu există egalitate între bărbat și femeie, am vrut să schimb asta. După revoluția islamică din 1979, o femeie are doar jumătate din valoarea unui bărbat. De exemplu, în cazul în care există un accident rutier și instanța constată că infractorul trebuie să plătească victimei, un bărbat va primi de două ori suma pe care o va primi femeia. Femeia nu poate deveni judecătoare. Mama nu poate lua decizii relevante în numele copiilor săi. Chiar și în cazul în care un copil trebuie să fie operat, e necesar acordul tatălui sau al familiei acestuia. Soția nu poate cere divorțul. Tot soțul e cel care decide dacă soția poate sau nu activa în câmpul muncii.

Cum ai vrut să schimbi asta?

M-am alăturat unei inițiative numită „Campania unui milion de semnături”. Colectam semnături pentru eliminarea legilor discriminatorii și vorbeam cu femeile iraniene despre drepturile lor. Mai ales cele din localitățile mici nu sunt conștiente că au vreun drept. Nu a fost ușor, pentru că în Iran nu se pot organiza conferințe, întâlniri sau ateliere de lucru legate de tematica respectivă. Guvernul nu vrea ca oamenii să știe că au drepturi. Femeile ar trebui să aibă copii și să-și caute de treabă în bucătărie.

Unde aveau loc aceste discuții?

Ne adunam în case private, acțiune pentru care riscam arestarea. Adunările nu puteau fi prea numeroase, căci putea deveni suspicioși vecinii. Niciodată nu ne întâlneam de două ori în același loc.

De unde se luau aceste femei, le-ați adunați din stradă?

Nu, e prea riscant, cineva ne-ar fi putut denunța. Întâi mi-am invitat familia: mama, mătușa, surorile, verișoarele. Apoi ele și-au invitat prietenii lor și așa mai departe. Printre altele, în această campanie au fost implicați și mulți bărbați.

De unde ți-a venit ideea de a deveni activistă?

Tatăl meu are două soții. Mama mea este a doua soție.Pe lângă surorile drepte, mai am și frați vitregi din prima căsătorie a tatălui meu. De pe când eram încă copil mi se părea că e o situație ciudată. Mă tot întrebam de ce tatăl meu are două soții, iar unchiul meu și mulți dintre bărbații pe care îi cunoșteam aveau doar câte una?

În Iran doar e o chestie normală, de ce ți se părea că e ciudat?

Pentru un copil această situație nu este niciodată normală. Un copil are nevoie de o mamă și de un tată. Tatăl meu mergea cu schimbul sau la prima sa soție, sau venea la noi.

Locuiați separat?

Da, totul era dublu. Aveam și noi o casă de vară la țară, avea și prima soție al tatălui meu o casă alături de casa noastră.

Ai un tată bogat?

Da, destul de. Era posesorul unor suprafețe mari de pământ, pe care îl închiria sau vindea. Moșteniseră o avere mare de la tatăl său. Bunicul meu a fost proprietarul satului.

După revoluție, nu a avut loc o reformă agrară?

Nu, nimic nu s-a schimbat pentru noi.

Mulți iranieni sunt poligami?

Puțini, numărul lor e în descreștere. Trebuie să aibă cu ce să-şi susţină soaţele, plus la asta femeile nu mai sunt de acord să devină a doua soţie la fel de des ca înainte.

A doua soţie este tratată mai rău?

Tatăl meu le trata în mod egal pe ambele soții. Orice ar fi dat uneia, dădea şi celeilalte. Mi-a plăcut, dar mă nedumerea mereu de ce un bărbat se poate căsători cu două femei, iar o femeie nu poate avea doi soți.

Doar nu puteai schimba asta.

Desigur. Dar am simțit că trebuie să fac ceva. Pe la sfârșitul facultății, la o petrecere am cunoscut un băiat care era militant pentru drepturile femeilor și copiilor. Mi-a făcut cunoștință cu cei din grupul său. Am crezut că a fost o bună ocazie de a  începe să fac ceva. Am mers la întâlnirile grupului, am început să vorbesc cu oamenii. Acest băiat a devenit partenerul meu. Îi era frică pentru mine, a fost întemnițat și nu vroia să mi se  întâmple ceva similar. Mă temeam și eu. Cei apropiați îmi tot repetau să fiu atentă.

E posibil să ai un partener în Iran?

