Să dărâmăm zidul european!

Activists-Are-Trying-To-Topple-The-European-Wall-15

Oaspetele Mămăligii de Varșovia: Dawid Krawczyk*

Textul original a fost publicat în Krytyka Polityczna

în românește de Claudia Ciobanu (cu ajutor de la Teodor Ajder)

Foto: Zentrum für Politische Schönheit (via Krytyka Polityczna)

Berlin: se sărbătorește aniversarea căderii zidului din Berlin.

Granița bulgaro-turcă: o sută de activiști încearcă să dărăme zidul european.

Trec de muzeul Pergamon, o iau pe Dorotheenstraße şi încep să caut Teatrul Maxim Gorki. – Nu ştii unde e Teatrul Gorki? – aud în spatele meu. E o femeie de vârsta mijlocie, cu un rucsac într-o mână şi o foarfecă mare de tăiat metalul în cealaltă. Sigur ar prefera să mă întrebe dacă nu cumva mă duc la graniţa dintre UE şi Turcia să tai un gard acolo, dar e timidă. Găsim împreună teatrul.

Unde sunt crucile?

Pe scările teatrului se află deja un grup destul de numeros, toţi cu instrumente asemănătoare cu foarfeca noii mele prietene. Operaţiunea căreia ne vom alătura în curând a început acum o săptămână, lângă un monument din apropierea Reichstagului.

Artiştii din grupul german Centrul pentru Frumuseţe Politică (Zentrum für Politische Schönheit, ZSP), purtând geci auto-reflectorizante au apărut atunci în miez de zi cu un camion lângă Crucile Albe, un monument pe malul râului Spree, ce comemorează victimele evadărilor din Germania de Est în cea de Vest. Activiştii au scos din suporturile lor de metal cele şapte cruci, pe care sunt incrustate numele victimelor, încărcându-le într-un camion şi părăsind locul. Nimeni nu a reacţionat. În acea perioada, oraşul se pregătea pentru aniversarea a 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Trecătorii au crezut că acele cruci erau luate pentru a fi renovate.

Luni, pe 5 noiembrie, au fost găsite o parte din aceste cruci. Artiştii germani le-au dus la tabăra de refugiaţi din pădurea marocană Gourougou. Unii dintre acești refugiaţi sunt acolo de mai bine de doi ani. Din când în când, fac câte o escapadă până la Melilla, graniţa enclavei spaniole din Maroc, aflată la zeci de kilometri spre nord de tabăra lor. Riscându-şi vieţile, încearcă să treacă peste zidul care constituie graniţa dintre Maroc şi Uniunea Europeană. Aproape nici unul nu reuşeşte să-l sară. Sau cad ei singuri de pe îngrăditură, sau sunt sunt traşi înapoi de către poliţie. Dacă ar putea să treacă în Spania, ar putea cere acolo azil politic.

Celelalte cruci au fost duse la graniţa dintre Bulgaria şi Turcia, unde au loc tragedii similare.

– În Europa de azi, nu mai sunt împuşcaţi cei care vor să plece din ţările lor, însă niciodată nu au mai murit atât de mulţi oameni la graniţele externe ale UE ca în ultimii ani. Acolo, la acele graniţe, se află zidurile de azi şi acolo cad victimele de azi. – exclamă Philipp Ruch, liderul ZPS. Activiştii promit Prima Cădere a Zidului European. Vor încerca efectiv să dărâme fizic zidul dintre UE şi Turcia. Ministrul de Interne, Frank Henkel a criticat dur acțiunea clasificându-o drept „culmea nerușinării.” În timp ce Departamentul pentru lupta împotriva terorismului și extremismului al poliției germane inițiază o anchetă în legătură cu furtul crucilor, activiștii inițiază un proiect de colectare de fonduri cu scopul declarat de a dărâma Zidul European. Activiştii fac public și un film unde explică motivaţia pentru acţiunea lor.

