Americanah*

Fiind un cuplu intercultural neîncetat trebuia să ne justificăm de ceva unul în faţa altuia.

/Cimamandei Ngozi Adicie, „Americanah”/

 

Clubul de carte din Mokotow (MDKK) se reunește o dată pe lună în Centrul de cultură Lowicka, pentru a tăifăsui despre cărți. ( http://www.lowicka.pl/kontakt.html iar blogul clubului poate fi găsit aici: http://zakladkka.wordpress.com/ ) Discuțiile au loc de obicei în dimineața celei de a doua sâmbete a fiecărei luni. Se discută în limba polonă, deci e un loc unde învăţăceii de limbă poloneză îşi pot antrena urechea dar şi abilităţile de conversaţie în această limbă. O atracţie aparte o constituie şi bunătăţurile vegetariene, pe care membrii clubului le aduc şi cu care se împart în timpul întâlnirilor. MDKK e deschis tuturor doritorilor, iar intrarea e gratis.

La întâlnirea din octombrie membrii MDKK au vorbind despre „Americanah”, un roman ieşit de sub tastatura Cimamandei Ngozi Adicie, o scriitoare de origine nigeriană, actualmente stabilită în SUA.

americanah-300x0

Magda Majewska, una dintre amfitrioanele clubului, a demarat discuția invitând participanții să-și împărtășească de încearcă să caute şi să audieze melodiile pe care le descoperă în textele pe care le citesc și dacă aceste melodii au vreun impact asupra relației pe care și-o sudează cu cartea. Răspunsurile, precum se și putea de așteptat, au fost destul de diferite. Unii susțineau că le caută, alții că ba. Uneori, melodiile pomenite în cărți sunt esenţiale pentru înţelegerea textului, ca de exemplu, în cărțile lui Nick Hornby sau Haruki Murakami, alteori sunt mai puțin importante. Se mai întâmplă că astfel de căutări se pot dovedi zădarnice, căci autorii adesea inventează compoziții muzicale fantome, acestea fiind doar instantaneie de excese ale imaginației. În ceea ce privește ”Americanah”, apoi se pare că unii dintre participanţii la discuţii, de exemplu Agnieszka, una dintre veteranele clubului, a găsit chiar şi postul de radio din Abuja „Wazobia FM” (sună similar cu Varşovia sau Mazovia, nu? :), pe care îl audiau protagoniştii din cartea lui Adicie. Agnieszka, a zis că limba ritmică pe care o vorbesc crainicii postului ăstuia într-adevăr e foarte diferită de limba engleză cu care suntem obişnuiţi (în cazul în care, acestă limbă mai poate fi numită o variantă a englezei). Sunt absolut de acord cu această afirmație, căci chiar în acest moment, transcriind în editorul de text notiţele mele de la reuniune, audiez „Wazobia FM”. Trăim în zilele când putem răsfoi în Polonia cărţi de autori nigerieni, ascultând concomitent un radiou popular din capitala Nigeriei și scrie despre asta în limba română!

Cine are chef să dea puțin din șolduri iată radioul aici: http://tunein.com/radio/Wazobia-FM-995-Abuja-s135219/

DJ-ul de la Wazobia tocmai şi-a salutat publicul prin, „Good morning to you this morning!” (Bună dimineața vouă în această dimineață!)

Voi căuta neapărat şi piesa pomenită de Magda semnată de Beyonce „Flowless”, versurile căreia au fost scrise împreună cu Adicie. Magda: În SUA această carte a stârnit un uragan de emoții.

(Aici aveți veriga la textul piesei respective în limba engleză: http://www.azlyrics.com/lyrics/beyonceknowles/flawless.html )

Ingeborga: În „Americanah” e schițată o piramidă a discriminării rasiale despre care noi nu prea avem habar. Este o carte-manifest.

Autoare necontenit aduce vorba despre păr. Părul-coafura devine o chestiune politică. Părul devine o metaforă a rasei. Coafura este o metaforă a opresiunei. Să fie rasa și oprimarea încă sinonime în SUA? Să fie interzise perucile afro în carnavale! O mare parte din discuţia cărţii s-a axat pe păr. Lumea a început la un moment dat să enumere titluri de cărți, filme și alte produse de cultură care iau în discuție chestiunea părului și asuprirei politice.