E ilegal. Pentru a locui împreună sau doar să mergi pe stradă cu prieteni de sex opus, un  cuplu trebuie să se căsătorească. Poliția verifică cuplurile. Întreabă: Cine este această persoană?. Bărbatul trebuie să le dovedească că e soția lui. Dacă te agață poliția, poți scăpa cu ceva șpagă. Împreună cu iubitul meu am călătorit chiar prin întreaga țară. Odată poliția a oprit mașina noastră. Nu numai că nu eram căsătoriți, dar aveam  și o sticlă de ceva alcool în mașină și mai și fumam în mașină, ceea ce e strict interzis. Am dat mită și am mers mai departe.

Nu trăiați împreună. Fără căsătorie este imposibil, nu?

Există întotdeauna o cale. Puteți cumpăra un certificat de căsătorie sau de a plăti poliția. Alcoolul este, de asemenea, ilegal, dar toată lumea îl consumă. Chefurile din Teheran sunt monumentale ca și cele din Dubai sau din Europa, avem chiar petrecere în piscină. Privat, încercăm să trăim o viață normală.

Riscând.

Am fost odată la o petrecere. Se cinstea, se dansa, bărbați și femei împreună. Poliția a apărut pe neprins de veste și i-a arestat pe toți. Toată lumea a primit câte două săptămâni de închisoare, unii au înhățat amenzi. Probabil pentru că poliția a găsit în telefonul meu fotografii legate de activitatea mea politică – am fost condamnată în plus la 90 de lovituri de bici. Apoi, sentința a fost redusă la 75 de lovituri.

Ai avut un avocat?

Nu. Puteam primi doar un avocat din oficiu, iar ei nu pot fi de încredere. Avocații care apără activiști politici ajung adesea în închisoare.

Te-au biciuit imediat după pronunțarea verdictului?

Nu, mi-a spus să mă prezent în termenul prevăzut. A trebuit să merg, altfel mă băgau înapoi la închisoare.

Cum a fost?

A fost o cameră întunecată în subsolul instanței de judecată. Lângă intrare aștepta la coadă lumea care a venit să fie biciuită. De după ușă se auzeau strigătele biciuiților. Condamnații trebuiau să se prezinte în haine subțiri ca să simtă fiecare lovitură. Dar tatăl meu avea ceva  conexiuni în instanța de judecată. A mituit un funcționar care a permis călăului să închidă ochii la bandajul cu care mi-am înfășurat tot corpul. Am fost grozav de speriată. În timpul execuției hotărârii în odaie au fost prezenți doi bărbați și două femei. A trebuit să mă culc pe un pat tare. Ei m-au întrebat dacă promit că nu mă voi mișca sau să mă lege cu niște curele. Am spus că nu am de gând să mă mișc. Torționar meu, un om tânăr și-a ales biciul din colecția agățată pe perete. A înmuiat biciul într-un castron cu apă. După lege, cel ce biciuiește trebuie să țină în ambele subțiori câte o copie a Coranului, să nu poată să-și ia avânt prea mare și să nu lovească prea puternic. Dar acest nătărău ținea ambele cărți într-o subțioară, astfel încât cealaltă mână îi era liberă. Lovea vioi și fără milă. M-a biciuit pe tot corpul, de la gât până-n călcâi. Dacă mă mișcam, bătea și mai repede, și mai greu. Îngâna:Ai vrut alcool? Poftim! Mai vrei o băutură? Iaca na! Mi se părea că biciuirea a continuat o eternitate. Era supărat pentru că nu scoteam un cuvânt.

Se aștepta că vei plânge?

Nu se poate ști. Poate dacă strigam mă lovea și mai rău. După aia, corpul meu a fost maro. Timp de o saptamană nu m-am putut mișca, nu puteam nici măcar să-mi trag hainele. Aveam febră.

Ai încetat să mai mergi la petreceri după aia?

Dimpotrivă. Dacă mă forțează cineva să fac ceva, le fac în ciudă.

Nu din cauza loviturilor de bici ai scăpat din țară.

În 2009, la Teheran a izbucnit Revoluția Verde – demonstrații în masă împotriva fraudării alegerilor prezidențiale. Mii de oameni au ieșit în stradă, regimul s-a speriat și a început să aresteze pe toți cei care au avut în dosarele lor implicarea în activități politice. Unul câte unul, încet, de luni de zile. Într-o zi a fost ridicat prietenul meu, a fost eliberat, dar imediat după aceea a fost din nou închis. Două zile mai târziu, au venit și după mine. Am fost la sala de fitness. Tata m-a telefonat: Nu te întoarce, ei sunt aici. Înnoptasem la unchiul meu. A doua zi am fost căutată la locul de muncă. Am decis să plec în Isfahan.