– Trăim foarte aproape de o izolare militaristă a Europei – declamă o voce aspră în vreme ce pe ecran sunt proiectate imagini cu cadavrele emigranților pe o plajă, aduse la mal de valurile Mediteranei. Imaginile imigranţilor morţi sunt apoi înlocuite de imagini de arhivă de acum un sfert de secol – politicieni din Germania de Est şi de Vest, cu zâmbete pe faţă, taie împreună zidul ghimpat care constituie graniţa dintre Est şi Vest.

– Trebuie să continuăm această moştenire, – spune vocea din film. – Nu ne trebuie decât instrumentele potrivite cu care să tăiem sârma ghimpată şi o mulţime de oameni. Donaţi ca să ne ajutaţi să putem să mergem să distrugem gardul de la frontieră.

În doar jumătate de zi au fost strânși banii necesari pentru închirierea unui autocar. În ziua de dinaintea plecării, sunt destui bani pentru finanţarea călătoriei, pentru mâncare şi cazare pentru cei o sută de oameni care se vor deplasa spre graniţa UE.

În faţa teatrului Gorki, suntem câteva sute de inși. Apare poliția. Suntem invitați înăuntru. Avocatul teatrului și direcția rămân afară și discută cu funcționarii poliției federale.

– Atenție, la unu începe spectacolul, în care toți cei prezenți vor juca un rol important. Probabil se va încheia marți seara. Tocmai am primit acordul să jucăm piesa noastră așa cum a fost planificat de la bun început, în toate țările din Germania până la graniță, în Bulgaria. Cu toate acestea, nu putem încărca acum recuzită noastră în autocare. Vor fi aduse mai târziu, când vom fi deja pe autostradă. Lăsați totul aici. – anunță Philipp lăsând pe podeaua sălii utilajul de tăiat garduri armate.

Plecăm în jumătate de oră. Un elicopter ne supraveghează de sus. Ne va urmări până în momentul în care vom părăsi Berlinul.

– Mergi acolo. Arătați că arta angajată politic nu poate fi atât de ușor criminalizată. Mergeți și distrugeți acest zid – ne vorbește prin intermediul unui microfon Șermin Langhoff, directorul adjunct al teatrului Gorki și producătoare de numeroase spectacole în colaborare cu imigranții din Berlin. Apoi, pe scena improvizată urcă Hassan, un refugiat din Siria, și spune cum a trecut granița turco-bulgară agățat de caroseria unui vehicul.

Poliția ne percheziționează bagajele, și urcăm în autobuz.

– Au cam forțat nota cu covorul roșu, pe care am mers spre autobuz. Îmi venea să urc pe scenă și să-i iau microfonul lui Langhoff când ne-a făcut eroi și că vom păși pe aceeași cale pe care a pășit și Hasan. Stăm așezați în fotolii comode, într-un autobuz confortabil, iar el aproape a murit sub roțile unui camion. O fi ăsta un spectacol dar ar fi bine să nu exagerăm așa – cineva cu doar câteva rânduri în fața mea critica iritat scenografia evenimentului.

Un grup de huligani periculoşi

Mai nimic nu se întâmplă din ziua plecării până a doua zi dimineaţă. Vorbim despre politică şi despre starea deplorabilă a politicilor europene de migraţie. Autobuzul seamănă mult mai mult cu un seminar academic decât cu o gaşcă de bătăuşi înarmaţi cu bâte de baseball, pe care una dintre participante se temea că i-ar putea găsi aici. Călătoriile în spaţiul Schengen, fără controale la graniţă, sunt comode dar plictisitoare.

– Daţi-vă jos din autocare, o să aveţi de aşteptat, – ne spune grănicerul sârb de la punctul de trecere a frontierei Horgoš. Aşa că ne punem pe aşteptat. Trec două ore. Noroc că este o bucată de verdeaţă undeva în apropiere. După o noapte de dormit în autocar, cu toţii vrem să ne întindem un pic picioarele. Tim din Magdeburg chiar pune nişte muzică pe jucarul lui portabil.

