Despre romii noştri

Impresii despre filmul documentar “Toto şi surorile lui”

toto poza

Recunosc, m-am dus cu inima un pic strânsă la “Toto şi surorile lui” când a fost prezentat în octombrie la Warsaw Film Festival. Bine, ştiam că regizorul, Alexandru Nanău, a făcut treabă excelentă cu un alt documentar, “Lumea vazută de Ion B”. Celebra poveste a artistului în arta colajului găsit trăind pe străzile şi prin ghenele Bucureştiului şi care a ajuns mare succes de galerii.

Totuşi, m-am dus cu inima strânsă. Pentru că ştiam că este o poveste despre copii romi şi mi-era greu să-mi imaginez cum o astfel de poveste poate fi spusă bine, fără patetisme, fără clişee, just. Scepticismul meu s-a dovedit a fi, până la urmă, complet nejustificat.

Lui Nanău i-a reuşit, după părerea mea, foarte bine documentarul despre Toto şi surorile lui Andreea si Ana, cu toţii lăsaţi singuri şi de tată (dispărut fără urmă din vieţile lor) şi de mamă, care îşi execută sentinţa de şapte ani de puşcărie pentru trafic de heroină. Copiii trăiesc singuri în Ferentari, într-o singură cameră cu o singură canapea murdară, fără apă sau aragaz. Şi ar fi trecut ei peste toate astea, însă acea camera a lor devine în timp cuibul în care traficanţii şi consumatorii de heroină din Ferentari se întâlnesc ritualic, găzduiţi de unchii copiilor, ei înşişi dependenţi şi traficanţi. Ana, sora mai mare, în vârstă de 17 ani, este prinsă până la urmă în acest joc al drogurilor.

Însă cei mici – Toto, de vreo 10 ani şi Andreea de 14 – se salvează. În parte, datorită instinctelor de supravieţuire foarte puternice ale Andreei. De la bun început, ea evită cât mai mult să stea în casa în care se consumă droguri, dormind la amice. În timp, înţelegând că trebuie să aibă grijă şi de ea şi de cel mic, acceptă să se ducă să trăiască amândoi într-un cămin pentru copiii străzii. Un rol în “salvarea” celor doi (căci ei se vor salva, asta vă pot spune) joacă şi un club de activităţi pentru copiii din Ferentari, unde cei doi merg să înveţe să citească. Acolo ei găsesc sprijin, înţelegere şi dau de gustul unei vieţi “normale”. Toto chiar învaţă breakdance şi devine bun. Pentru mine, cele mai emoţionante scene din film sunt cele în care Toto dă de gustul acestui dans, descoperă ceva ce îi face bucurie şi plăcere, ceva la care este bun.

Mă opresc aici din a da mai multe detalii despre “acţiune”, deşi sunt convinsă că filmul este la fel de emoţionant indiferent dacă cel care-l vede ştie ce se va întâmpla sau nu.

Însă tot nu am spus încă de ce este aşa de bun filmul. Pentru că povestea copiilor (care e foarte reală, dar din punctul de vedere al dramatismului ar fi putut la fel de bine să fie o ficţiune) e doar o mică parte din ce dă valoare acestui film şi impresionează profund. Filmul e bun pentru că arată viaţa acestor copii romi şi săraci în toată complexitatea ei. Ne-ar putea, deci, ajuta să înţelegem cîte ceva despre vieţile romilor chinuiţi care trăiesc în România şi despre care fie nu vrem să ştim nimic, fie habar nu avem ce-am putea face să le îmbunătăţim soarta.

Sora mai mare, care ajunge şi ea consumatoare de heroină, nu e o persoană rea. Însă îi este greu fără mamă, iar în jurul ei toţi adulţii se droghează. În anumite momente parcă simţi că face asta pentru a păstra o legătura cu mama, pentru ca aceasta să găsească un mediu familiar la întoarcere. Şi poate se droghează şi pentru că habar nu are cum ar putea avea grijă de doi fraţi mai mici fără sprijin. Cei mici, la rândul lor, nu sunt doar îngeri şi victime, ci copii normali, uneori leneşi, uneori încăpăţânaţi, dar care până la urmă reuşesc să găsească o cale să supravieţuiască. Primesc şi sprijin din exterior, de la educatorii şi asistenţii sociali de la club şi de la camin.

Producătoarea filmului, Hanka Kastelicova de la HBO, care a fost prezentă la Varşovia, a explicat cum de Nanău a reusit să aibă acces la o poveste atât de personală, dintr-un unghi atât de intim. A spus, pe de o parte, că filmarea a durat doi ani, timp în care Nanău a petrecut enorm de mult timp cu protagoniştii. În al doilea rând, iniţiativa filmului a venit chiar din comunitatea romă, de la un activist (probabil Valeriu Nicolae, care este trecut la credite) care lucrează cu copiii romi şi vroia să le spuna povestea. Perspectiva atât de complexă şi intimă este posibilă pentru că această familie şi comunitate, ele insele ne deschid uşa şi ne poftesc înăuntru, permiţându-ne să vedem acest portret mai mult decât antropologic. Putem astfel să trecem dincolo de simplificările şi clişeele la care recurgem de obicei când ne gândim la romii de printre noi.

Interesant din punct de vedere cinematografic este şi faptul că o parte din cadrele incluse în film (mai ales în partea a doua) sunt filmate de Andreea, care la un moment dat a arătat interes pentru arta filmatului şi căreia i s-a dat un mic aparat de filmat. Rezultatul: scene foarte intime între ea şi Toto şi între ea şi Ana. Mai ales confruntarea finală dintre cele două surori este magistrală şi greu de imaginat cum ar fi putut fi filmată dacă acolo s-ar fi aflat cineva străin de cele două fete.

Producţia e încă foarte proaspătă, filmul abia e arătat în festivaluri din octombrie, dar deja a câştigat premii pentru cel mai bun documentar la Varşovia şi Zurich. În România încă nu a fost lansat, dar urmează. Filmul merita văzut de mulţi, atât în România cât şi în orice altă ţară din Europa unde trăiesc romi. Şi asta pentru că arată care este setul de probleme (sărăcie, marginalizare, criminalizare) cu care ei se confruntă, împreună cu cauzele clare ale acestor probleme – socio-economice, în nici un caz ţinând de vreo caracteristică a etniei, precum şi legate de slaba capacitate a statelor şi societăţilor să îmbunătăţeasca soarta acestor oameni. În general, majoritatea dintre noi avem o foarte slabă înţelegere a romilor care ne sunt conaţionali. Nu ştim, nu vrem să ştim. Deşi ar fi răspunderea noastră să ne pese şi să cooperam cu ei pentru a găsi soluţii să ne fie tuturor mai bine.

Filmul mai merită văzut şi pentru că ne aminteşte, celor care probabil am uitat, că unui copil rom de 10 ani îi place la fel de mult ca oricărui altul să danseze, să se bucure. Si că poate excela, în dans şi în orice altceva, dacă apucă să i se acorde un bob de atenţie.

Text: Claudia Ciobanu

Imagine din film: Festival Scope

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s