Memoria îmi joacă acum festa și nu mai pot să-mi amintesc aceste titluri. Nu mi le-am notat, pentru că titlurile erau enunțate cumva la întreaca. Pur și simplu pe unele nu le-am deslușit. Ca să recuperez cumva, dar și ca să fac un studiu de piață pilot similar cu cel pe care îl face protagonista cărții Ifemelu, am intrat pe amazonnul american, setai motorul de căutare al paginii pe cărți, introdusei cuvântul cheie „hair/păr” și în final am apăsat pe „căutare”. Din cele 12 poziții – sortate după relevanță -. 7 au fost cărți pe coperțile cărora erau poze de femei albe cu păr bălai, pe 3 erau modele de culoare, ultimele 2 cărți, despre regenerarea și creșterea rapidă a părului, aveau pe coperți altceva decât poze cu păr pe coperți. În următoarele 12 poziții nu au fost modele de culoare, în schimb pe una dintre ele intitulată  „Hair Loss” se afișa o frumusețe de chilie bărbătească. Mi-a atras atenția și coperta unei cărți pentru copii „Insecte in parul meu” de David Şannonu. Pe amazonul britanic, după a procedură similară am descoperit următoare distribuire: între primele 12 poziții 3 aveau fețe de culoare, 5 aveau femei albe. Dintre acestea 5, unul a fost coperta celebrului musical, „Hair” și o altă carte pentru copii „Părul care crește în locuri ciudate” – scrisă de Bebette Cole. Următoarele 12 cărți propuse de amazonul britanic nu aveau oameni pe coperți. În mare erau titlulri destinate coaforilor și producătorilor de produse de întreținere ale părului.

Se poate spune că „Americanah” e compusă din două cărți împletite între ele. Una este un eseu în care se discută tensiuni rasiale de azi din Statele Unite și Marea Britanie, a doua este o poveste de dragoste. Separat nici eseul nici povestea de dragoste nu par să fie ceva senzațional, dar mariajul lor, combinarea angajamentului politic cu un romantism contemporan a plăcut multora.

(Cineva a spus că traducere poloneză este destul de plană. Cică se pierd nuanțele feluritelor limbi în care vorbesc personajele lui Adicie. Deși, cu toții au fost de acord, că traducerea unei cărți de circa 800 de pagini este o veritabilă provocare.)

„Americanah” este povestea nigerienilor, sau poate se poate și mai general, a africanilor (sau poate chiar și mai general, a condiției de emigranți) privilegiați, care fiind copii mâncau cereale și ochiuri cu șuncă la micul dejun, crescuți printre cărți, într-un moment în care spunerea adevărului nu era un lux; despre cei care simt rușine pentru că lucrează ilegal, pentru care exercitarea anumitor tipuri de muncă pare să fie dezgustătoare, dar sunt siliți să le ofere pentru a supraviețui; e despre africanii de culoare care se simt străini printre americanii de culoare; africanii care își invidiază co-continentalii – emigranții nerușinați, care își schimbă lejer numele, care fac una-două rost de pașapoarte contrafăcute, și imediat ce sunt deportați din Europa sau Statele Unite, o iau imediat de la început. E o carte despre cum cetățenii albi ai Regatului Unit sau SUA înțeleg fuga bejenarilor din fața războiului, de sărăcie, de repercursiuni politice care zdrobesc sufletul uman, dar nu înțeleg evadarea de copleșitoarea letargie și lipsa de alegere din locurile lor de baștină și nici de ce oameni ca protagoniștii din „Americanah”, care au avut o copilărie și adolescență îndestulată, dar scăldată în dezgust, încă de la naștere îndemnați să caute altceva, mereu convinși că viața reală poate fi găsit altundeva decât acasă. Alegând calea pribegiei, ajung să fie împinși la fapte periculoase și adesea ilegale. E despre oamenii care nu au plecat din țările lor pentru că mureau de foame sau pentru că au fost violați, persecutați, sau că le-a dat cineva foc la case, sau bombardat așezările, ci pentru că erau flămânzi de aventuri, de posibilități, de alegeri, de cultură nouă, de dobândirea încrederei în sine. E despre oamenii care nu-și pot găsi locul nici în exil nici la baștină. Singurul loc unde par să descopere că se mai pot cuibări și simți confortabil sunt brațele marilor lor iubiri.