Grănicerul sârb însă se întoarce către noi, vorbind și mai succint, şi mai enervat decât prima dată.- A cui e muzica asta? Opriţi-o imediat! – Tim vine fuga din toaleta și dă sonorul mai încet. Dacă întârzia un pic, grănicierul poate că i-ar fi călcat aparatul în picioare.

– La toate punctele de trecere a graniţei UE, autorităţile au numerele voastre de înmatriculare. Poliţia germană ne-a averizat că sunteţi un grup de huligani periculoşi şi că trebuie să fim cu ochii pe voi. Nu avem de gând să vă lăsăm să creaţi nici un fel de probleme în ţara noastră aşa că vă vom escorta până la graniţa cu Bulgaria. Nu aveţi voie să părăsiţi autostrada şi nici să faceţi opriri fără a cere întâi permisiune de la maşina de poliţie care se va afla în faţa voastră. Înţeles? – Ajungem la graniţa bulgărească seara.

50 de euro sau doi ani de pușcărie

– Herzlich Willkommen in Bulgarien, – ne întâmpină zâmbind și vorbind nemțește un oficial de la ministerul de interne bulgar la punctul de trecere al frontierei de la Kalotina. În spatele lui sunt doi tipi cu geci uzate de piele. Probabil că cei doi nu zâmbesc niciodată – probabil că sunt de la serviciile speciale bulgăreşti. Omul de la minister, însă, poartă un costum din trei piese şi o cămaşă albă imaculată. Are gulere largi şi butoni în stilul anilor ’70, de parcă ar fi gata de nuntă.

În câteva propoziţii elegante, oficialul ne asigură de excelentele relaţii diplomatice dintre Germania şi Bulgaria, iar apoi rapid începe să ne explice ce fel de pedepse putem încasa dacă întreprindem activităţi ilegale în zona de frontieră. Ca să fie sigur că nu greşeşte, citeşte de pe o foaie de hârtie. Ne asigură că nu ne suspectează deloc de aşa ceva, că lui îi părem a fi un grup de tineri foarte simpatici.

Apoi continuă, – Toate demonstraţiile cu scop politic de pe teritoriul Republicii Bulgaria trebuie aprobate de către autorităţile competente. Orice demonstraţii politice sunt interzise în zona aflată la 30 de km de graniţe. Civililor le este interzis să se apropie la 300 de metri de graniţa oficială de stat. Pentru încălcarea oricăror dintre cele de mai sus, se încasează o amendă de 50 de euro sau se merge la puşcărie pentru până la doi ani. Aceleaşi pedepse sunt valabile şi pentru trecerea ilegală a graniţei.

– Dar dacă cineva ar strica gardul de la graniţă? – întreabă cineva din partea din faţă a autobuzului. – Eu nu cred că vreunuia dintre voi îi trece prin cap aşa ceva, – spune zâmbind omul în costum, – dar dacă totuși vreți să știți, atunci pedeapsa este de 50 de euro sau până la doi ani de închisoare.

Mai apoi tipul de la minister se simte obligat să sublinieze faptul că el nu este un politician, ci un simplu funcționar și că ne aduce toate astea la cunoștință pentru că își face griji despre bunăstarea noastră de când a aflat că vrem să vizităm Bulgaria. – Ich bin kein Politiker – repetă el de mai multe ori în germană.

Deci, orice am face ne aşteaptă fie o amendă de 50 de euro fie până la doi ani de puşcărie. Cel puţin e uşor de ţinut minte.

Ne dăm jos toate lucrurile din autocare. Mai multe personae verifică fiecare geantă. Sunt prezenţi poliţiştii de frontieră, poliţia, serviciile de securitate, toţi sub supravegherea tipului de la ministerul de interne. El urmăreşte toată procedura foarte atent, împărțind mult mai puține zâmbete vameșilor decât nouă.

