Țări cu ț mic și omenia

Mergând dinspre Polonia până mai în Japonia avem în minte o hartă de o singură culoare, spre un Est necartografiat (încă) de vreun interes anume, de vreo pasiune anume sau de civilizație. În acest spațiu nu ajungi decît dacă te aventurezi în vreun fel. Dar până și noi, cei care locuim în acest loc la modul temporar și accidental, resimțit ca atare de orice imigrant, din orice parte a lumii, r(e)acordăm bagajul acesta de imagini gri la stridența și vivacitatea acestui spațiu doar în măsura în care negativul ce ne precede se pliază pe provinciala idee a centrului Europei, și nu undeva pe lumea necivilizată, care totuși există, dar are culcuș puțin mai la est, pentru că pustia și necunoscutul sunt aproape tot timpul mai la est.

În felul acesta după ce am retrasat harta mentală a vestului din care facem (iarăși) parte și am întins-o până în Polonia, și după ce eviscerăm estul și de aici, și îl împingem în estul sălbatic, începem să ne acomodăm și să ne ajustăm impresiile, și mergem până acolo unde să trebuiască să recunoaștem că lucrurile stau mai bine ca acasă, și chiar să exagerăm conturul acestei nesperate bunăstari. De obicei abia acum suntem tentați să privim spre casă în termenii noului vocabular în care suntem rumuni, din jurul acestui nou cordon ombilical. Legați de două sau chiar trei țări, privim spre casă cu alți ochi, de obicei exagerat de critici, la toate zvâcnirile care par a avea tot mai puțin sau nici un sens. Nici nu e de mirare, din moment ce de obicei asanăm aproape toată experiența de zi cu zi din coconul de mătase al limbii engleze și trăim cu impresia că cei care ne înconjoară nu se împotmolesc în nimic ridicol ci au altceva mai bun de făcut. Pentru cei care înțeleg în fiecare zi tot mai mult și dezvrăjesc la urmă limba, nu prea există mari surprize legate de diferențe. Dimpotrivă, avem pe lîngă apăsătoarea oglindire a acelorași obiceiuri uneori și frustrarea și neputința de a fii confruntați în forță cu propria culoare sau propriul nume, căci dacă culoarea pielii la propriu este baza clasărilor, ratingurilor și convențiilor sociale, nuanțe de tip nație, de vii din est ori vest, Moldova sau România, devin imediat pasiunea, revolta și expertiza oricărui imigrant. Suntem practic readuși în momentul copilăriei și al descoperirii, reconfruntați cu propriul corp. Dar și dincolo de aparențe aflăm cu oarecare stupoare că ceea ce noi percepeam drept alb, istorie, limbă, mămăligă sau ceea ce noi apreciem ca și cultură, apar altundeva ca variații insignifiante de cenușiu și negru. La momentul confruntării imaginii remanente de sine cu imaginea reflectată local aducem o furtună de explicații pline de detalii biologice, amestecate cu moralism, în care punem fiecare moleculă de ADN la lucru împotriva imaginii cu care și de care suferim. După ce am internalizat toată povestea cu rumuni și dacă nu observăm că felul acesta nefericit de a descrie oameni, ne este comun, și se aplică mai ales printre vecinii estici, (deoarece din câte știu ceilalți nu suferă în aceiași măsură de astfel de contradicții moral-cromatice, ex. bun-negru), riscăm să extraordinalizăm propria persoană sau un grup restrâns de prieteni și să constatăm că frustrările noastre se datorează restului necunoscuților care umbresc tot succesul nostru. Munca noastră în exces, laudele primite, și morala de fațadă pot acum ajunge unicul scop și principala sursă prin care expiem orice impuritate referitoare la propria imagine. Și iată cum principalul mod de a fii român sau străin prin lume pare a fii moralismul, pentru că aci, fie că contează sau nu, fie ca este auto-distructiv sau nu, faptul de a fii român pare a presupune cu prioritate faptul de a nu fi rrom, confirmat cu tărie și de majoritatea alogenilor prieteni, (în treacăt fie spus, cuvântul „rrom” în românește înseamnă ”om”). Și aici putem vedea rezultatul-efect principal al simplificărilor noastre, un rasism pervaziv întărit nu de o conduită deosebită ci doar de confirmarea faptului că suntem salvați, fiind hiper-contadesigntraingineri, dar nefiind obsceni și murdari. Pentru a ajusta cumva și compensa propria neștiință, unii se simt responsabili să ne confirme și verbal că suntem niște oameni minunați, pentru că nu cerșim și ne mai și îmbrăcam destul de curat, sau probabil excesiv de curat. Cu alte cuvinte meritul nostru pare în sfîrșit recunoscut, cu prețul unui narcisism în care ne complacem, și din care abia scoatem capul pentru că s-ar putea să fim loviți de bumerangul faptelor, polonezi și români laolaltă. Mai multe fapte, mai coerente, mai plăcute, vedem în articolele următoare.

P.S. Porneam cu idea ca țările sunt niște fenomene temporare, comunități imaginare sau imaginate, care nici nu merită să aiba nume, dar scrisul mi-a luat-o în altă direcție. Va trebui să mai revin, căci complexele de inferioritate și superioritate piperate cu rasism mi-au cam rămas în limbo… Voi ce credeți?

Anunțuri

2 gânduri despre „Țări cu ț mic și omenia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s