Ai evadat așa cum erai?

Am avut buletinul la mine și un rucsac cu haine pe care mi l-a pregătit mama. Poliția mi-a confiscat pașaportul și laptopul.

Cum ai ajuns în Europa?

Am mers spre Urumii, la granița cu Turcia. Unchiul meu a găsit un șofer de camion care a fost de acord să mă ia în Turcia. Trebuia să fie cineva de încredere – era să fim singuri în deșert,  putea face orice-i trecea prin gând. M-a ascuns într-o cutie în portbagajul vehiculului. Mi-a spus: Prima oprire este granița, să nu scoți un cuvânt, dar și mai bine, nici să nu respiri. Am reuit să trecem fără probleme. Am ieșit din Istanbul, unde ne aștepta un bărbat cu un pașaport fals cu viză olandeză și bilet spre Amsterdam.

Aterizezi și …

Imediat cum am trecut de controlul pașapoartelor începui să caut poliția. M-am apropiat de niște bărbați în uniformă, dar s-au dovedit a fi muncitori de cale ferată. Mi-au arătat însă unde se află secția de poliție. Eram îngrozită, inima îmi bătea cu nemiluita. În spatele ghișeului am văzut un polițist de culoare vânjos și am început să plâng. El m-a îmbrățișat și mi-a dat o batistă. Nu-ți fă griji, ești în siguranță aici, te vom ajuta. A fost un șoc! Prima întrebare: dacă mi-e foame, apoi ce vreau să beau? Am primit un sandviș și apă. M-am calmat. Mi-au scris adresa biroului la care trebuia să mă prezint. M-au întrebat dacă am bani. Și în biroul unde m-au direcționat erau la fel de drăguți. De acolo, am ajuns într-o tabără cu regim închis. Trebuiau să afle cine sunt, să-mi asculte istoria, să mi se ia amprentele. A apărut un psiholog. A venit să verifice dacă nu am nici o trauma, dacă nu am fost torturată sau violată.

Cât timp ai stat acolo?

Trei zile. Apoi m-au mutat în centrul Winterswijk. Era o casă deschisă între casele olandezilor. Am întâlnit acolo o familie locală simpatică. M-au invitat să locuiesc cu ei. M-am gândit că mă invită așa doar din politețe și am refuzat, dar ei au venit cu mașina, mi-au încărcat lucrurile mele și au spus că trebuie să merg cu ei. Ei au fost ca o familie pentru mine. Am fost găzduită într-o cameră mare. Tot timpul era cineva cu mine. Găteam și mâncam împreună. Când trebuia să merg la interogatorii, mă asigurau: Șirin, noi suntem cu tine, îți dorim noroc. A însemnat mult pentru mine. Mi-a plăcut Olanda. Vorbind cu fiica în vârstă de trei ani a gazdei mele, am început să învăț câte puțin neelandeza. După trei luni a venit o scrisoare precum că am o viză poloneză și trebuie să plec în Polonia.

Cum ai făcut rost de viza poloneză?

Compania pentru care lucram în Teheran coopera cu o companie poloneză și a vrut să deschidă birouri aici. Aceasta a fost încă înainte ca UE să impună sancțiuni economice Iranului. După Revoluția Verde i-am menționat șefului meu că mi-e frică să nu fiu cumva arestată. El a venit cu idea de a mă trimite în Polonia, petiționând pentru o viză de servici. Prin urmare, olandezii m-au expulzat aici.

Nu te așteptai la asta.

Am fost în stare de șoc. Am contestat decizia serviciilor de emigrație. Le-am scris că am început să-mi construiesc o nouă viață, dar judecătorul a declarat că Polonia a fost de acord să mă accepte și că nimic mai mult nu mai poate face. De atunci Polonia a devenit responsabilă pentru mine.

Polonezii te-au întâmpinat, de asemenea, cu brațele deschise?