Se apropie de noi un vameș. Când îşi dă seama că se află la faţa locului o delegaţie din capitală, se întoarce rapid la postul lui şi apoi revine purtând o şapcă, o cămaşă încheiată la gât şi cravată. Îmi spune să-mi deschid geanta, să scot tot ce am prin buzunare, să mă descalţ, să-mi scot cureaua. Îmi desface stiloul şi scoate cerneala din el. Habar nu am dacă face toate astea ca să ne ţină acolo cât mai mult timp posibil sau din cauză că i-e frică de tipul de la minister. Stăm patru ore la graniţă.

– Vă vom escorta până la hotel, – spune omul de la minister calm şi ne face cu mâna semn de rămas bun. – Aşa e cel mai sigur şi pentru voi şi pentru noi.

– Gunoaie, ţigani şi criminali –

E 3 noaptea. Facem un scurt popas la o staţie de benzină undeva prin centrul Bulgariei. Ruben, unul dintre fotografii din echipa ZPS, stă la uşa autocarului cu un coş roşu şi ne cere să ne scoatem bateriile din telefoane şi să depozităm aparatele acolo. Până acum toţi ne-am folosit telefoanele să ne conectăm la net pe tot felul de reţele nesigure, încercând să localizăm prin GPS unde suntem. Trebuie să renunțăm la telefoane ca să nu ne dăm în vileag locaţia.

Fără telefoane, dar însoţiţi de câteva maşini pline de poliţişti bulgari, aflăm că vom încerca să tăiem graniţa europeană la câţiva kilometri de satul Goleam Dervent.

Nu avem voie să facem această informaţie publică, deoarece ştim din presa bulgară că nu numai poliţia bulgară va încerca să ne oprească ci şi grupuri de naţionaliştii. Aceştia au declarat că ne vor găsi şi nu ne vor da voie să lăsăm „gunoaie”, „ţigani” şi „criminali” să intre în Bulgaria. Până la urmă n-au reuşit să ne găsească aşa că toată mobilizarea lor s-a redus la crearea unei pagini pe Facebook.

Ne întoarcem în autocare. Am plecat de la Teatrul Maxim Gorki în urmă cu 40 de ore. Mă aşez la locul meu şi abia acum realizez cât suntem de puturoși. Cu toalete stricată, fără duş, cu haine transpirate, plutim într-un miros de bere sârbească Jelen şi resturi de mâncare de proastă calitate de la staţiile de benzină de pe drum. Duhnim a vagabonzi.

– Dacă vă bagă la puşcărie, sunaţi avocaţii –

Dimineaţă, ne dăm jos din autocare lângă hotelul Diana Palace din oraşelul Iambol. Suntem la 50 de kilometri de graniţa cu Turcia. Poliţia şi mass-media bulgăreşti ne aşteaptă. Dar naţionaliştii nu sunt prezenți. Mai avem timp pentru un mic dejun grăbit şi un ultim briefing înainte să ne apropiem de graniţă.

– Trebuie să ştiţi că aţi provocat o întreagă isterie în Bulgaria, – spune avocatul care ne însoţeste pentru eventualitatea vreunui arest. – Acum doua zile a fost numit un nou guvern bulgar. Ministrul de interne Veselin Vuchkov de două zile aleargă pe la toate televiziunile şi strigă că nimeni nu va fi lăsat să încalce graniţele UE. Dacă cumva reuşiţi azi să atingeţi graniţa, cred că Vuchkov va avea cel mai scurt termen ca ministru din istorie.

Totuşi avocatul nu uită să adauge ce am auzit deja la graniţa Kalotina. Începând cu 30 de km de graniţă putem fi verificaţi şi dacă ne apropiem la 300 de metri putem fi arestaţi.

– Ce povesteşte Vuchkov prin media sună destul de rău. E o aşa atmosferă în Bulgaria la ora actuală că aţi putea fi arestaţi chiar sub acuzaţii de terorism, aşa că aveţi grijă.- ne mai spune avocatul.