Este o  carte plină de detalii importante. Aceste situații și lucruri mici, afirma Krzysztof Cibor, celălalt amfitrion al clubului, ne fac să simțim un acut sentiment de realism, de veritabilitate a cărții.

Membrii clubului adesea în intervențiile sale puneau la îndoială realismul unor fragmente anume sau al personajelor, fapt care mă tot uimește de la o întâlnire la asta. Se pare că este un criteriu important pentru membri MDKK. Mi se pare interesant pentru că eu niciodată nu caut în cărți de ficțiune realism pur, nici măcar în reportaje. Accept de cele mai multe ori din prag lumea construită de către autor, căci aceasta trebuie să fie acceptată în starea in care a fost construita. Altfel nu poate fi. Este singura realitate efectiv adevărată, iar criteriile în baza cărora analizăm textul ar trebui extrase numai din textul propriu-zis. Mă întreb, de asemenea, dacă nu cumva opiniile prea dure la adresa unor cărți scrise de emigranți în Polonia, precum e „Stadionul”, nigerianului polon Ify Nwamana sau cartea despre o emigrantă ucraineană, pe care Magda nu era sigură dacă chiar dorește să ne-o recomande, nu sunt generate de incapacitatea cititorului mediu polon de a accepta o altă realitate decât cea cu care suntem obișnuiți. Chiar de vrei să încerci să privești lumea prin ochii unui emigrant nu o poți face pentru că privirea lui pare prea străină, prea lipsită de realitate. Dar oare nu sunt cărțile uși în realități paralele?

Kasia: Puterea cărții lui Adichie (și a literaturii bune, în general) constă în faptul că aceasta permite percepția unor probleme la un nivel mai profund, care să ne permită o înțelegere mai îndestulătoare.

Ingeborga, traducătoarea în polonă a lui  Ify Nwamana, zicea că, de fapt, nu e vorba doar de emigranți. Oamenii din cultura principală care ajung să se apropie de viațile categoriilor marginalizate săvârșesc continuu gafe în comunicarea cu ei, uneori realmente jignitoare și jenante. Trebuie să fie continuu în gardă, să nu spună ceva nelaloc, să nu facă vreun gest aiurea. Dar o astfel de interacțiune, de comunicare, este resimțită destul de ciudat, de ireal, cel puțin la început. Uneori este imposibil de înțeles anumite nuanțe, cât n-am încerca. În cele mai bune cazuri se instaurează eventual un fel de simbioză. Multe chestii se iartă. Corectarea gafelor nu mai este resimțită ca o frustrare, ci ca un act de învățare.

Magda a chestionat la un moment dat critica mea apropo lipsei de originalitate a ”Americanah”-ei, zicând că ea n-a mai citit pănă atunci descrierea ierarhiei între diferitele grupuri de africani din SUA. Dar, iată cuvintele exacte ale unui referent despre „Stadionul” lui Nwamana „în carte este prezentată … ierarhia care domnește în cel mai mare târg din Europa, dintre membri multelor națiuni cu specializările lor anume.”

Membri MDKK, în majoritate femei, s-au identificat cu eroina principală, o blogeriță de succes și emigranta în SUA, Ifemelu. Mi-am permis să fac o comparație între clasa de mijloc/ superioară a albilor din SUA cu clasa de mijloc / superioară polonă, bazându-mă pe scena în care un student de culoare ține un discurs în cadrul reuniunii asociației studenților de culoare din Africa, (cei din SUA își aveau organizația lor aparte) în care, printre altele, le zice să nu se mire, ca atunci când merg în ospețe la albi, dacă ajung desigur să o facă, li se face o tură a casei din care nu lipsește nici dormitorul. În Africa, tații noștri ar face infarct dacă un oaspete și-ar vârî nasul în odaia în care dorm. Sugeram că ceea ce scrie Adicie, poate fi citit universal, adică imigrantul sau imigranta x sosește în țara y, unde se confruntă cu tot felul de probleme, desigur fără a bagateliza experiențele personale descrise în „Americanah”. Indubitabil, există diferite tipuri de alienare. Deși uneori, până și proprietățile indubitabile ale alienării pot fi, într-un anumit sens estompate. Obama, bunăoară, devenind președinte, a încetat să mai fie negru, este pur și simplu Obama. La fel e și cu Oprah, sau cu mulți alți oameni americani de culoare deveniți oameni de vază.