L-am întrebat pe avocatul meu la ce mă pot așteapta. Mi-a răspuns așa: „Nu te teme, e altă țară, dar Polonia este, de asemenea, în UE. Acolo vei avea aceleași drepturi.” Așa că m-am așteptat la o întâmpinare similară. Dar, la Okecie totul a fost altfel. În loc de bună ziua, polițiștii de frontieră mi-au luat șireturile. Fără șireturi nu puteam ține pasul cu ei. Au început să țipe la mine. În poloneză. Nu înțelegeam nimic, auzeam doar: kșeșeșeșe. Ei strigau, eu plângeam. Dar apoi m-am gândit, hei, dar ei nu au dreptul să se comporte în halul ăsta. Am cerut un interpret. Acum, am țipat eu la ei. Aceasta l-a înfuriat rău de tot pe unul dintre gardieni, care s-a răstit și mai dihai la mine, roșu de mânie, apoi a ieșit, a trântit ușa și a încuiat-o. Din nou, am fost speriată.

Un pic seamănă cu Iranul.

Acolo luptam cu sistemul și aici lupt cu sistemul. M-au luat pentru interogatoriu, era și un interpret. Vorbea limba engleză, iar eu nu știam prea bine limba engleză atunci. L-am întrebat: De ce sunt eu aici? Cât timp mă vor ține?. La toate întrebările mele mi se răspundea cu Nu știm. Insistam că nu sunt ilegală, iar ei o țineau pe a lor că sunt, căci nu am pașaport. Mi-era teamă că mă vor deporta înapoi în Iran.

Ai fost închisă în arest la aeroport timp de două nopţi.

Bare de metal, uşi de fier, mizerie. Am cerut nişte cearşafuri. A trebuit să dau cu pumnii în uşă de multe ori până să mă audă cineva. Într-un final a venit un grănicier cu un cearşaf şi mi-a spus în engleză: De-acum suntem prieteni. Eu ţi-am dat cearşaful, tu ce îmi dai? În clipa aia am crezut că vrea să mă violeze. Acum ştiu că aşa ceva nu ar fi fost posibil. De dimineaţă, mi-a scăzut foarte tare tensiunea. Aşa reacţionez eu la stres. În plus, o zi întreagă nu primisem nimic de mâncare sau de băut. A început să mi se învârtească totul în cap, am căzut pe jos, nici nu am mai avut putere să ţip. Am ridicat doar o mână în sus şi din fericire unul dintre funcţionari a observat. M-au dus la o soră medicală unde mi s-a făcut o injecţie.

Următoarea ta oprire: Lesznowola.

Traducătorul mi-a spus: Acuma te vei duce la un centru foarte plăcut, aflat într-o pădure, cu bibliotecă, acolo te vei odihni şi te vei pregăti pentru revenirea la societate, pentru traiul în oraş. Dar Lesznowola nu a fost decât următorul coşmar. Mizerie, mâncare de foarte proastă calitate, strajnici furioşi care arătau mereu că ei deţin puterea şi că trebuie să ne fie frică de ei.

Dar bibliotecă era?

Era, dar toate cărţile erau fie în poloneză, fie în rusă. Nu aveam nimic de făcut în afară de curăţenia obligatorie din fiecare zi. Stăteam în cameră şi ascultam cum alte prizoniere se ceartă. Mi-era rău, dar personalul n-a reuşit să descopere ce problemă aveam. Nu aveam acces la apă îmbuteliată, hârtie igienică sau produse de curăţat. Când ceream aceste produse, mi se răspundea: Nu avem aşa ceva, suntem o ţară săracă. Un prieten din Anglia mi-a trimis până la urmă hârtie igienică şi ceva fructe uscate, pentru că am avut probleme cu stomacul din cauza mâncării din centru. În fiecare zi la ora 6 dimineaţa, un strajnic intra la noi în cameră ca să ne numere, la fel făceau şi seara. De trei ori pe zi, trebuia să coborâm la bucătărie la masă, asta era obligatoriu chiar dacă erai bolnav sau nu vroiai să mergi. Trebuia mereu să stăm în rând ca să fim număraţi. Dacă vreun copil nu avea răbdare să stea în rând, ci alerga, imediat se luau de el. De asemenea numărau tacâmurile la începutul şi la sfârşitul meselor şi dacă ceva lipsea, sau dacă făceau greşeli la numărat, nimeni nu putea părăsi sala de mese. Dacă toate tacâmurile erau la locul lor, atunci ieşeam în şir indian, cu un strajnic la început şi unul la sfârşit. La etaj, aveam doar vase de plastic. Directoarea centrului le număra şi pe astea în fiecare zi şi dacă lipsea ceva, imediat striga: Lipseşte o ceaşcă!