– Orice s-ar întâmpla în următoarele două ore, nu uitaţi două lucruri – nu folosiţi violenţă împotriva nimănui şi cu siguranţă nu împotriva poliţiei şi nu plecăm de aici până când toată lumea poate pleca. Dacă cineva este arestat, vom sta aici până când acea persoană este eliberată. Şi dacă cumva sunteţi arestaţi, atunci nu staţi de vorbă cu nimeni, doar sunaţi avocatul. Veţi primi doar câteva ore de detenţie după care veţi fi eliberaţi…- sunt ultimele sfaturi ale lui Stefan de la ZPS.

Stefan ne dictează apoi numerele de telefon ale avocaţilor pe care ni le scriem pe braţe cu carioci permanente. Un telefon sau un carneţel sunt uşor de pierdut dar un număr de telefon scris direct pe piele se pierde mai greu. Acum ştim ce avem de făcut în caz de arest. Încă nu ştim precis ce vom face la graniţă însă…

– Avem aproape zece ore de întârziere. Poliţia ne urmăreşte de la graniţa cu Serbia. De două zile mă chinui să induc în eroare presa bulgăreasca ca să evităm întâlnirile nedorite cu fasciștii locali. Aproape nimic din ce am planificat la început nu mai este valabil. Nu are sens să discutăm acum ce vom face la graniţă pentru că habar nu avem care va fi situaţia acolo. Haideţi să ne pornim, gata, vom vedea la faţa locului. – ne îndeamnă Phillipp.

La 30 de kilometri de destinaţia noastră finală, graniţa, ne oprim câteva secunde în faţa unui semn care marchează Zona de graniţă. În câteva secunde am acoperit semnul cu autocolante cu Nici un om nu este ilegal. Poliţiştii şi jurnaliştii se dau jos din maşinile cu care ne-au urmărit. Abia acum văd ce coloană lungă de maşini era în spatele nostru – cam 20 la număr şi fiecare rută de acces e păzită atât de camere video cât şi de poliţie.

În zona de graniţă nu se vede nici o clădire, doar kilometri de câmpuri goale. E mediul perfect în care poliţia de frontieră poate observa orice imigrant sau refugiat care încearcă să treacă hotarul dinspre Turcia. Pe aici nu se poate trece.

Ne dăm jos din autocare. Câteva zeci dintre noi îşi iau fierăstraiele circulare şi secatoarele pe care am reuşit totuşi să le ținem ascunse de ochii vameșilor. Ne lăsăm telefoanele în urmă. Jurnaliştii îşi scriu repede PRESS  pe geci şi unul dintre activişti se îmbracă cu un costum de crocodil pe care l-a cărat cu el tot drumul. „Doar n-au să aresteze un crocodil!”, face el haz.

„Die Mauer Muss Weg!”

La 20 de km de aici, în sala de concerte Schiller Theater din Berlin se pregăteşte începerea ceremoniei de aniversare a 25 de ani de la căderea zidului Berlinului. În vreme ce Gorbaciov, Wałęsa, Schulz, Merkel şi alte sute de oficiali se pregătesc să facă pozele aferente evenimentului, noi ne apropiem de sârma ghimpată și ruginită de la graniţă.

Acum un sfert de secol, acest gard ruginit arăta mult mai serios – era Cortina de fier.

Comitetul nostru de primire e mai puţin impresionant decât cel de la Schiller Theatre, în schimb e mortal de serios. Bufoneria s-a încheiat la punctul de trecere al frontierei de la Kalotina.

Stefan începe negocierile. Poartă pentru acest ulim act al călătoriei noastre un tricou albastru, pe care e brodat cu litere albe DDR. Are fața mânjită de cărbune ca toți artiștii Centrului de frumusețe politică. Ține în mână o foarfecă de tăiat metalul. Se apropie de un poliţist de frontieră și îi zice, „Intenţiile noastre sunt complet pacifiste. Vă promitem că nimeni nu va fi rănit. Toţi aceşti oameni pe care îi vedeţi, au călătorit zeci de ore cu autocarele să-şi vadă zidul lor, graniţa lor. Vrem să trecem mai departe, să ajungem la graniţa cu Turcia.”