Un punct forte al cărții e că autoarea nu are soluții pregătite dinainte. Eroii se ciocnesc cu diverse dificultăți, pe care încearcă să le rezolve într-un fel specific lor, de multe ori soluțiile nefiind deloc perfecte.

Din „Americanah”, se mai poate învăța și modul în care un blog poate deveni o platformă de diseminare a vocilor grupurilor marginalizate, precum și a modului în care blogosfera funcționează ca atare în Statele Unite ale Americii și Nigeria.

Spre finalul întâlnirii MDKK-ului s-a revenit asupra dimensiunei politice a cărții. Este oare „Americanah” o carte-manifest? Adicie nu scire decât în treacăt despre războiurile dintre culturi din orașele nigeriene majore.  Știm că aceste conflicte există și sunt extrem de aprinse. Dar eroina și-a părăsit țara la o vârstă foarte tânără, probabil nu a apucat să le afle. Ifemelu, fiind studentă, nu se implică nici în greva profesorilor din Nigeria, deși îi acordă suficient spațiu. Nu e activă nici în SUA în asociațiile studențeși de acolo. Actualmente mulți autori cu ambiții de angajament politic folosesc fragmente în care vorbesc despre greve, demonstrații, participarea la ședinețele sindicatelor. A ajuns să fie un clișeu, mai ales atunci când subiectele nu sunt suficient de bine elaborate. Sau poate că doar în Europa o fi fost așa, iar în SUA sau Nigeria aceste teme sunt în mare parte un tabu. Oare în acest cazi orice pomenire cât de în treacăt n-ar fi a unor astfel de întruniri fac din carte un produs „revoluționar”? Pe de altă parte, e surprinzător că această carte, care pare să fie atât de cotroversată și critică la adresa trendului majoritar ajunge să fie atât de bine promovată. În SUA, fiecare carte provoacă „scandal”. Mai ales dacă editorii colaborează cu oameni care se ocupă de asta. Printre altele, munca promotorilor ar putea include de asemenea și încheierea unor colaborari cu stelele scenei populare, de ex. cu Beyoncé. Adicie o citează pe Beyoncé, la fel cum și Beyoncé o citează pe Adicie – „Întrebați-o pe Beyoncé cum a dres de și-a făcut minunățenia de păr. Ne place la toți Bey”, scrie Adice în „Americanah”. Oricine va răsfoi acestea carte, va gândi, cât de liberali sunt editorii americani, nu se tem să-și asume riscuri și tipăresc cogemite cărți scrise de autori-imigranți. Nu se tem să vorbească deschis despre anumite lucruri incomode din societatea lor. Să fie oare această carte un instrument de propagare al ideilor neo-liberale și individualismului, precum au fost folosiți și alții, de ex. Polock.  Cu alte cuvinte, visul american încă mai este realizabil, emigranților, deși le este greu, pot deveni dacă muncesc din greu cineva în SUA. Sau poate carte e totuși ceva mai mult decât doar atât. S-ar putea afirma că e un text suficient de subversiv ca să chestioneze sistemul de propagandă care îl propagă. Ați citit Americanah? Sunteți de acord?