Comunicai în vreun fel cu gardienii?

Unii erau mai prietenoşi, vorbeau puţin engleză, alţii tăceau sau preferau să urle. Pe şeful centrului mereu îl salutam dau nu îmi răspundea niciodată. Era un antipatic. O dată, când nişte copii au distrus o minge de ping pong, s-a luat de ei şi ca pedeapsă nu am putut să facem cumpărături timp de două săptămâni.

Vă lăsau să mergeţi la cumpărături?

Nu, dar în fiecare săptămână venea la noi o femeie care făcea o listă cu ce vrem, lua bani de la noi şi apoi revenea cu cumpărăturile făcute. La aer aveam voie să ieşim de două ori pe zi, o oră înainte de prânz şi o oră seara. Dacă cineva se apropia de poartă, începeau să ţipe, chiar dacă totul era încuiat. O dată, era ultima zi de vară, eram la aer. Într-una dintre clădiri strajnicii făceau petrecere, băuseră, se amuzau. Eu stăteam undeva alături, vorbeam cu un funcţionar. Câteva femei din centru, solicitante de azil, stăteu pe jos. Psihologul de la serviciul de grănicieri a început atunci să evalueze acele femei: Asta valorează 10 zloţi, asta 20, asta 50.

Cum de ai înţeles ce spunea?

De la un strajnic care şedea cu noi. Colega mea din Iran l-a întrebat ce vorbesc petrecăreţii, iar el a răspuns: Mai bine plecaţi, ei beau şi calculează preţurile femeilor. N-am putut să povestesc asta în timpul procesului, căci l-ar fi putut pedepsi pe cel care ne-a tradus.

Două luni ai stat la Lesznowola. Putea fi şi mai rău. Femeia de care povesteşti a stat un an.

Situaţia ei era mai complicată, pentru că ea nu era azilant politic, fugea pur şi simplu de familie. Pe mine familia m-a susţinut, mi-au trimis bani, ea nu avea nici cu ce să-şi cumpere de mâncare. În fiecare zi spera că va fi eliberată. După ce a ieşit a găsit o cameră pe care o împărţea cu trei fete poloneze. Refugiaţii primesc de la stat 750 de zloţi pe lună din care ea trebuia să supravieţuiască. Iar colocatarele ei i-au furat banii.

După părerea ta, cum de sunt diferenţe aşa de mari între Olanda şi Polonia, sunt alţii oamenii, e altul sistemul?

Olandezii au de mult timp experienţă cu refugiaţii. Aici asta e o noutate. Anul trecut am participat la un proiect care se cheama Biblioteca Vie în care străinii îşi povestesc istoriile personale în şcoli. Într-una din şcoli o elevă a leşinat când a văzut o persoană de culoare. Poate că mai e ceva, că în ţările reci oamenii sunt mai reci? Polonezii nu sunt fericiţi, nu sunt deschişi, se gândesc doar la ei înşişi. Desigur că nu e vorba de toţi, dar majoritatea. Uneori un bună ziua, un zâmbet ar putea schimba ceva. Se întâmplă ca oamenii să nu îmi răspundă când îi salut. Sau, dacă vorbesc, engleză să îmi răspundă într-o manieră agresivă: Vorbeşte în poloneză, aici suntem în Polonia!  Când încerc să vorbesc poloneză, se comportă bine.

Cum îţi merge cu învăţatul limbii?

Cu cât învăţ mai mult, cu atât înţeleg mai puţin. Gramatica este foarte grea, trebuie să ma chinui la fiecare propoziţie. Poate că nu îmi merge şi din cauză că nu am ales această ţară şi mi-ar plăcea să învăţ o limbă mai utilă.

După doi ani de trăit aici, nu ţi-ai mai îmbunătăţit opinia despre Polonia?