Poliţistul răspunde calm, „Nici aici şi nici la punctul de trecere al frontierei nu aveţi voie să organizaţi demonstraţii.”

„Înainte de căderea Cortinei de fier foarte mulţi oameni şi-au pierdut viaţa chiar în acest loc. Ştiţi asta foarte bine. Vroiau doar să treacă dintr-o parte într-alta. Acum vedem că se întâmplă exact acelaşi lucru, doar că la câteva sute de metri mai încolo, unde se află noul hotar. Şi asta ştiţi, poate chiar mai bine. Vrem să trecem mai departe şi avem acest drept în calitatea noastră de cetăţeni ai Uniunii Europene. Aceasta e graniţa noastră!” le mai spune Stefan.

Din nou ni se spune că civilii nu au voie la 300 de metri de graniţă. În prezent noi ne aflăm la un kilometru distanţă aşa că mergem înainte. Poliţiştii ne lasă să trecem dar ne spun că ne vom reîntâlni în curând.

Daniel se uită la mulţime, ridică mâna în sus ţi scandează: „Die Mauer Muss Weg!” În curând toţi strigăm acelaşi lucru. Ştim aceste cuvinte foarte bine, chiar dacă nu eram pe străzi în Germania în 1989. La câteva sute de metri distanţă se vede un alt comitet de primire, o unitate preventivă a poliţiei. Rămânem cu mâinile şi foarfecile în sus, doar strigăm cuvinte noi: „Fără graniţe! Fără naţiuni! Fără deportări!”

Nu puteţi să mergeţi până acolo!

„Nu veţi vedea gardul. Nu vă pot lăsa să treceţi. Graniţa cu Turcia nu are nimic de-a face cu Zidul Berlinului” ne declară Zachary Penov, şeful poliţiei de frontieră bulgare. Fața sa nu trădează nici o emoție. Stă în după o bandă poliţienească alb-roşie. Iar în spatele lui, poliţişti înarmaţi cu puşti, căşti şi scuturi coboară dintr-o camionetă. De partea noastră avem doar o ambulanţă.

– Haideţi să vă întreb ceva, – Stefan, negociatorul nostru. – Eu îmi vor ridica mâinile în sus, voi lăsa foarfeca jos şi voi începe să merg liniştit înspre graniţă. Mă veţi lua la bătaie?

– N-are cum să fie totul pacific de vreme ce voi veţi încălca legea. – ne răspunde Panov.

– Dar ce vă întreb eu, este dacă ne apropiem de voi lipsiţi de apărare, vom fi luaţi la bătaie.

– V-am spus deja că nu puteţi trece.

– Dar putem încerca?

– Doar nu eşti un tip prost. Înţelegi foarte bine că nu ar trebui să faceţi asta.

– Haideți să încercăm altceva atunci. Eu voi tăia doar banda alb-roșie, știți, ca un fel de gest simbolic, iar noi între timp continuăm să stăm de vorbă.

– Nu.

Ne îndepărtăm la câţiva metri de banda poliţiei. Nu avem prea multe opţiuni. Un elicopter al poliţiei survolează deasupra capetelor noastre cu un mesaj clar. – Puteţi merge la un alt punct de trecere al frontierei, dar noi vă vom urmări până acolo. – Se ia decizia să încercăm să trecem de linia poliţiei aşa cum a spus Stefan. Fără foarfece, fără fierăstrăie, cu mâinile goale.