Este oare „Americanah” lui Adicie o lucrare feministă? Definiția pe care o dă Adicie în discursul ei recent pe TED e surprinzător de simplistă: feminiști sunt bărbații sau femeile care spun, „Da, există o problemă cu genul. Trebuie să fie remediată. Trebuie sa facem ceva mai bun.”  În context polonez definiția poate fi interpretată și în felul ăsta: cei mai înfocați feminiști sunt preoții catolici și acoliții lor care tot vrăjesc termenul de gender, făcând din el o sperietoare. În „Flowless” Beyoncé folosește o altă definiție a feminismului stipulată ceva mai anterior de Adicie: o persoană care crede în egalitatea socială, politică și economică între sexe. Adicie, recunoaște dealtfel, că se plictisește repede când citește cărți teoretice despre feminism.    De este această carte feminista sau nu depinde de definiția feminismului pe care o luăm în considerare.

Participanții la discuție au optat, totuși, pentru un „da”. „Americanah” nu e doar un roman, o contraistorie ci și o apologie a contraistoriilor. Cartea promovează parteneriate bazate pe înțelegere reciprocă și iubire, fără violență și în care nu există poziții dominante. Sunt tratate chestiuni legate de sexism, rasism, abuz sexual și, în două cazuri, ambiguitatea între genuri. Protagonista cărții analizează reviste și ziare în spiritul feminismului. Publicarea unui blog critic despre rasizm este un act eminamente feminist. În paginile volumului sunt prezentate detaliat sorțile câtorva femei care se iau la harța cu bărbați, care reprezintă establishmentul și normele patriarhale. E vorba despre Mătușa lui Ifemelu – Uju, sau extraordinara mamă, a lui Obinze, iubitul Ifemelei.  E o femeie înțeleaptă, principială și nu în ultimul rând, foarte curajoasă, cu o gândire limpede de anvergură. Este poate persoana pe care ai dori să o ai lângă tine mereu.

Este protagonista romanului, Iifemelu, o feministă? Pe de o parte parcă își dorește un parteneriat egal, dar se comportă de parcă ar vrea ea să dicteze unilateral clauzele relațiilor sale. Vrea să fie ea cea care ia deciziile. Uneori se folosește de bărbații de care se apropie, poate o face și pentru că trebuie să strice toate aceste relații, ca să ajungă eventual la marea ei dragoste de la sfârșitul cărții? Dacă și este o feminista, apoi este o feministă caraghioasă, adică neautentică: mie să-mi dați respect, dragoste, egalitate, etc, iar eu așa ceva nu pot oferi.

Deși inițial aveam dubiile mele referitoare la volumul imens al romanului, am ajuns să cred că cele aproape 800 de pagini a fost alegere bună.Tuturor marginalizaților le poate fi mai greu să exprime chestiile dificile cu care se confruntă. Au nevoie de introduceri voluminoase ca să o facă. Trebuie să se obișnuiască cu vorbitul, ca să zic așa, ca să poate vorbi. În al doilea rând, imigranții rareori au acces la cuvânt, deși au o mulțime de lucruri de spus, iar pentru asta e necesar volum mare de timp și hârtie. Uneori mă întreb dacă nu cumva merg la șezătorile MDKK-ului, pentru că în mod normal nu am cui spune lucrurile care mă rumegă, iar acolo cineva întotdeauna îmi ascultă păsul, chiar dacă se întâmplă într-o limbă mort-coaptă poloneză. În al treilea rând, se prea poate că tocmai în volum se ascunde elementul cel mai subversiv al cărții. Cândva, autorii erau plătiți pentru volumul de text pe care îl produceau. Scriau cărți molcome, care poate că nu făceau cititorul să adoarmă, dar cu siguranță nu-l făceau nici să se revolte. Cărțile de demult și azi au efecte similare. Sunt cititori, care aleg doar cărți din astea groase groase pentru siguranța narațiuneii pe care le-o oferă. De-ar nimeri „Americanah” în mânile unor astfel de cititori,i-ar scoate în doi timpi și trei mișcări din sărite!

În data de 8 noiembrie MDKK, începând cu orele 10.00 va discuta cartea „Femei fără bărbați”, semnată de scriitoarea iraniană Șahrnuș Parsipur.  Poate ne vedem acolo, ce ziceți?

* Titlul cărții în limba engleză. Numele autoarei în limba engleză se scrie Chimamanda Ngozi Adichie.

Anunțuri

Un gând despre „Americanah*

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s