La început am fost foarte supărată şi nu îmi plăcea deloc aici. Dar apoi am început să fac câte ceva, m-am mai obişuit, mi-am făcut câţiva prieteni, ceea ce nu e chiar uşor aici, oamenii nu intră pur şi simplu în vorbă cu tine. Dar am nişte prieteni minunaţi. În acelaşi timp, am şi probleme. Fiind într-un spital mare din Varşovia, nu am reuşit să găsesc un doctor care să vorbească engleză. Am fost nevoită să mă întorc cu traducător. Mereu trebuie să rog pe cineva să vină cu mine la doctor. O mare problemă sunt vizitele la specialist, pentru care se aşteaptă cu lunile. Dar ştiu că asta e o problemă cu care se confruntă şi polonezii. Mulţi oamenii aici au probleme cu vecinii. Fac zgomot chiar şi la miezul nopţii, fug pe scara blocului. Polonezii nu se plâng. Doar eu ies şi le spun, este ora 4 noaptea, vă rog să faceţi linişte. Mi se răspunde că da, bine, dar la spate aud o înjurătură. Anul trecut, am avut o situaţie că în fiecare noapte cineva suna la mine la domofon şi apoi nu zicea nimic. Am mers la poliţie şi acolo mi s-a spus că mi se întâmplă asta di cauză că sunt străină.

Cu ce te-ai ocupat în aceşti doi ani?

M-am străduit să nu pierd timpul, să fac ceva bun sau să câştig bani. Am dat lecţii de persană, la început pe gratis, apoi în schimbul lecţiilor de poloneză. Am luat parte la câteva proiecte ale unor ONG-uri. Particip la conferinţe, cursuri, vorbesc despre Iran şi despre situaţia migranţilor din Polonia.

Să spunem că după doi ani ai primit statut de refugiat. Asta face diferenţa.

Da, în Polonia doar 5 la sută dintre solicitanţii de azil primesc răspuns pozitiv.

Şi a schimbat asta ceva în viaţa ta?

Acum pot să călătoresc liber în străinătate. Doar atât. În curând mă voi întâlni cu famila mea, dar bineînţeles nu în Iran. M-am văzut deja cu prietenii din Olanda. Trăind aici, aproape că am uitat ce bine se pot uneori purta oamenii. Acolo mi se zâmbeşte, sunt respectată, sunt ajutată. Dacă întreb unde este o adresă, se asigură că am înţeles bine, o dată o femeie chiar m-a condus până la magazinul pe care îl căutam. Am fost așa de fericită din cauza asta. Prietenii mei de acolo se miră că spun tot timpul mulţumesc.

De ce nu te muţi acolo?

Mă pot muta în altă ţară dacă mă căsătoresc cu cineva de acolo sau dacă primesc un job cu contract full time, ceea ce nu e uşor. Fără aceste condiţii, la fiecare trei luni trebuie să raportez că sunt aici în Polonia.

Poate ai mai câştigat ceva odată cu azilul, un sentiment de siguranţă.

Da, dar viaţa mea este încă nesigură. Aici nu am şanse să găsesc un job normal. Mi s-a propus până acum numai job la kebab. Peste jumătate de an nu voi mai avea dreptul la susţinere financiară de la stat. Nu ştiu ce voi face atunci.

Dar ce ţi-ar plăcea să faci?

Aş vrea să lucrez cu străinii, am experienţă cu asta. Sau aş putea face muncă de birou. Sau să gătesc, dar nu kebab.

Pot să confirm că găteşti excelent.

Bucătăria iraniană este într-adevăr gustoasă. Uneori gătesc pentru prieteni, am luat parte chiar şi la nişte cursuri de gătit, am lucrat ocazional la restaurante, dar m-au plătit extrem de puţin. Mi-ar plăcea să deschid un mic restaurant iranian în Polonia, dar cum?

Crezi că te vei întoarce vreodată în Iran?

Cândva…Mi-aş dori să locuiesc din nou cu familia mea. Mi-e dor de unele locuri din Teheran. Este o ţară plăcută, cu vreme frumoasă, cu oameni plăcuţi. Dar deocamdată nu e posibil să mă întorc acolo. Trebuie să aştept. Cel mai important lucru pe care l-am învăţat în Polonia e cum să am răbdare.

Îşi pare rău că te-ai expus la exil şi despărţire de familie?

Nu. Dacă acum aş fi din nou în Iran, aş face acelaşi lucru. Traducere din poloneză: Claudia Ciobanu şi Teodor Ajder Textul original a fost publicat în Wysokie Obcasy, supliment al Gazeta Wyborcza şi poate fi citit aici. Le mulţumim lui Şirin şi Robert pentru permisiunea de a traduce şi publica acest interviu în limba română.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s