– Spuneți tare! Spuneți răspicat! Refugiaţii sunt bineveniţi aici! – scandează grupul nostru în vreme ce ne apropiem de cordonul polițienesc. Sunt mai mult nişte cânturi decât strigăte, căci vorbele noastre sunt lipsite de orice agresivitate. Poliţia ne aşteaptă poziţionată în două rânduri. Dar nu are loc nici un fel de confruntare. O parte dintre noi pur si simplu intră liniștit în cordonul poliţiei. Continuă să cânte. Rămân o vreme prinşi în această stranie îmbrăţişare cu funcționarii forțelor de ordine.

M-am trezit exact între manifestanţi şi poliţie. Până la urmă, linia poliţiei înaintează rapid câţiva metri, împingându-ne mai departe, în zona unde „cetățenii UE au voie să facă…” conform poliției. Cineva a primit un scut în cap. Altcuiva i-a fost ruptă legitimația de jurnalist și călcată de bocancii polițiștilor. Până la urmă, nimic grav nu se întâmplă, nimeni nu este rănit, nici chiar zgâriat. Nici pe crocodil nu l-au arestat. Încăierări din astea cu poliția au loc în UE lunar cu sutele. În doar câteva clipe situaţia este calmă din nou.

– Oare ăsta este într-adevăr rolul pe care doriți să-l jucați în spectacolul nostru? Să ne îmbrânciți cu scuturile? Acesta e mesajul pe care doriți să-l transmiteți europenilor? – mai aruncă o ultimă replică Stefan. Penov se retrage spre hotar, comentând doar că ar trebui să avem mai mult respect pentru poliție. Poliția primește întăriri. Noi ne întoarcem în tăcere la autocare.

Acum ştim sigur că azi nu vom dărâma zidul Europei.

Lângă Poarta Brandenburg din Berlin tocmai are loc momentul culminant al aniversării căderii Zidului Berlinului. Orchestra interpretează Oda Bucuriei. Baloane albe amplasate pe toată lungimea fostei granițe care a separat odată Berlinul de Est de cel de Vest, își iau zborul spre cer. Germania sărbătorește 25 de ani de libertate.

Poliţia ne aşteaptă la autobuze. Vom fi escortaţi până la graniţa cu Grecia.

În Grecia suntem întâmpinați de o armată de polițiști. Suntem percheziționați amănunțit. Deși am decis anterior să nu intrăm în vorbă cu poliția, nu mă pot abține și-l întreb de ce au fost chemați atâțea ofițeri.

Am primit două versiuni operative, sau că sunteți artiști sau teroriști. Iar voi sunteți niște hipioți. – mi-a răspuns el aruncându-mi geanta descheiată.

Dacă întrebai pe cei mai mulţi dintre noi de ce am participat la acţiune, răspunsul ar fi fost, pentru că această graniţă a Europei pur şi simplu nu ar trebui să existe. Este cauza şi consecinţa faptului că mii de oameni mor încercând să o treacă şi că alte sute de mii sunt exploataţi şi tot mor până la urmă, chiar dacă nu atât de spectaculos și nu aflăm de ei niciodată.

Poţi să ceri un regim mai uman pentru refugiaţii care ajung în Europa. Dar oare este limita maximă a imaginaţiei noastre politice azi să cerem poliţiei spaniole sau italiene să fie mai puţin violentă, să lovească cu bâta mai puțin tare, sau să le cerem să nu-i mai trimită la moarte pe cei care vor să ajungă la plaja Lampedusei sau să sară zidul din Melilla? O sută de oameni au încercat altceva, au făcut un efort să îşi activeze dozele de naivitate, să lase la o parte paradoxurile discuţiilor de azi despre imigraţie şi să urmeze un scop mai ambiţios: darâmarea zidurilor Europei.

Și țineți minte, acținea noastră s-a numit Căderea întâi a zidului european! Vor urma și altele. – ne asigură Stefan, deja fără bluza albastră și urme de cărbune pe față.
*Dawid Krawczyk este jurnalist, editor si traducator si lucreaza la Opinia Zilnica, un serviciu al Krytyka Polityczna.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s